Astfel, diagnosticul şi monitorizarea pacienţilor care se prezintă cu o simptomatologie concretizată prin agitaţie, anurie, tenesme sau adoptarea prelungită a poziţiei de urinare poate fi esenţială pentru pacient. Diagnosticul se poate pune pe baza examenului clinic prin palparea vezicii urinare, care este destinsă, a prezenţei durerii abdominale la palpaţie şi a lipsei evacuării urinei la palparea vezicii.

În urma examenului clinic, este necesară identificarea cauzei retenţiei urinare, astfel încât tehnicile imagistice reprezintă un real ajutor. Atât ecografia, cât şi radiografia pacientului pot fi decisive în evoluţia acestuia, stabilind un gold standard în diagnosticul retenţiei urinare de tip mecanic.

În acest articol vor fi prezentate aspectele ecografice ale diferitelor cauze ale obstrucţiei de tip mecanic. Astfel, hipertrofia de prostată prezintă una dintre principalele cauze ale retenţiei urinare de tip mecanic la masculii nesterilizaţi care nu se află în sistemul de reproducţie. Din punct de vedere anatomo-ecografic, se poate decela caudal de trigonul vezicii urinare, particularitatea care diferenţiază anatomia animalelor de companie de anatomia oamenilor în cazul prostatei fiind faptul că, în cazul animalelor de companie, prostata înconjoară uretra în porţiunea proximală, aderând intim la aceasta. Din această cauză, hipertrofia de prostată produce o strangulare a uretrei, care iniţial determină disurie şi hematurie incipientă, care dacă nu este abordată terapeutic/chirurghical (orhidectomie), poate avansa, determinând blocaj uretral prin compresiune.

Din punct de vedere ecografic, la nivel prostatic se poate constata o hiperplazie glandulară care poate ajunge la dimensiuni de 2-4 ori mai mari decât cea normală, în funcţie de rasă şi greutate. Aceasta afectează în general animalele din segmentul de vârstă senior-geriatric; prostata se poate prezenta ca fiind simetrică sau asimetrică, ecogenitatea acesteia variind de la hipo- la hiperecogen, dar păstrându-şi arhitectura omogenă. De asemenea, pot apărea modificări de ecostructură observabile, precum chisturi prostatice parenchimatoase, chisturi para-prostatice, care reprezintă canalele medulare dilatate secundar hiperplaziei. Aceste procese patologice evoluează concomitent, necesitând un diagnostic diferenţial între hiperplazia benignă şi neoplazii; puncţia ecoghidată este metoda de elecţie pentru recoltarea probelor în vederea examinării. În general, hiperplazia benignă de prostată nu determină limfadenomegalie sublombară, care ar putea fi identificată uşor ecografic, prin baleierea sondei ventrodorsal de la nivelul vezicii.

Chisturile paraprostatice sunt formaţiuni cu conţinut de natură lichidiană, localizate adiacent prostatei. Acestea se întâlnesc în special în cazul masculilor necastraţi, aflaţi la vârsta adultă. Chisturile paraprostatice care se formează din cauza acumulării secreţiilor prostatice pot exercita presiune asupra canalelor excretoare. La momentul examinării clinice, la palpare în zona aparatului genital se poate identifica o formaţiune de dimensiuni mari şi cu o consistenţă moale.

La examenul ecografic se observă prezenţa unei formaţiuni chistice de formă rotund-ovoidă, cu un perete fin, uniform, care înconjoară formaţiunea, delimitată de restul structurilor, în interiorul căruia se găseşte un lichid omogen, anecogen, care generează întărire posterioară.

În cazul obstrucţiei uretrale care produce retenţie urinară, principalul factor determinant este prezenţa în vezica urinară a sedimentului sau a calculilor urinari de diferite dimensiuni, care respectă gravitaţia. Odată cu eliminarea urinei se poate evacua şi sedimentul vezicii urinare, însă, în momentul evacuării unui calcul de dimensiuni crescute, acesta poate rămâne blocat la nivelul osului penian, determinând astfel blocaj uretral parţial sau total.

Din punct de vedere radiologic, prezenţa calculilor la nivel vezical sau uretral poate fi identificată numai când aceştia sunt radioopaci sau prin distensia consecutivă a vezicii urinare.

Proprietarii observă de cele mai multe ori absenţa urinării, adoptarea poziţiei de urinare frecventă fără eliminarea urinei şi colică. Ecografic se poate observa vezica urinară destinsă, plină de conţinut şi sediment. Baleind sonda ventrodorsal, în poziţie paralelă cu axul lung al corpului, putem observa distal de trigonul vezical un ureter destins, fiind decelabil conţinutul lumenal. În dreptul obstrucţiei se identifică o formaţiune hiperecogenă care emite conuri de umbră, lateral de aceasta observându-se că segmentul postobstructiv îşi păstrează dimensiunile normale, fără modificări ale diametrului lumenal.

Indiferent dacă sunt radioopaci sau radiotransparenţi din punct de vedere ecografic, uroliţii apar ca mase hiperecogene mobile (respectând gravitaţia) care conduc la fenomenul de umbrire acustică posterioară, un con de umbră care variază în funcţie de compoziţia şi omogenitatea pietrei. Cheagurile de sânge pot avea origini şi dimensiuni diferite şi pot fi punctul de plecare pentru formarea uroliţilor. Prezenţa lor în stare liberă poate crea probleme de diagnostic ecografic, în comparaţie cu calculii (sunt însoţiţi de umbrire posterioară).

Concluzii

Examenul imagistic (care include ecografia şi radiografia) permite determinarea facilă a etiologiei retenţiei urinare prin obstrucţie mecanică, constituind un factor determinant şi de elecţie în diagnosticul diferenţial dintre cele două, dar, cel mai important, permite prevenţia apariţiei uroliţilor, abordând profilactic acest tip de afecţiuni prin terapie de tip medicamentos şi, respectiv, nutriţional. Imagistic, putem monitoriza uşor şi neinvaziv evoluţia în dinamică a pacientului sub tratament, evitând astfel complicaţiile neplăcute. 

 

Conflict de interese: niciunul declarat

Suport financiar: niciunul declarat

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.