„Trebuie să recunosc că, dacă este cineva care merită această distincţie astăzi, acela nu sunt eu, ci genialul medic german Samuel Hahnemann, care era aproape necunoscut în anul în care eu luam primul contact cu homeopatia, acum 55 de ani. Atunci am descoperit eu metodologia curativă cea mai profundă - homeopatia. Contribuţia mea în reinterpretarea acestei modalităţi terapeutice este un semn de recunoştinţă pentru acest mare om care a fost persecutat de la bun început când şi-a anunţat descoperirile cercetării sale, în 1810.

Voi încerca să vă redau o scurtă prezentare a experienţei mele clinice de 55 de ani. În aceşti ani, încontinuu am studiat, am observat şi am analizat sute de mii de cazuri cronice. Vreau să fac clar faptul că acestea sunt doar observaţiile şi concluziile mele, rezultate în urma tratării câtorva mii de cazuri; ele nu pot suplini certitudinea scrutinului ştiinţific temeinic care le poate confirma.

Îmi cer iertare dacă observaţiile mele vă vor părea extravagante sau prezumţioase, ori maniera mea de redare - răsunătoare; de-a lungul acestor ani, intenţia mea a fost să înaintez observaţiile şi descoperirile mele comunităţii ştiinţifice spre a fi testate. Unele din observaţiile mele au fost deja confirmate, altele aşteaptă acceptul sau respingerea, dar eu le prezint oricum, în măsura în care contează. Pentru mine, homeopatia constituie un sistem terapeutic care poate completa arsenalul medical existent.

În 1978 am scris prima mea carte, intitulată Ştiinţa homeopatiei, care în scurt timp a devenit manualul standard pentru toţi studenţii homeopatiei.

Una din primele mele preocupări a fost să definesc ţinta tuturor metodelor curative: ce este SĂNĂTATEA şi cum poate fi îmbunătăţită. Pe atunci, definiţiile existente ale sănătăţii nu mă mulţumeau. Prin urmare, am încercat să construiesc o definiţie a sănătăţii cât mai comprehensivă şi în cât mai puţine cuvinte posibil.

După câţiva ani de observare a bolnavilor şi a căii parcurse înspre recuperare, m-am gândit că o definiţie completă a sănătăţii ar trebui să conţină şi să descrie toate cele trei aspecte ale funcţiilor umane: nivelurile de funcţionare mental, emoţional şi fizic. Individul sănătos ar trebui să aibă un sentiment de LIBERTATE în toate aceste trei aspecte ale vieţii umane. Aşadar, am creat noua definiţie a sănătăţii unde ideea de LIBERTATE devine tema centrală. Prin urmare, pentru mine, starea ideală de sănătate ar trebui la nivel fizic să fie liberă de durere, la nivel emoţional, să fie liberă de pasiuni, iar la nivel mental să fie liberă de egoism. Am dat această definiţie deoarece cred că o adevărată modalitate terapeutică ar trebui să conducă pacientul către această stare de sănătate ideală.

De asemenea, m-am gândit îndelung la „măsura sănătăţii“. Problema era: în baza căror criterii poate o persoană, aflată sub tratament, să fie declarată a se afla pe calea unei reale ameliorări a stării de sănătate, în contradicţie cu a-i fi fost doar reduse sau eliminate simptomele. Anume, care sunt parametrii care l-ar face pe medic să ştie că într-adevăr şi-a ajutat pacientul să aibă, per total, o stare mai bună de sănătate. Nu voi intra în detalii acum cu privire la această chestiune. Dintotdeauna mi-am învăţat studenţii că trebuie să înţeleagă aceste idei de bază dacă doresc să practice medicina într-o manieră signifiantă.

Aceste chestiuni pot părea banale, dar dacă un medic deţine conceptul corect a ceea ce înseamnă să fii sănătos la toate cele trei niveluri, acesta va putea mai bine evalua dacă pacientului pe care îl tratează, într-adevăr, i se îmbunătăţeşte starea generală de sănătate sau, dimpotrivă, degenerează. Ceea ce le-am propus în toţi aceşti ani studenţilor mei nu era un model teoretic de filozofie medicală, ci realităţi tangibile legate de sănătate şi boală, realităţi care îi pot ajuta în practica medicală.

