Cu siguranţă, voi deschide acum o cutie a Pandorei şi voi stârni aprobări şi dezaprobări deopotrivă, optând să vorbesc despre alegerea pe care toţi tinerii medici sunt nevoiţi să o facă, aceea a specialităţii în care vor dori să lucreze; alegerea nu este una lesne de făcut şi mulţi factori pot influenţa favorabil sau neprielnic această opţiune. 

Oare tinerii absolvenţi fac alegeri în cunoştinţă de cauză sau pur şi simplu aleatoriu, în funcţie de posibilităţile pe care le au conform punctajului obţinut la concursul de rezidenţiat? Oare ce elemente pun în balanţă când aleg calea viitoarei lor cariere? Mai mult decât atât, sunt oare tinerii absolvenţi călăuziţi şi îndrumaţi pe parcursul anilor de facultate într-un fel în care să se poată autocunoaşte, să-şi cunoască domeniile de interes, abilităţile, dar şi limitele, în acelaşi timp? Întrebările sunt retorice şi fiecare dintre noi ar trebui să încerce mai întâi o introspecţie, un mic exerciţiu de reflecţie asupra modului în care noi înşine am optat pentru o specialitate şi am făcut anumite alegeri.

După ce vom fi terminat acest exerciţiu cu onestitate, să privim spre tinerii care, cu mare solemnitate, termină Facultatea de Medicină. Dacă este să fim cinstiţi, la sfârşitul celor şase ani lungi şi stresanţi de facultate, majoritatea studenţilor nu au prea multe deprinderi şi abilităţi în domeniul medical. Şi nu este un reproş la adresa lor nici pe departe, este doar o constatare dezolantă. Ce-i învaţă facultatea? Să memoreze mii de pagini cu mai mult sau mai puţin sens, să fie competitivi într-un fel distructiv, în lupta pentru note. Partea practică şi pragmatică este împinsă undeva într-o margine şi de multe ori inexistentă. Cadrele universitare sunt adesea suprasaturate de multitudinea de sarcini ce le revin şi tratează uneori studenţii cu superficialitate.

Pe de altă parte însă, şi din partea studenţilor se remarcă un dezinteres în creştere pentru orele petrecute alături de bolnavi, în cabinete, în camere de gardă; motivaţia volumului mare de cursuri pe care le au de învăţat este pertinentă într-o oarecare măsură. Este neîndoielnic faptul că nu se poate învăţa medicină doar din cărţi şi de pe internet; abilităţile se dobândesc prin ore lungi de practică şi sub supravegherea unui îndrumător.

După primii trei ani de medicină, con­si­deraţi preclinici, în care se acumu­lea­ză cunoştinţe de ba­ză anatomice şi fi­zio­patologice, ur­mea­ză cei trei ani de medicină clinică, în care studenţii fac cunoştinţă cu un număr mare de spe­cialităţi şi pe par­cur­sul cărora ei ar trebui să-şi creioneze înclinaţiile şi pre­fe­rinţele. Acest lucru este posibil doar dacă sunt implicaţi cu adevărat în activitatea secţiilor unde îşi desfăşoară stagiile şi nu rămân doar la stadiul de învăţare şi memo­rare a unor cursuri abstracte. Acum îţi dai seama dacă ai înclinaţii către specialităţi medicale, dacă ai ca­pa­citate de sinteză şi integrare a cunoştinţelor acumu­late pe parcusul anilor sau, dimpotrivă, ai abilităţi practice şi dexteritate, utile în munca unui chirurg.

Dacă ai îndemânare, calm imperturbabil, ingenio­zitate, intuiţie şi desigur rezistenţă fizică, probabil că mai potrivită ar fi o specialitate chirurgicală. Dacă eşti o persoană dedicată studiului şi poţi face cu uşurinţă conexiuni între cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor, probabil că eşti mai potrivit pentru o specialitate medicală. Dacă eşti empatic, comunicativ, ştii să asculţi şi să consiliezi deopotrivă, preţuieşti oamenii şi eşti convingător prin ceea ce spui, atunci îţi va plăcea să lucrezi direct cu bolnavii; dacă dimpotrivă eşti o fire mai puţin comunicativă, probabil că mai potrivită ar fi o specialitate care nu presupune contactul direct şi prelungit cu bolnavul (laborator, anatomopatologie, imagistică). Fiecare specialitate are frumuseţea şi, cu siguranţă, utilitatea ei; nu putem funcţiona unii fără alţii. Ce ar face chirurgul fără anatomopatolog? Ce ar face clinicianul fără medicul de laborator sau medicul imagist? Nu se poate practica medicina decât într-o echipă, iar în cadrul acesteia fiecare specialitate îşi are un loc bine individualizat.

Când absolventul alege calea, el trebuie să fi trecut prin majoritatea specialităţilor pentru a-şi putea da seama care i s-ar potrivi. El trebuie să aleagă în primul rând cu inima, să aleagă acea specialitate pe care să o practice din plăcere şi pasiune, aceea care să-i aducă şi satisfacţiile mult dorite.

Din păcate, în ziua de azi, de multe ori pri­mează partea financia­ră, pentru că aşa este evo­lu­ţia societăţii. Exis­­tă diferenţe mari între modul în care sunt apre­ciate şi remunerate diferite spe­cialităţi medicale şi asis­tăm ast­­fel la o reorien­tare a ab­sol­ven­ţilor către spe­cia­li­tă­ţile cu determinare fi­nan­ciară, considerate sta­bile pecuniar, dar şi către specialităţi care să permită organizarea tim­­pu­lui liber în favoarea medicului.

Dăruirea şi altruismul medicului sunt virtuţi întâlnite din păcate din ce în ce mai rar la tinerele generaţii. Este greu să schimbăm acest curs atâta vreme cât suntem prinşi în vârtejul evenimentelor conjuncturale în care trăim. Şi totuşi să încercăm să ne gândim măcar o clipă, atunci când alegem calea de urmat în carieră, ce ar fi mai apropiat de inima noastră, ce ni s-ar potrivi mai bine, în ce domeniu am putea excela şi ne-ar putea aduce satisfacţiile mult dorite. Alegerea specialităţii la rezidenţiat rămâne astfel o mare provocare şi de multe ori este făcută cu raţiunea, şi nu cu inima.

Nu este neapărat un lucru bun sau rău, lăsăm finalul deschis, fiecare va face cum va crede că este mai bine pentru el, pentru că fiecare dintre noi are un sistem propriu de valori şi îşi găseşte fericirea şi împlinirea în ceea ce crede cu adevărat.