Vitele nu au un discernământ oral adecvat, nu sunt foarte selective şi nu pot distinge obiectele metalice din amestecurile alimentare. Aceste materiale se pot lipi de mucoasa reticulului, dată fiind conformaţia lor anatomică în formă de fagure, fără a provoca leziuni. Totuşi, contracţiile fiziologice reticulare, presiunea fătului în gestaţie avansată şi contracţiile uterine în momentul naşterii pot favoriza pătrunderea peretelui reticular.

Dirijarea corpului străin în direcţia perforării reticulului provoacă leziuni în mai multe organe adiacente şi permite scurgerea conţinutului în cavitatea toracică sau peritoneală.

Pericardita este o inflamaţie a pericardului care apare după un traumatism, determinând o acumulare de produşi inflamatori de tip seros şi fibrinos în sacul pericardic. Aceasta este împărţită în trei forme generale: catarală, fibrinoasă şi constrictivă (figura 2) dar pot apărea şi combinaţiile lor. Pericardita catarală constă în acumularea de lichid cu proteine ​​în interiorul sacului pericardic, cea fibrinoasă este declanşată de depunerea posterioară de fibrină, în timp ce prezenţa ţesutului fibrinos în pericard sau epicard are ca rezultat fenomene de tip constrictiv.

Este interesant de observat că bovinele sunt mai afectate de reticulopericardita traumatică decât rumegătoarele mici, din cauza diferenţelor în comportamentul lor de hrănire. Vitele consumă o cantitate mare de hrană zdrobită, care poate conţine resturi metalice, şi nu îşi folosesc buzele pentru prehensiune. În schimb, rumegătoarele mici tind să fie mai selective în comportamentul lor de hrănire şi îşi folosesc buzele pentru a selecta şi apuca alimente, reducând riscul de a ingera corpuri străine.

Incidenţa reticulopericarditei traumatice este mai mare în agricultura păşunilor, în special în ţările în curs de dezvoltare, în efectivele mici şi în timpul sezonului uscat, când păşunatul are loc aproape de sol şi poate primi hrană contaminată. Afecţiunea este, de asemenea, mai frecventă la animalele de peste 1 an şi la femelele gestante, în special în ultima treime a sarcinii. Greutatea şi dimensiunea uterului gestant pot cauza presiune fizică asupra rumenului şi reticulului, crescând probabilitatea pătrunderii unui corp străin.

Apariţia globală a reticulopericarditei traumatice a fost documentată în diferite părţi ale lumii. De exemplu, un studiu din New York a arătat că 60 de cazuri fatale de reticuloperitonită au reprezentat 3% din totalul bovinelor adulte examinate într-un interval de opt ani, cu 40 de cazuri de reticulopericardită traumatică identificate. În Danemarca, Cramers et al. (2005) au raportat că 16% din 1491 de animale sacrificate aveau corpi străini în reticul, iar 10% dintre aceste animale prezentau leziuni reticulare cronice. Aceste studii evidenţiază impactul semnificativ al reticulopericarditei traumatice asupra sănătăţii şi producţiei animalelor, subliniind necesitatea unor strategii eficiente de prevenire şi management.

Pe lângă semnele clinice menţionate anterior, pot fi observate şi alte semne, în funcţie de severitatea bolii şi de prezenţa complicaţiilor. De exemplu, în situaţia în care corpul străin a perforat diafragma şi a intrat în torace, pot apărea detresă respiratorie şi pneumonie. În mod similar, dacă pericardul este afectat, se poate dezvolta tamponada cardiacă, ce poate provoca moarte subită dacă nu este tratată prompt. În cazurile cronice, pot fi observate, de asemenea, emaciere, blană aspră şi scăderea producţiei de lapte. Este important de remarcat faptul că prezenţa semnelor clinice în sine nu este suficientă pentru a confirma diagnosticul de reticulopericardită traumatică, iar examenele de laborator şi imagistice sunt necesare pentru a confirma diagnosticul.

Semne clinice

Semnele clinice ale reticulopericarditei traumatice pot varia în funcţie de severitatea bolii şi de amploarea leziunilor. În continuare vom enumera câteva semne clinice observate frecvent.

1. Tahicardie: creşterea frecvenţei cardiace este un semn clinic primar, deşi nu este specific acestei afecţiuni şi poate fi prezentă în diverse stări fiziologice sau patologice.

2. Zgomote cardiace înfundate: sunetele produse de inimă pot fi înăbuşite sau modificate din cauza prezenţei inflamaţiei şi a acumulării de lichid în sacul pericardic.

3. Sunete cardiace asincrone: sincronia normală dintre zgomotele cardiace poate fi întreruptă, cele două zgomote cardiace nu apar simultan.

4. Edem: pot fi observate umflături sau edem în regiunile submandibulare (sub maxilar), ale pieptului (inferioară a pieptului) şi ventrale (abdomen).

5. Pulsul venos pozitiv şi distensia venei jugulare: pulsul venos, care în mod normal nu este vizibil, poate deveni vizibil ca urmare a presiunii crescute în vene. Acest lucru poate provoca distensia venei jugulare a gâtului.

6. Anorexie şi depresie: animalele afectate pot prezenta pierderea poftei de mâncare şi semne de depresie sau letargie.

7. Pierderea în greutate: poate apărea o scădere progresivă în greutate din cauza consumului redus de hrană şi a efectelor metabolice ale bolii.

