Introducere

Visfatina este un peptid cu greutatea de 52-kDa, produs şi secretat de către adipocitele din ţesutul adipos visceral, ţesut implicat în apariţia sindromului metabolic(1). O serie de studii susţin rolul visfatinei în răspunsul inflamator şi în imunitate. Stephens şi colab. susţin faptul că visfatina acţionează sinergic cu interleukina IL-7 pentru promovarea creşterii precursorilor limfocitelor B. 
În plus, s-a observat că expresia visfatinei este crescută după expunerea celulelor epiteliale amniotice la IL-6(2). Producţia de visfatină creşte în obezitate, în insulinorezistenţă şi, de asemenea, citokina are efecte insulino-mimetice în anumite ţesuturi. 
Fukuhara şi colab. au demonstrat o corelaţie între concentraţiile visfatinei plasmatice şi ţesutul adipos visceral, astfel încât s-a observat că visfatina circulantă se găseşte în cantitate mai mare la pacienţii cu patologii ce implică sindrom inflamator: diabet zaharat de tip 2, sindromul ovarelor polichistice, boală inflamatorie intestinală. 
Există însă şi studii care nu au găsit nicio legătură între aceste entităţi. Visfatina pare să fie implicată şi în creşterea rezistenţei organismului la stresul oxidativ. Recent, a fost studiat şi rolul visfatinei în sarcină şi în creşterea şi dezvoltarea fătului(3).

Implicarea visfatinei în sarcină

La gravidele cu greutate normală, s-a demonstrat că visfatina atinge o concentraţie maximă între 19 şi 26 de săptămâni de gestaţie, cu declinul valorilor între 27 şi 34 de săptămâni. 
De asemenea, în timpul unei sarcini normale, visfatina este prezentă în membranele fetale şi în placentă. Visfatina maternă circulantă este implicată şi în preeclampsie şi în alterarea toleranţei la glucoză. 
Se pare că în diabetul gestaţional, dar şi în cazul naşterilor de feţi cu greutate mare pentru vârsta gestaţională, concentraţia visfatinei serice este mai ridicată, deşi studiile sunt contradictorii(4,5). 
Alţi specialişti sunt de părere că visfatina în primul trimestru de gestaţie este un bun marker de evaluare a ţesutului adipos matern dinainte de sarcină(6).
În ceea ce priveşte preeclampsia, aceasta se defineşte prin prezenţa hipertensiunii instalate în sarcină, disfuncţie endotelială şi proteinurie, apărute după 20 de săptămâni de gestaţie(7,8). Fiind o patologie multifactorială, cauzele bolii sunt în curs de elucidare, existând teorii care implică şi rolul adipokinelor precum visfatina. Această adipokină reglează expresia VEGF (factor de creştere endotelial vascular). Kim şi colab. au demonstrat prezenţa de valori scăzute ale expresiei visfatinei din patul placentar în trimestrul al treilea la pacientele cu preeclampsie comparativ cu cele normotensive(9).
În cazul diabetului gestaţional, Mastorakos şi colab. au raportat faptul că, pentru predicţia insulinorezistenţei în trimestrul al doilea, dozarea visfatinei în primul trimestru a fost superioară măsurării unor parametri antropometrici (pliu nucal, circumferinţă şold), a unor molecule proinflamatoare (IL-6, proteină C reactivă) sau a altei citokine (adiponectina)(10). Ferreira şi colab. au observat că măsurarea adiponectinei şi visfatinei serice la 11-13 săptămâni, coroborată cu caracteristicile materne, poate identifica 65% dintre pacientele care vor dezvolta diabet gestaţional, cu o rată fals-pozitivă de 10%(11).

