Îl definesc două mari calităţi: profesionalismul şi umanitatea. „Când un pacient vine la mine, îmi acordă o mare onoare. Îşi lasă sănătatea în mâinile mele.”, ne mărturiseşte prof. dr. Corin Badiu, care din 2005 este şeful secţiei „Patologie tiroidiana de corelaţie” a Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon”.

Preşedinte al Societăţii Române de Psihoneuroendocrinologie şi cadru universitar al UMF „Carol Davila” de mai bine de 28 de ani, prof. dr. Badiu ne povesteşte cum ar trebui să arate instruirea viitorilor medici în viziunea sa, dar şi cum au fost simţite schimbările provocate de Legea Salarizării în unitatea pe care o conduce.

 

MedicHub: Cum s-a simţit în echipa dvs. criza generată de Legea Salarizării în această primăvară?

Prof. dr. Corin Badiu: S-a simţit destul de abrupt deoarece munca de 20-30 de ani a fost bulversată de o chestiune neaşteptată. Anume, unii au primit salariu mărit, alţii nu şi aceştia din urmă au ajuns să poarte pancarte cu mesajul „Eu sunt bioinginer medical, mie mi-a scăzut salariul ca urmare a creşterilor”. Dincolo de latura un pic ironică a situaţiei, s-au creat inegalităţi. Sigur că în sistemul nostru de valori cea mai înaltă poziţie nu este definită de bani, ci de oameni, de modul în care ei se comportă, în care ei reuşesc să realizeze performanţă chiar şi cu resurse limitate.

Am încercat prin diverse metode să compensăm discrepanţele de venituri. Dincolo de aspectul financiar, aceste diferenţe au determinat tensiuni în echipă. E normal, când o asistentă câştigă un salariu mai mare ca cel al unui biolog sau chimist înalt performant – cu doctorat, experienţă etc. Uneori, oamenii chiar se gândesc „Ce rost are să stau în aceste condiţii, când cineva are un salariu mai mare ca al meu şi, de fapt, face o muncă mult mai slab calificată?”.

 

Dar acum diferenţele salariale au fost rectificate.

Da, dar să punem un pic problema din perspectiva jocului de şah, unde câştigă cel care gândeşte mai multe mutări înainte.

Nu se puteau estima dinainte repercursiunile? Bine, vom mări salariile pentru un grup de specialişti dintr-un domeniu – nu contează domeniul – iar ceilalţi din echipă nu vor putea beneficia de creştere şi se vor simţi frustraţi, ca urmare.

Este o chestiune pe care societăţile avansate au înţeles-o. Instituţiile bugetare funcţionează într-un angrenaj în care nu putem spune că unul este mai important ca altul.

Ce m-aş face eu dacă nu aş avea asistente, dacă nu aş avea rezidenţi, dacă nu aş avea oameni în administraţie care să se ocupe de achiziţiile de reactivi, spre exemplu? Astăzi, performanţă se poate face doar în echipă.

 

Consideraţi că aceste creşteri salariale au puterea de a revigora sistemul sanitar de stat, poate chiar contracara deficitul de medici din unele spitale?

Categoric. Aceste creşteri salariale au puterea de a determina un reglaj inclusiv între sectorul de stat şi cel privat.

Nu mai vorbim de emigrarea doctorilor în străinătate, pentru că aceştia de cele mai multe ori nu pleacă pentru bani, ci pleacă pentru sistem, pleacă pentru societatea care îi primeşte, care îi valorizează, care le oferă opţiuni profesionale decente. Plus salariu, condiţii şi cultura întregului sistem.

În interiorul sistemului sanitar de stat se produc deja rearanjamente, reaşezări de personal ca urmare a acestor creşteri salariale, deoarece unii nu mai câştigă la privat cât ia acum un doctor la stat. Sunt medici care îşi reconsideră opţiunea de a reveni în sistemul de stat.

 

Aţi împlinit 28 de ani în învăţământul universitar. Sunt studenţii de azi mai motivaţi să rămână în ţară după terminarea studiilor?

Cred că da, chiar da. Cred că au devenit mai motivaţi să se implice şi să participe activ în sistem.
 

„Nimeni nu poate să înveţe dacă nu este lăsat să pună mâna pe volan şi să apese pedalele, iar profesorul lui este în dreapta.”


Ce notă aţi da sistemului sanitar de stat? Şi de ce?

Undeva între 7 şi 8, deoarece sistemului de stat este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente care trebuie să conlucreze, presupune să avem asistente calificate la un nivel performant, să avem o infrastructură care să valorizeze doctorii etc.

Spre exemplu, dumneavoastră aveţi un sistem de înregistrare, un reportofon, nu scrieţi interviul după dictare.

La fel, doctorii din străinătate vorbesc şi un sistem audio înregistrează. Timpul lor este folosit pentru consult, pentru actul medical şi pentru transmiterea informaţiilor. Un radiolog din Occident se uită pe filme şi dictează raportul. Un radiolog din România stă şi scrie şi apoi asistenta lui transcrie.

