Este procesul de învăţare special pentru rezidenţi?

După terminarea celor șase ani de facultate urmează, în mod firesc, susținerea examenului de Rezidențiat și alegerea viitoarei specialități, pe care o veți practica cu responsabilitate și, teoretic, cu plăcere în următorii 40 de ani. Este momentul în care conștientizezi, dacă nu ai făcut-o până acum, că înveți pentru tine, nu pentru o notă, nu pentru un profesor, nu din constrângere. Se deosebește acest proces față de învățarea din copilărie? Cu siguranță, este diferit, experți și psihologi au identificat mai mulți factori care influențează acest proces de învățare.

Probabil că cel mai important factor îl reprezintă participarea voluntară, adică alegerea pe care ați făcut-o, aceea de a deveni medic, vă aparține întru totul. Știm că un medic învață mereu, învață din cărți, învață de la alții, învață din propria experiență și, la rândul lui, învață pe alții. Cu siguranță, studenția și rezidențiatul sunt perioadele în care un medic citește cel mai mult și acumulează cele mai multe cunoștințe, în care strânge capital pentru ceea ce va deveni. Dispunem în prezent de nenumărate surse de informare, cărți, reviste de specialitate, congrese și conferințe naționale și internaționale, cursuri susținute de personalități ale lumii medicale. Putem vorbi astfel despre o adevărată deschidere către întreaga lume, atât prin intermediul Internetului, cât și prin posibilități de participare la diverse manifestări medicale din alte țări. Așadar, nimeni nu te va obliga să înveți, trebuie să fie decizia și alegerea ta, orice acumulare de cunoștințe va trebui să fie răspunsul dorinței nestăvilite de cunoaștere a fiecăruia. Medicul învață cât trăiește, pentru că aceasta este esența meseriei lui, dacă ar rămâne doar cu cunoștințele acumulate la un moment dat, riscă ca în câțiva ani să fie depășit și să se piardă ca medic.  
Un alt aspect important în procesul educațional este respectul reciproc dintre profesori și studenți. Ambii participanți trebuie să simtă că sunt apreciați și că sunt respectați. Profesorii nu trebuie să-i denigreze pe rezidenți în public sau să îi pună în situații delicate în fața bolnavilor, făcându-i să se simtă prost pentru că nu au știut răspunsul la o întrebare. Critica trebuie folosită în mod constructiv, cu scopul de a stimula dorința de evoluție și perfecționare, și nu în mod distructiv, ceea ce ar avea ca efect descurajarea și, în cele din urmă, involuția celor instruiți. Profesorul nu trebuie să-și câștige respectul doar situându-se pe o poziție superioară față de elevi și, la rândul lui, trebuie să trateze elevii cu respect și înțelegere. Respectându-i pe ceilalți, ne respectăm de fapt pe noi înșine.
În al treilea rând, pentru a ușura procesul de învățare, este necesară colaborarea între rezidenți și profesori, în scopul stabilirii unor metode de lucru benefice pentru ambele părți. Acest lucru implică asumarea unor responsabilități în plus, acelea de a veni cu idei, metode sau tehnici noi ce ar putea ușura procesul de predare, făcându-l plăcut și util în același timp. Spiritul de colaborare ar trebui să guverneze întreaga existență a noastră ca medici, deoarece în această profesie, de multe ori, este mai eficient să acționăm ca o echipă, și nu ca indivizi izolați. Să ne cunoaștem limitele, să cerem un sfat, să ascultăm o altă opinie înseamnă de fapt că suntem deschiși către cunoaștere. De colaborarea dintre profesor și rezident beneficiază ambele părți, fiecare îmbunătățindu-și o anumită latură a personalității și activității sale.
Procesul de învățare presupune acțiune și reflectare și ar trebui să urmeze un anumit model. Acumularea de cunoștințe și aptitudini noi și aplicarea acestora în viața reală ar trebui să fie urmate de conștientizarea și reflectarea asupra lor; discuțiile și comentarea împreună cu alții ajută la fixarea cunoștințelor și clarificarea aspectelor mai puțin evidente. Acest model de învățare permite redefinirea și îmbunătățirea aptitudinilor, explorarea unor idei noi și, în final, îmbogățirea experienței personale.Viitorii medici ar trebui să fie încurajați să își dezvolte o atitudine ușor sceptică, care să îi stimuleze pe viitor. Autocritica poate fi folosită într-un mod pozitiv și benefic, constituind o motivație în plus pentru însușirea cunoștințelor, dezvoltarea aptitudinilor și depășirea propriilor limite.
În fine, nu în ultimul rând, viitorii medici ar trebui să poată controla direcția propriei educații, să își stabilească prioritățile, să își propună diverse obiective și apoi să caute căi de atingere a acestora. În mod normal, fiecare ar trebui să conștientizeze dacă metoda de învățare folosită este eficientă, dacă este perfectibilă, dacă trebuie făcută o schimbare a modului de învățare sau chiar a propriilor concepții și atitudini. Evenimente negative, situații mai puțin plăcute sau critici nu fac decât să atragă atenția asupra necesității de schimbare. Trecând mai departe fără a schimba nimic, de fapt, înseamnă stagnare, autolimitare, complacere într-o zonă de fals confort. Căutarea altor căi și modalități de învățare și autodepășire înseamnă restabilirea echilibrului și continua dezvoltare personală.
În concluzie, modul de gândire și comportamentul viitorilor medici depind, pe de o parte, de profesori, de felul în care aceștia se implică în procesul de educare, dar depind în mod esențial și de modul în care ei își doresc să acumuleze cunoștințe, să se autodepășească, calități pe care trebuie să le mențină și după terminarea rezidențiatului.