Aceste cugetări iniţiale despre cine este bolnav, cât de gravă este boala, cine poate fi vindecat, cine este irecuperabil etc., într-un final, m-au dus la ideea că există diferite grade de sănătate în care fiecare dintre noi ne aflăm la un moment dat. Aceste niveluri se pot schimba sub influenţa stimulilor interni, externi sau a surselor de stres. Am precizat câteva reguli şi parametri care să definească aceste niveluri, o sarcină care necesită multă muncă riguroasă de cercetare pentru a fi finalizată. Acest subiect a fost expus pe larg în următoarea mea carte, Un nou model pentru sănătate şi boală, publicată în 1985, în care menţionam câteva reguli care definesc aceste niveluri. O prezentare detaliată a acestui subiect este în cartea mea Niveluri de sănătate.

Ceea ce am descoperit în observaţiile mele este că, deşi două persoane pot avea simptome şi o patologie similară, o persoană a putut fi vindecată facil, în timp ce cealaltă, mult mai greu. Acesta nu este un lucru accidental, ci datorat unor reguli interne sau condiţii ale organismului uman încă nedescoperite. Aceasta este o altă arie care necesită cercetare suplimentară riguroasă şi explicaţii.

Observaţiile acestea m-au făcut să investighez mai departe motivele care stau la baza unor asemenea diferenţe în reacţie şi am descoperit nişte lucruri foarte interesante.

Am descoperit că o mare parte dintre afecţiunile cronice au apărut după şocuri subite şi intense asupra organismului, precum injecţii cu puternice substanţe medicamentoase, traume severe, vaccinări, intervenţii chirurgicale, suferinţă emoţională majoră, anxietate mentală intensă, expunerea la schimbări atmosferice bruşte etc., care au avut efect supresiv asupra sistemului imunitar, alterându-l.

De fapt, am găsit dovezi în cazul multor boli cronice că la originea lor a fost o boală inflamatorie acută, cu febră ridicată, această boală fiind oprită brusc printr-un tratament inadecvat sau printr-un tratament medicamentos supresiv, în exces. Simptomele au debutat şi au continuat de-a lungul anilor după asemenea intervenţii, într-un final stabilindu-se diagnosticul unei anumite boli cronice.

Poate că nu este un fapt general cunoscut că o boală contagioasă acută ar trebui lăsată să îşi urmeze cursul, intervenindu-se doar cu remedii uşoare sau pe căi blânde, deoarece, dacă e oprită brusc în mod violent - precum cu medicamente puternice, care nu sunt necesare - ar putea avea loc supresarea ei; în acest caz putem fi martorii a ceea ce este larg cunoscut sub denumirea de efecte secundare ale medicamentelor. În unele cazuri, aceste efecte secundare pot trece în timp dar, în alte cazuri ele pot declanşa debutul unei boli cronice dacă persoana are o predispoziţie genetică către această boală.

O bronşită comună poate deveni un astm bronşic, o răceală comună - o sinuzită cronică, o amigdalită suprimată poate declanşa o cefalee care să dureze o viaţă etc.

Însă ceea ce m-a surprins a fost să văd că, în condiţiile în care organismul tranziţiona de la o perioadă de boli acute cu febră înaltă către o stare de afecţiune cronică, organismul  înceta să mai aibă manifestări acute!

Pentru mine aceasta a fost o revelaţie, întrucât acum am putut înţelege de ce un organism, care iniţial avusese o serie de boli acute până la o anumită vârstă, ca urmare a unui anumit stresor, dintr-odată nu mai prezintă manifestări acute hiperpiretice, ci debutează procesul unei boli cronice degenerative.

Din câte ştiu eu, acest fenomen nu a fost vreodată menţionat în medicina convenţională; cu toate acestea, dacă este un fapt real, el ar avea o asemenea importanţă încât ar schimba întregul nostru concept în medicină, cât şi percepţia noastră asupra sănătăţii şi bolii.

După cum ştim, bolile cronice au perioade de exacerbare şi remisie, atribuite unor factori necunoscuţi. Ceea ce am considerat eu este că exacerbările se datorează intensificării unui proces inflamatoriu subacut, care ar avea loc periodic.

