Chiar trebuie să învăţ continuu?

„Acum acceptăm faptul că a învăţa este un proces ce durează întreaga viaţă,un proces ce ne menţine în faţa schimbării.” (Peter Drucker)

V-aţi întrebat vreodată de ce trebuie să învăţăm continuu? Poate că de la un anumit nivel al cunoaşterii nici nu ne-am putea opri, chiar dacă am dori. Învăţatul, la fel ca şi res­pi­ratul sau mâncatul, poate deveni la un moment dat un re­flex necondiţionat. De când suntem mici, cu paşi mărunţi, ne obişnuim creierul cu hrană intelectuală, astfel învăţatul de­vine o stereotipie, iar informaţia, o nevoie biologică, po­ten­ţată de o curiozitate naturală încă de la primul „de ce?”.

Unul dintre secretele lumii este că mereu există ceva nou de învăţat şi, pe măsură ce ştim mai multe, realizăm cât de multe nu ştim de fapt. Aşa cum Albert Einstein afirma: „Odată ce te opreşti din învăţat, începi să mori”, probabil că şi noi, medici sau viitori medici, dacă am înceta să învăţăm, am muri pe plan profesional, ne-am înceta evoluţia şi ne-am com­place într-o lâncezire asemănătoare cu o comă indusă pro­ba­bil de propria ignoranţă. Cu siguranţă, mereu vor exista aptitudini noi de dobândit, tehnici noi, descoperiri care aş­teaptă doar să fie scoase la suprafaţă. Cei mai inteligenţi oa­meni nu se opresc niciodată din citit, setea de cunoaştere este pe bună dreptate aditivă. Se spune că avem această do­rin­ţă de a învăţa codificată genetic; atunci, ne-am putea în­tre­ba de ce ne sunt necesari profesorii, dacă am putea învăţa sin­guri? Desigur, există mai multe răspunsuri la această în­trebare: poate pentru că trebuie ca cineva să ne înveţe să în­vă­ţăm, poate că, dacă nu ar fi ei, dorinţa de noutate s-ar stin­ge la un moment dat. Poate că avem nevoie de modele în viaţă, modele în care să credem şi să ne dorim să fim mă­car la fel de buni. Poate că pentru a deveni buni medici avem nevoie de rădăcini puternice pe care să se sprijine apoi toa­tă cariera care va urma.

Uneori învăţatul poate fi dificil şi frustrarea intervine atunci când nu putem reţine anumite informaţii; mai ales când saturaţia şi oboseala survin, une­ori pare imposibil. Chiar dacă e greu, nimic nu este mai mi­nu­nat decât momentul în care reuşeşti să înţelegi o proce­dură sau o tehnică nouă. Diverse studii arată că ambiţia fie­cărui individ variază direct proporţional cu nivelul de se­ro­tonină din corp. Astfel, cu cât ne stabilim scopuri mai mari şi mai dificile, cu atât mai fericiţi suntem. Spargerea pro­priei rutine poate face ca timpul să pară că trece mai greu, pe când repetiţiile pun organismul pe modul autopilot, oamenii fiind mai puţin atenţi la ceea ce se întâmplă în jur, ceea ce face ca timpul să pară că trece extrem de rapid. Învăţarea unor lu­cruri noi duce la formarea unor conexiuni între neuroni şi la înlocuirea neuronilor pierduţi în timp.

Învăţăm, ca viitori medici, care sunt modalităţile în care am putea să îngrijim pacienţii cât mai bine, cum am putea să valorificăm cunoştinţele acumulate pentru a le folosi în domeniul pentru care ne pregătim. Fiecare examen presupune învăţarea temeinică a unor cunoştinţe şi deprinderi noi. Dar oare suntem capabili să şi folosim aceste noi acumulări în viitoarea profesie, sau le vom da uitării a doua zi după examen? Ideal ar fi ca la sfârşitul fiecărei zile petrecute în spitale sau policlinici să ne întrebăm ce lucruri noi am învăţat azi şi abia atunci să considerăm ziua ca un câştig pentru formarea noastră ca medici. O zi în care nu ai învăţat nimic poţi să o consideri o zi moartă şi anostă. Învăţatul trebuie făcut din plăcere şi din dorinţa interioară de a fi mai bun. Dacă înveţi doar pentru examene sau de fri­ca unui profesor, cu siguranţă se va aşterne praful peste aces­te cunoştinţe. Învăţatul temeinic, făcut pentru propria per­soa­nă, este cel care accesează memoria de lungă durată. In­for­maţiile sunt stocate la nivelul creierului şi se produc co­nexiuni cu alţi neuroni, lucru denumit „plasticitate neuro­nală”; creierul continuă să se încarce cu alte informaţii, care vor putea fi accesate oricând şi utilizate la nevoie. Cu cât neu­ronii sunt mai solicitaţi, cu atât ei devin mai capabili să absoarbă informaţii.

Gilbert Ryle considera că există două aspecte ale procesului de învăţare: să ştii ce să înveţi şi cum să înveţi. Într-adevăr, informaţiile sunt foarte multe în jurul nostru şi uneori este dificil să selectezi ce anume îţi va fo­lo­si şi ce este inutil. Memoria nu poate stoca o cantitate in­fi­nită de informaţii şi atunci intervine selecţia, moment în care avem nevoie, la început cel puţin, de un profesor care să ne îndrume spre găsirea informaţiilor esenţiale, să ne înveţe să selectăm lucrurile cu adevărat utile. Cu timpul că­pă­tăm şi noi această deprindere şi vom putea decide ce anu­me ne este de folos în drumul pe care îl vom urma.

George Miller afirma că în medicină există două feluri de cunoaştere: o cunoaştere teoretică, referitoare la acumularea de cât mai multe informaţii şi noutăţi din domeniu, dar care nu este, din păcate, suficientă. Pentru a deveni un medic bun, ai ne­voie şi de cunoaşterea practică, să înveţi cum să abordezi pa­cienţii şi să te poţi descurca în diverse situaţii complexe. Baza cunoaşterii practice se realizează sub îndrumarea unui pro­fesor, dar, cu siguranţă, ea trebuie să se dezvolte mereu ca urmare a experienţei proprii şi a diverselor situaţii în care te vei afla. Pe de altă parte, cunoaşterea practică se ba­zează pe cunoştinţele teoretice pe care le-ai acumulat şi le-ai stocat în creier şi pe care acum poţi să le accesezi. Doar aşa îţi poţi desăvârşi pregătirea ca tânăr medic şi să devii ceea ce ai visat.