Visfatina şi creşterea fetală

O serie de studii a arătat o relaţie între concentraţia crescută a visfatinei circulante şi prezenţa diabetului gestaţional sau naşterea unui făt mare pentru vârsta gestaţională(12,13). Hiperglicemia maternă cauzează hiperglicemie şi hiperinsulinemie fetală şi, ulterior, în unele cazuri, macrosomie fetală. Pe de altă parte, şi feţii cu greutate mică pentru vârsta gestaţională pot, de asemenea, dezvolta tulburări ale metabolismului glucidic, cu risc crescut de sindrom metabolic în viaţa adultă. Comparativ cu nou-născuţii cu greutate mică, cei cu greutate mare pentru vârsta gestaţională au însă un risc mai mare de a dezvolta tulburări ale rezistenţei la insulină, fapt evidenţiat de unele studii prin niveluri crescute ale visfatinei şi insulinei şi scăzute ale adiponectinei şi indicelui HOMA-IR. 
O altă explicaţie privind concentraţiile mari ale visfatinei la feţii cu greutate mare ar fi eliberarea de visfatină de către membranele amniotice destinse. Briana şi colab. au emis ipoteza că valorile mari ale visfatinei găsite la feţii cu restricţie de creştere intrauterină ar putea fi un marker precoce al dezvoltării sindromului metabolic în perioada adultă(14).

Implicarea visfatinei în travaliu

Este cunoscut faptul că procesul inflamator este răspunzător de declanşarea travaliului atât la termen, cât şi prematur. Niveluri crescute ale visfatinei au fost raportate atât în travalii normale, cât şi în travalii premature datorate infecţiilor. Visfatina se găseşte în membranele fetale, dar şi în placentă şi miometru, această citokină fiind crescută în cazul infecţiilor intraamniotice. Studii in vitro pe placentă umană au demonstrat că visfatina stimulează alte citokine proinflamatorii (IL-6, IL-8, COX-2) şi prostaglandine (PGE2, PGF2), ajutând la înmuierea colului uterin(15). În figura 1 sunt reprezentate patologii asociate sarcinii şi situaţii care influenţează nivelurile visfatinei circulante(16).

Visfatina şi lactaţia

Există foarte puţine studii asupra implicării visfatinei umane în procesul formării laptelui matern. Majoritatea studiilor raportate în literatura de specialitate s-au făcut pe animale de laborator(17,18). Cu toate acestea, în cazul subiecţilor umani, s-a observat o legătură între concentraţia visfatinei din lapte şi pierderea în greutate din primele zile de la naştere a nou-născuţilor. Bienertova-Vasku şi colab. au demonstrat că visfatina se secretă în mod constant în laptele matern în primele 6 luni de la naştere, atingând concentraţii de peste o sută de ori mai mari faţă de cele din serul matern. De asemenea, s-a observat o legătură între indicele de masă corporală preconcepţional (BMI) al mamei, concentraţia visfatinei din lapte şi scăderea în greutate a feţilor imediat după naştere. Concluzia studiului a fost că pacientele cu BMI preconcepţional între 28-30 kg/m2 şi valori mici ale visfatinei serice la naştere au prezentat o tendinţă marcantă de creştere a concentraţiei visfatinei din lapte după naştere, iar nou-născuţii acestora au pierdut mai puţin în greutate în primele zile de la naştere. În mod contrar, nou-născuţii pacientelor cu BMI preconcepţional între 22-25 kg/m2 au avut o tendinţă mai mare de scădere în greutate în primele 3 zile după naştere. La mamele acestora s-a observat o scădere a concentraţiei visfatinei din lapte în aceeaşi perioadă, sugerând rolul important al visfatinei în reglarea ţesutului adipos neonatal prin intermediul laptelui matern(19).

Concluzii

Sarcina normală şi patologiile asociate sarcinii sunt reglate de un ansamblu complex de factori, unii dintre aceştia fiind încă insuficient cunoscuţi. Dezvoltarea fătului, dar şi bolile pentru care ar putea avea un risc crescut în viaţa adultă sunt strâns legate de mediul intrauterin şi de componente materne mai mult sau mai puţin controlabile. Ţesutul adipos matern joacă un rol deosebit de important în sarcină, prin producţia de adipokine şi citokine cu funcţii metabolice complexe. Visfatina este o adipokină recent studiată, cu roluri multiple în comunicarea dintre compartimentele fetal şi matern. Datele din literatura de specialitate privind fiziologia visfatinei la adulţi sunt puţine, de aceea şi datele despre importanţa citokinei în perioada fetală şi cea perinatală sunt dificil de evaluat, subiectul fiind unul deschis cercetărilor. visfatinvisfatinăcitokine