Muzica a fost dintotdeauna una dintre cele mai accesibile forme de artă. Încă din Antichitate, fie că vorbim despre muzică bisericească, barocă, neoclasică, clasică sau contemporană, aceasta a reușit să fie o sursă inepuizabilă de hrană spirituală. Am stat de vorbă cu Claudia Măru-Hanghiuc (foto) despre voce, muzică, operă, problemele și greutățile pe care le întâmpină un profesionist vocal, dar și despre puterea și influența pe care o are această formă de artă în viețile noastre. La întrebarea care este aria preferată pe care a cântat-o de-a lungul carierei, mezzosoprana a răspuns „Samson și Dalila” de Saint-Saëns, așa că pentru lectura interviului următor vă propun un joc: să ne imaginăm că ne aflăm pe malul unui lac, este o seară răcoroasă de vară și pe fundal ascultăm această arie chiar în interpretarea mezzosopranei. 

Claudia Măru-Hanghiuc, solistă a Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, profesor de canto, doctorand al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”. Ce ați mai adăuga?

Iubitoare de talente.

În meseria dumneavoastră, vocea este instrumentul principal pe care îl folosiți și îl îngrijiți cu foarte multă căldură și dragoste, și v-aș întreba: ce înseamnă pentru dumneavoastră vocea?

Vezi, noi, oamenii, suntem înzestrați cu două lucruri extraodinare: cu vorbirea și cu râsul. Asta ne deosebește de animale, dacă vrei să lași la o parte educația și toate celelalte. Niciun animal nu poate să râdă pentru că a înțeles o glumă sau pentru că îi place ceva. Și niciun animal nu poate să vorbească, decât să imite, să spunem, niște foneme. Noi, oamenii, suntem extraordinari și vocea a fost întotdeauna, pentru mine, de fapt, caracterul. Imediat îți dai seama de caracterul unui om în momentul când a deschis gura și vorbește. Vocea, în general, înseamnă caracter pentru mine. 

De-a lungul vieții, vocea se schimbă, chiar și la cântăreții profesioniști. Ce rămâne constant în calitatea unei voci?

Timbrul rămâne, el este specific fiecărui om. Toată lumea spune că timbrul este dat de vibrația aerului printre corzile vocale și variază în funcție de specificul fiecărui om. Fiecare are corzile vocale făcute într-un anumit fel. Părerea mea este că lucrurile nu se opresc aici. Timbrul se bazează foarte mult pe gândirea incipientă, dacă vrei să îi spui așa, adică educația pe care o primim acasă, pe educația primită la școală și, pentru unii care aleg să facă din voce profesie, pe educația profesională. Cu cât capeți mai multă experiență, îți dai seamă că, de fapt, vocea este cea care arată într-adevăr ceea ce ești. Nimeni nu poate să își schimbe timbrul foarte mult timp doar pentru a face o impresie, pentru că îți dai seama că este ceva fals. Un om care „tună” cu vocea este un om puternic. Prin voce putem afla adevărul despre o persoană.

Sunt anumite cazuri când oamenii își schimbă vocea radical în urma unei întâmplări din viață care îi afectează atât fizic, cât și psihic. De exemplu, la un moment dat trec printr-un accident și li se schimbă vocea. 

Exact, și această schimbare poate să fie temporară sau definitivă, depinde de cât de mare este supărarea sau fericirea pricinuită de întâmplare. Unii oameni, într-adevăr, nu suportă un șoc și se poate să le fie afectată vocea, alții după un moment foarte greu nu au mai putut să vorbească deloc și medicii nu și-au dat seama de ce. Pe de altă parte, chiar dacă vocea este schimbată, ei vor avea același timbru, numai că acesta va avea altă culoare. Se întâmplă, chiar și la cei care nu au profesii vocale, să facă noduli pe corzile vocale și să trebuiască să fie operați sau tratați.

Spuneați despre unii oamenii care, chiar dacă nu au profesii vocale, pot face noduli pe corzi. Acest lucru se întâmplă din cauză că ei au vorbit sau au cântat incorect, sau vine și pe un fond psihic?

Sunt foarte multe lucruri care pot să afecteze o voce. De exemplu, la profesioniștii vocali, foarte important este profesorul care îți formează tehnica vocală. Dacă noi am avut un profesor care ne-a învățat „să tragem pe coardă“, cum spunem noi, adică emisia vocală să se reducă doar la trecerea aerului prin corzile vocale, este foarte dăunător pentru voce și pot apărea noduli. Pentru cei care nu au profesii vocale, o tuse violentă apărută în urma unei răceli foarte puternice poate cauza o hernie pe corzile vocale. Pe urmă, pot spune că și un stres foarte puternic poate fi dăunător pentru voce. 

Dumneavoastră sunteți profesoară de canto și nu puțină lume spune că tehnica pe care o predați este una dintre cele mai sănătoase.

Această tehnică de musical pe care eu o împărtășesc, practic, o studiez de ani buni, mi-am format-o, în primul rând, pe propria mea construcție vocală, să văd dacă se poate sau nu, și am descoperit, folosind-o, că este una dintre cel mai puțin invazive tehnici vocale.