Oare aceste exacerbări în bolile cronice sunt ceva nesemnificativ şi accidental, sau nu cumva ele sunt eforturi periodice nereuşite ale sistemului imunitar de a se vindeca de o boală degenerativă care a debutat ca urmare a suprimării proceselor inflamatorii acute?

Această întrebare crucială pentru mine, în anii care au urmat, mi-a dat nişte răspunsuri pe care le-am înaintat comunităţii ştiinţifice pe calea cărţilor, cursurilor şi articolelor mele.

Dar întrebarea principală era: la urma-urmelor, cum putem afla dacă a avut loc o supresie? Ceea ce urmează să spun poate părea incredibil, dar a fost confirmat în mod repetat prin miile de cazuri vindecate: în condiţiile în care un pacient se trata homeopatic de o afecţiune cronică, în perioada în care starea i se ameliora, simptomatologia cronică dispărea gradual, în acelaşi timp în care stările acute şi hiperpiretice reveneau din nou.

Reapariţia manifestărilor acute iniţiale, după 5, 10 sau chiar 20 de ani în unele cazuri - timp în care pacienţii nu au avut nici o manifestare acută - semnalează revenirea sistemului imunitar la vechiul său echilibru.

Este oare posibil ca declanşarea de către organism a unui proces inflamator hiperpiretic să fie un semn bun, care arată că pacientul se îndreaptă spre o vindecare completă de boala sa cronică?

Experienţa a demonstrat că acest fapt este adevărat; reapariţia manifestărilor acute semnalează sfârşitul suferinţei cronice.

Exacerbările bolilor cronice sunt bine cunoscute în medicină; ceea ce nu era însă cunoscut este că organismul, odată intrat într-o fază cronică, nu va mai prezenta stări hiperpiretice. Organismul aflat în stare cronică nu va mai reacţiona nici chiar atunci când intră în contact cu bacterii, microbi sau viruşi, care în trecut îi cauzau reacţii violente. Medicina convenţională nu a explicat niciodată acest fenomen.

Ceea ce este straniu pentru mine e faptul că nimeni nu a abordat sau investigat acest fenomen, în ciuda milioanelor de dolari cheltuiţi pe cercetarea medicală.

Aceste observaţii m-au făcut să înţeleg adevăratul sens al puseelor de febră mare. Organismele capabile de febră mare, în timpul unei boli contagioase acute (precum erau mai demult cele ale copiilor, când treceau prin majoritatea bolilor contagioase) aparţin persoanelor care au o stare de sănătate considerabil de bună, fiind sănătoşi şi activi, mai ales la nivel emoţional, fericiţi şi joviali, lipsiţi de vreo boală cronică profundă.

Aceste observaţii rezultate în urma multor ani în care am tratat mii de pacienţi cu boli cronice, dar şi a dezvoltării ulterioare a vechilor stări acute către finele tratamentului, m-au făcut să înţeleg că există un „continuum“ în istoricul medical al unui pacient.

În acest moment nu voi intra în detalii, dar este suficientă menţiunea că există atât un „continuum“ în evoluţia bolilor, acute şi cronice, cât şi o influenţare reciprocă, precum am expus pe larg într-un articol intitulat Continuumul unei teorii unificate a bolilor. Textul complet al acestei lucrări se găseşte în Medical Science Monitor Journal.

Toate aceste observaţii pot părea aspecte noi în teoria medicală, însă eu doar am readus aceste observaţii în faţa grupurilor de cercetători medicali spre a fi reexaminate. Pentru mine a fost uluitor să observ cum, după debutul unei boli cronice degenerative, sistemul imunitar nu mai putea genera stări hiperpiretice, ca şi cum ar fi existat un „defect“ în sistemul imunitar.

Până acum, cercetătorii nu au acordat acestui fenomen atenţia cuvenită; dimpotrivă, există impresia că acest „defect“ al sistemului imunitar proteja de fapt individul de infectarea cu alte boli acute sau contagioase.

Atunci am realizat că efortul sistemului imunitar de a face faţă unei boli acute - dacă este întrerupt sau nu i se permite organismului să gestioneze boala - va fi înlocuit de exacerbări regulate ale afecţiunilor cronice. Astfel am reuşit să explic exacerbările regulate din bolile cronice, ca eforturi ineficiente ale organismului de a se vindeca.