 

Acesta fiind unul din aspectele pentru care sistemul nostru sanitar primeşte o notă mică?

Bineînţeles. Altfel, să ştiţi că avem oameni foarte pricepuţi. Majoritatea doctorilor români au o viziune de ansamblu. În afară există tendinţa de supraspecializare, care, împreună cu ghidurile şi cu protocoalele extrem de rigide, conduc mulţi medici către o abordare pe segment.

Este bine, pe de-o parte, pentru că ajung să dezvolte performanţe pe un sector foarte îngust. Pe de altă parte, pacientul este adesea un complex de patologii şi medicul trebuie să aibă şi viziune integrativă. Această capacitate este mult mai des întâlnită la doctorii din România. Din acest motiv sunt apreciaţi în afară.

 

A devenit infertilitatea o problemă pentru populaţia din România? Cum se văd lucrurile din cabinetul dvs. de specialist endocrinolog?

Problema este universală, nu doar a României. Iar problema vine din educaţie, în sensul că durata de  implicare profesională a ajuns până la vârsta de 30 de ani. Acum perioada de vârf a fertilităţii, de la 18 la 25 de ani, este petrecută adesea într-o conjunctură de implicare profesională, care nu mai lasă loc dezvoltării fertilităţii.

Din această cauză lucrurile sunt   într-o oarece dinamică, iar demografia nu este excelentă. Anul trecut am avut mai puţin de 200.000 de nou-născuţi în România.

Orice politică de stimulare a iniţiativei de a avea copii este foarte importantă şi utilă. Potenţialul fertil scade o dată cu înaintarea în vârstă şi puţini pot să îşi dezvolte în paralel şi viaţa de familie, şi viaţa profesională.

 

Ce proiecte de cercetare şi studii clinice aveţi în desfăşurare în cadrul Institutului Naţional de Endocrinologie „C. I. Parhon”?

În ultimii 7-8 ani am realizat studii în zona cancerului tiroidian. Fiind şeful secţiei „Patologia tiroidiană de corelaţie” a institutului, am avut posibilitatea să coordonez numeroase studii, unele dintre ele programe de parteneriat între Institutul de Endocrinologie, Institutul de Virusologie „Ştefan Nicolau” şi Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu”, proiecte prin care am verificat genetica pacienţilor cu diverse tipuri de cancer tiroidian.

Apoi am avut posibilitatea să coordonez, ca investigator principal, studii clinice în care încercam medicamente care acum sunt deja disponibile comercial în Europa, pentru pacienţi cu cancer tiroidian radiorezistent care nu mai captează iodul radioactiv, pacienţi cu un risc vital.

Altfel, cancerul tiroidian este uşor tratabil, dar sunt şi cazuri rare pe care le-am introdus în programele acestea de cercetare multicentrice. În multe ghiduri este cunoscut faptul că în cancerele rare, inclusiv în tumorile endocrine rare, atunci când ghidurile nu mai au eficienţă trebuie încercate trial-urile clinice, iar aceastea sunt extrem de rigurose.

Dincolo de o implicare instituţională, ele reprezintă şi un sistem de educaţie. Cei implicaţi în echipa de cercetare sunt obişnuiţi cu un sistem riguros şi foarte precis de analiză, de interpretare şi de înregistrare a datelor. Este un mod de lucru care o dată învăţat reprezintă un standard foarte bun şi dacă s-ar putea aplica aceleaşi standarde în activitatea de zi cu zi, ar fi excelent. Nimeni nu o face, nici la nivel internaţional. Rigorile studiilor clinice sunt mult mai mari decât asistenţa curentă, dar pornind de la studiile clinice, echipa medicală se obişnuieşte cu o anumită disciplină şi această disciplină le rămâne, chiar dacă legea nu îi obligă să aibă un standard atât de riguros.

Pe de altă parte, arătăm şi noi că existăm, că avem instituţii, baze de date şi echipe care pot face faţă la cel mai înalt nivel. În câteva studii, am avut cel mai mare număr de pacienţi la nivel mondial, am fost deci top recruiter. Acest fapt arată că avem multe cazuri, dar înregistrarea unui pacient într-un studiu clinic denotă şi încrederea care există între medici şi pacienţii lor.
 

„Cred că pentru a fi reprezentativi, trebuie să răspândim cunoaşterea pe care am dobândit-o. Adică să îmi ofer serviciile fără ca neapărat să aştept că voi primi vreodată o recompensă. ”


Care sunt următoarele conferinţe organizate de asociaţiile pe care le conduceţi?

Primul eveniment, care are loc la Sibiu între 27 şi 30 iunie, este Congresul Naţional al Societăţii Române de Endocrinologie. De obicei congresul nostru implică o abordare multidisciplinară şi ne bucurăm de participarea unor experţi internaţionali. La congres vine şi cel care a coordonat multă vreme Departamentul de Endocrinologie al Univeristăţii din Oxford. Este vorba de profesorul John Wass, o somitate în endocrinologia britanică, dar şi în cea europeană.

