Din perspectiva diversității virale, au fost descrise mai multe subtipuri (A, B, C și D), cu distribuții geografice distincte. În spațiul european, subtipurile A și B sunt raportate cel mai frecvent, fiind implicate în majoritatea episoadelor clinice diagnosticate la găini și curci. Această variabilitate genetică și antigenică explică emergența periodică a unor variante și justifică necesitatea reevaluării periodice a strategiilor vaccinale în raport cu tulpinile circulante.

Transmiterea are loc predominant pe cale aerogenă, prin inhalarea aerosolilor contaminați proveniți din secrețiile respiratorii ale păsărilor infectate. Răspândirea în efectiv este rapidă, fiind favorizată de densitatea ridicată, microclimatul necorespunzător, ventilația deficitară și stresul tehnologic. În același timp, introducerea virusului într-o fermă se poate realiza și indirect, prin intermediul echipamentelor, personalului, mijloacelor de transport sau al materialelor contaminate, ceea ce subliniază rolul critic al biosecurității.

Patogeneza este dominată de tropismul virusului pentru epiteliul ciliat al tractului respirator superior, unde determină ciliostază și leziuni epiteliale degenerative, cu compromiterea clearance-ului mucociliar. Consecința practică este creșterea susceptibilității la colonizări oportuniste, în special cu Escherichia coli, ceea ce poate amplifica severitatea tabloului clinic și poate crește morbiditatea și mortalitatea. La loturile de reproducție și la găinile ouătoare, afectarea se poate extinde la nivelul oviductului, traducându-se prin scăderea producției de ouă, defecte de coajă și alterarea calității interne a oului.

Semnele clinice sunt influențate de specie, vârstă și status imunologic. La găini predomină manifestările respiratorii de intensitate variabilă, precum rinită, secreții nazale și oculare, strănut, tuse, edem infraorbital și dispnee de obicei moderată. La curci, evoluția este adesea mai severă, boala fiind descrisă clasic ca „turkey rhinotracheitis”. Frecvent, tabloul clinic este agravat de infecții bacteriene secundare, care pot transforma o infecție virală inițial moderată într-un sindrom respirator complex.

Diagnosticul necesită confirmare de laborator, deoarece semnele clinice sunt nespecifice și se suprapun cu cele ale altor boli respiratorii aviare. Tehnicile utilizate includ detecția genomică prin RT-PCR, izolarea virală pe ouă embrionate sau culturi celulare și testele serologice de tip ELISA pentru evaluarea expunerii sau a răspunsului postvaccinal. Diagnosticul diferențial trebuie realizat în special față de bronșita infecțioasă aviară, boala Newcastle, laringotraheita infecțioasă și colibaciloza respiratorie.

Controlul rinotraheitei aviare se bazează pe o abordare integrată, care combină biosecuritatea, managementul zootehnic și imunoprofilaxia. În fermele comerciale, vaccinarea rămâne instrumentul preventiv principal, utilizând vaccinuri vii atenuate administrate prin spray/aerosoli sau prin apa de băut, uneori urmate de vaccinuri inactivate la efectivele de reproducție.

Eficiența programelor vaccinale este condiționată de concordanța antigenică dintre tulpinile vaccinale și cele circulante, precum și de respectarea strictă a procedurilor de administrare și a condițiilor tehnologice din fermă.  

Autor corespondent: Doina Daneș E-mail: danes.doina@gmail.com

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.