De unde ştim că acesta este un fapt? Ştim, deoarece atunci când administrăm un remediu homeopat, după agravarea iniţială a simptomelor, este garantată vindecarea fără efecte secundare. Aceasta este esenţa homeopatiei. Problema principală este găsirea remediului similar care va declanşa răspunsul imun. În acest scop am scris o lucrare de farmacologie homeopatică în 12 volume, Materia Medica Viva, care este o psihopatologie modernizată a remediilor utilizate în homeopatie.

Toată această cunoaştere o transfer studenţilor mei în timpul cursurilor pe care le predau, sau prin programul nostru de e-learning.

În 1995 am înfiinţat Academia Internaţională de Homeopatie clasică în Alonissos, o insulă în largul Mării Egee. Cursurile începuseră înainte în Alonissos, din 1979, şi fuseseră susţinute pe insulă într-o clădire publică.

Este impresionant faptul că de atunci, anual, mii de studenţi - medici şi homeopaţi de profesie - călătoresc din ţări îndepărtate către Alonissos, străbătând un drum lung, pentru a dobândi cunoaştere homeopatică. Până astăzi, 15.000 de medici şi specialişti din 62 de ţări din jurul lumii au fost instruiţi la academie.

Datorită condiţiilor meteorologice, programul cursului se desfăşoară din luna mai până în septembrie. Unul din detaliile cele mai importante este faptul că un număr impresionant din aceşti studenţi revin anual de 15-20 de ani încoace.

Pentru cei care din diverse motive nu au avut posibilitatea de a se instrui în Alonissos, am creat programul de e-learning, un program academic complet, bazat pe cele mai înalte standarde educaţionale, care a fost deja adoptat de câteva universităţi. Până acum, programul de e-learning este răspândit pretutindeni în lume şi a fost urmat de studenţi din 73 de ţări.

În încheiere, dar la fel de important, vreau să vă spun că homeopatia nu este un panaceu. În cazuri de patologie avansată, nevoia medicinei convenţionale este imperativă.

Vreau să subliniez aici ideea că homeopatia este utilă în primul rând pacienţilor înainte ca schimbările structurale profunde să fi avut loc. Homeopatia precede schimbările patologice, este o terapie necesară în etapa prodromală a bolilor cronice, etapa în care medicina convenţională nu are răspunsuri - este, în consecinţă, o terapie complementară de care medicina are nevoie urgentă în acest moment.

În ciuda tuturor dovezilor din aceşti 200 de ani, unii critici ai homeopatiei încă susţin că ea este o modalitate învechită, un sistem terapeutic antic, care este inutil astăzi, comparat cu medicina modernă şi, prin urmare, de care nu avem nevoie. Ei nu conştientizează că exact acest argument, anume că acest sistem terapeutic, prin faptul că a fost practicat cu rezultate impresionante timp de 200 de ani, este dovada validităţii sale şi, după cum îl înţeleg eu, un adevărat pionier al terapeuticii.

Sunt convins că instituţiile medicale care îşi vor deschide uşile acestei modalităţi medicale complementare vor deveni pionieri într-un moment de cotitură al medicinei, moment care se apropie cu paşi repezi, o nouă paradigmă în medicină care, să sperăm, va oferi stării de sănătate beneficiile aşteptate pe care toată lumea le doreşte.

Chiar îmi doresc şi sper ca această universitate medicală, în care am azi onoarea să vorbesc, să fie unul dintre cei mai buni pionieri într-o nouă paradigmă a medicinei şi că va deveni un stâlp de rezistenţă în faţa furtunii catastrofice de boli cronice care se apropie rapid de societatea noastră.

În concluzie, doresc să spun că ideile despre care v-am vorbit pot fi considerate presupuneri şi, ca atare, eu vi le înaintez spre considerare şi cercetare, derulând experimente interesante în cadrul acestei excelente universităţi medicale spre a investiga ideile împreună.

Vă mulţumesc că aţi ascultat expunerea mea despre această viziune mai neobişnuită, rară şi specială asupra terapeuticii, dar pot să vă asigur că ea se bazează pe experienţa mea şi pe observaţii reale din cei 55 de ani de practică, ani plini de provocări, strădanii, lupte şi conflicte, care însă nu m-au oprit din a promulga ceea ce dintotdeauna am considerat o binefacere a omenirii, dată de genialul medic german Christian Samuel Hahnemann.“