De obicei, congresul este precedat de un curs în care abordăm teme de interes, precum patologia de receptori, imunitatea etc. De această dată ne-am gândit să fie un curs altfel, aşa l-am şi numit, „Un curs altfel”, în care abordarea porneşte de la cazuri şi merge către ghiduri. În fiecare an apar ghiduri şi norme noi care reflectă progresul medical, pe care trebuie să îl implementăm şi noi în activitatea de zi cu zi.

 

Domnule profesor, care sunt principiile după care vă ghidaţi viaţa?

Cred că pentru a fi reprezentativi, trebuie să răspândim cunoaşterea pe care am dobândit-o. Adică îmi ofer serviciile fără ca neapărat să aştept că voi primi vreodată o recompensă. Pe mine mă onorează solicitările. Şi văzând lucrurile din această perspectivă, sănătatea unui om este cel mai de preţ lucru. Când un pacient vine la mine, îmi acordă o mare onoare. Îşi lasă sănătatea în mâinile mele.

Din perspectiva celor care vin să fie învăţaţi, la fel, consider că ei pot avea beneficiul maxim dacă sunt implicaţi activ. Inclusiv cât am condus Centrului Naţional de Perfecţionare în Domeniul Sanitar, între 2005 şi 2009, am încercat să implementez responsabilizarea medicilor rezidenţi şi a celor implicaţi în procesul de învăţământ prin activitatea directă.

Nimeni nu poate să înveţe dacă nu este lăsat să pună mâna pe volan şi să apese pedalele, iar profesorul lui este în dreapta. Bineînţeles că noi, profesorii, reprezentăm plasa de siguranţă pentru toţi cei care vin să înveţe practica medicală, dar trebuie să ne asigurăm că în momentul în care ei dau examenul de specialist şi merg în teritoriu să practice specialitatea pe care au învăţat-o, sunt capabili să abordeze cele mai frecvente cazuri de patologie specifică specialităţii lor.

Dar acesta nu este un moment, ci un proces în sine, de la intrarea în rezidenţiat până la absolvirea ca specialist, interval de timp care trebuie folosit.

Cum anume? Implicându-i cu responsabilitate pe rezidenţi. Este responsabilitatea fiecărui medic rezident să facă anumite manevre în conformitate cu nivelul lui de pregătire şi este responsabilitatea celui care îl coordonează să îl implice într-o varietate cât mai mare de patologii, astfel încât rezidentul să se dezvolte armonios profesional, nu să fie malformat pe o singură patologie.

Dacă rezidenţii ar fi evaluaţi dintr-o perspectivă complexă, atunci ei ar ştii să se formeze astfel. Dar dacă principiul este „Lasă, merge şi aşa”, atunci va fi ca la examenul de bacalaureat – până nu s-a ştiut că totul este supravegheat conform unor standarde profesionale înalte, copiii nu au învăţat.

Există şi rezidenţi care au standarde interne mai mari decât cele impuse. Am avut rezidenţi care, când au văzut complexitatea patologiei, au recunoscut că nu se simt pregătiţi şi au ales să mai aştepte înainte de a susţine examenul de rezidenţiat.

Am încercat, fără prea mult succes, să implementăm un logbook şi un curriculum care să oblige rezidentul să le parcurgă, precum un checklist. Aşa cum pentru un avion trebuie verificate toate sistemele necesare pentru decolare, aterizare şi navigaţie în condiţii optime, aşa şi rezidentul trebuie să parcurgă sub supraveghere un număr de patologii. Log-bookul rezidentului a intrat în ordinul comun sănătate-învătămant publicat in 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană, dar a fost un instrument pe care puţini l-au înţeles şi l-au valorizat.

 

Cum ar fi trebuit să funcţioneze, mai exact, logbook-ul rezidentului?

Ar fi fost responsabilitatea fiecărui rezident. Are un logbook şi carnetul de rezident şi se duce şi spune „Aceasta e curricula, acestea sunt cazurile pe care eu trebuie să le văd.”. Eu îi rog pe rezidenţii mei, mai ales pe cei care se apropie de examenul de specialitate, să facă o listă cu patologia pe care nu au văzut-o, tocmai ca să le dau spre îngrijire asemenea cazuri.

 

Excelent ar fi ca acest logbook să fie obligatoriu.

În Germania este obligatoriu. Rezidentul nu se poate prezenta altfel la examenul de certificare in specialitate, care este examen de board naţional. Între documentele care trebuie incluse în dosarul candidatului la titlul de specialist se află carnetul de rezident şi logbook-ul. Este stipulat prin lege.

 

Care este realizarea de care sunteţi cel mai mândru?

Locul în care ne aflăm: biobaza, centrul de cercetare! Când am ajuns la Institutul de Endocrinologie „C. I. Parhon”, în 1990, în această cameră eram 4 persoane cu profesorul Mihai Coculescu, pe care l-am pierdut în urmă cu 2 ani.

Aici făceam şi consulturi, şi planuri de cercetare, şi proiecte internaţionale. Stăteam până la două noaptea şi concepeam cu profesorul aceste proiecte. Scriam, ştergeam, erau hârtii peste tot, vă imaginaţi. A fost o perioadă fascinantă!