8. Creşterea temperaturii corpului: animalele pot avea o temperatură corporală crescută, ca răspuns la inflamaţie şi infecţie.

9. Modificări ale membranei mucoase: membranele mucoase din interiorul gurii pot apărea palide sau congestionate, iar timpul de umplere capilară (timpul necesar pentru reumplerea vaselor de sânge după aplicarea presiunii) poate fi crescut.

10. Tahipnee: poate apărea o respiraţie rapidă sau creşterea frecvenţei respiratorii.

11. Bruxism: se poate observa scrâşnirea dinţilor sau bruxism, care poate fi un semn de durere sau disconfort.

12. Dureri abdominale: animalele pot prezenta semne de durere abdominală, cum ar fi întinderea, lovirea cu picioarele în burtă sau reticenţa de a se mişca.

13. Abducţia membrelor toracice: animalele afectate pot sta cu picioarele din faţă depărtate, o postură cunoscută sub numele de abducţie a membrelor toracice, care este un răspuns la durerile abdominale.

14. Reticenţa de a se mişca: din cauza durerii şi disconfortului, animalele pot ezita să se mişte sau manifestă o activitate redusă.

15. Diaree şi scaune rare: tulburările gastrointestinale pot duce la diaree sau la diminuarea defecaţiei.

Este important de menţionat că aceste semne clinice nu sunt exclusive reticulopericarditei traumatice şi pot fi observate şi în alte afecţiuni. Procedurile de diagnosticare adecvate, cum ar fi testele de laborator şi imagistica, sunt necesare pentru a confirma diagnosticul.

Diagnostic

Diagnosticul reticulopericarditei traumatice se bazează pe o combinaţie de constatări clinice şi teste suplimentare pentru a confirma boala. Deşi semnele clinice pot oferi un diagnostic preliminar, ele nu sunt specifice acestei afecţiuni şi pot fi prezente în diverse alte patologii. Prin urmare, sunt necesare măsuri suplimentare de diagnosticare. În continuare, amintim câteva metode de diagnostic utilizate frecvent.

1. Teste pentru evidenţierea prezenţei unui corp străin: strângerea greabănului, percuţia dureroasă pe reticul cu ajutorul unui ciocan de cauciuc şi testul pe stâlp sunt teste de diagnostic importante, în special când se suspectează ingestia de corp străin. Aceste teste urmăresc să provoace durere sau un răspuns specific care sugerează prezenţa unui corp străin. Aceste teste sunt efectuate mai frecvent la bovine comparativ cu bivolii.

2. Examinarea post-mortem: în cazurile în care animalele au murit, o examinare post-mortem poate evidenţia leziuni caracteristice reticulopericarditei traumatice. Aceste leziuni includ aderenţe între reticul şi pericard, revărsat pericardic, exsudate fibrinoase şi corpi străini depozitaţi în reticul sau sacul pericardic. Constatările post-mortem pot oferi un diagnostic definitiv al afecţiunii.

Este important de reţinut că, în timp ce aceste teste pot ajuta la diagnosticarea reticulopericarditei traumatice, ele ar trebui să fie efectuate de un medic veterinar cu experienţă în diagnosticarea şi tratarea bolilor bovinelor şi bivolilor. În plus, alte instrumente de diagnostic, cum ar fi testele de laborator (examinarea sângelui) şi tehnicile imagistice (radiografie, ultrasonografie şi ecocardiografie) pot fi, de asemenea, utilizate pentru a sprijini diagnosticul şi a evalua severitatea afecţiunii.

Tratament

Tratamentul pentru reticulopericardita traumatică este în general ineficient şi are ca scop asigurarea supravieţuirii pe termen scurt pentru animalele afectate. Abordările terapeutice conservatoare pot include utilizarea de diuretice pentru a reduce edemul, întoarcerea venoasă şi preîncărcarea cardiacă, antibiotice sistemice cu spectru larg şi drenajul sacului pericardic. Cu toate acestea, aceste tratamente sunt rareori eficiente.

Opţiunile suplimentare de tratament care au fost descrise includ administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene şi lavajul pericardic. În cazuri mai severe, pericardiotomia sau pericardiectomia pot fi efectuate pentru a drena lichidul pericardic, a îndepărta orice corp străin prezent şi a iriga cavitatea pericardică cu soluţie salină izotonică sterilă şi antibiotice. Drenajul pericardic pe termen lung poate fi instalat pentru spălarea pericardică în curs.

Laparotomia exploratorie, cu sau fără rumenotomie pe partea stângă, poate fi recomandată pentru îndepărtarea obiectelor din reticul sau din cavitatea abdominală. Cu toate acestea, pot apărea complicaţii postoperatorii precum dehiscenţa, emfizemul subcutanat şi peritonita.

Prognosticul pentru reticulopericardita traumatică depinde de mai mulţi factori, inclusiv diagnosticul precoce, valoarea animalului, stadiul bolii şi eficacitatea intervenţiilor terapeutice. Din păcate, prognosticul este în general considerat nefavorabil în majoritatea cazurilor. Studiile şi experienţa clinică au arătat că afecţiunea este dificil de tratat, iar rezultatele sunt adesea slabe. 

 

Conflict de interese: niciunul declarat

Suport financiar: niciunul declarat

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.