Îmi puteți detalia ce înseamnă această tehnică de musical?

Pentru mine, cântul, în afară de corzile vocale, înseamnă o foarte bună respirație. Trebuie să ai niște plămâni foarte sănătoși. Niște plămâni sănătoși peste care să vii cu o tehnică respiratorie care să permită lobilor pulmonari să se încarce cu un aer sănătos, care să fie eliberat și transformat în cânt. Transferul pe care îl faci: să aduci aer de calitate și să dai afară voce cântată calitativă. Pentru asta îți trebuie o viață de sportiv, trebuie să știi care e respirația corectă. Există respirația totală, formată din respirația abdominală, respirația costo-diafragmatică și respirația toracică. Câteodată mai ai nevoie și de respirația claviculară pentru a obține anumite efecte (cu toate acestea, eu nu recomand respirația claviculară nimănui, pentru că ea întărește mușchii laringelui și ai capului, dă mandibulei o direcție greșită, ieșită înspre înainte, și nu mai poți face performanță vocală pentru că totul este contractat, deci blocat). Apoi, după ce ți-ai pus la punct toată respirația și știi ce să faci cu ea, contează extraordinar de mult unde trimiți aerul și cât de mult trimiți. În rezonatori trebuie să uiți de laringe, el știe să își facă treaba singur, corzile vocale știu cât trebuie să vibreze. Nu este necesar, trebuie să uiți pur și simplu de laringe, te interesează respirația, te interesează cât de sănătoasă este aceasta, cum știi să o faci din punct de vedere anatomic, fiziologic. Am auzit profesori care spun „împinge cu diafragma”, or, dacă faci lucrul ăsta, nu poți cânta, mai ales acolo unde am văzut că arată unde ar trebui să fie diafragma, sub stern. Nu avem acolo diafragma, acolo își ia o pauză, are o boltă care face loc mușchiului abdominal superior. Pe diafragmă o ajuți cu mușchii abdominali, cu mușchii intercostali, cu mușchii spatelui și mai ajuți prin eliberarea de stres.

Cum se face eliberarea de stres?

Cunoscând foarte bine ceea ce ai de spus sau de cântat. În momentul când deții foarte bine tehnica de respirat și de poză vocală în rezonatori, unde și cât aer să trimiți, pe boltă și în rezonatori, în momentul ăla nu mai ai niciun fel de stres. În acel moment intervin endorfinele, care îți dau plăcerea de a face lucrul respectiv, iar glandele suprarenale sunt și ele mângâiate de toată această acțiune și eliberează noradrenalină, care este numită și hormonul inhibiției tracului. Și prin asta te simți foarte bine. Totul pleacă de la respirație.

Această tehnică vocală o folosesc și cântăreții de operă sau la ei este diferit?

Dacă vrei să te faci cântăreț de operă, înveți un alt fel de tehnică, care cere anumite calități vocale. 

Care sunt calitățile sau însușirile pe care un tânăr trebuie să le aibă pentru a putea urma o carieră lirică? 

Întotdeauna celui care se apucă de operă, în primul rând, îi place genul; nu poți să faci această meserie dacă nu îți place genul respectiv. În al doilea rând, trebuie să ai niște date naturale. Noi spunem voce impostata. Sunt persoane care și atunci când vorbesc au o voce muzicală, au „poză vocală“ direct în rezonatorii nazali. Alte persoane o au în rezonatorii întregii fețe și percepi vocea ca pe un întreg venit din cap cu totul, nu neapărat din gură. După ce am stabilit că ai aceste date, înveți o anumită tehnică pentru a cânta operă, dar pe timbrul tău, specific, ceea ce înseamnă și o anumită catalogare a ta ca persoană, ca individ-cântăreț într-o grilă, ca să îi spun așa. Ești soprană, tenor, bariton, bas, în funcție de timbrul pe care îl ai.

Cu alte cuvinte, spuneți că un cântăreț liric este limitat la a cânta doar anumite arii, în funcție de calitățile vocale pe care le are.

Exact, nu îți poți permite ca azi să cânți „La Traviata” și să ai o voce plină și mâine seară să cânți „Madama Butterfly”. Acest lucru nu și-l pot permite nici măcar vocile foarte rare, precum cea a cântăreței Diana Damrau, care este o soprană de coloratură dramatică, ceea ce se întâlnește foarte rar. Ea a debutat în spectacole de coloratură, dar am auzit-o într-un spectacol de Traviata, care a fost nu prea reușit, pentru că nu te poți juca cu stilurile și cu capacitățile vocale. Eu am fost soprană de coloratură, dar după ce am născut vocea mi s-a schimbat și nu am mai putut cânta coloratură, însă am rămas cu o întindere foarte mare, adică puteam să ating note foarte înalte. La un moment dat, m-a văzut un regizor căruia i-a plăcut foarte mult și a zis că vrea să monteze „Nabuco” cu mine în rolul lui Abigalle, iar eu am zis că îmi va fi greu să cânt această partitură pentru că devenisem mezzosoprană după ce născusem, or, aceasta era o partitură pentru o soprană. Am încercat pentru că eram mai tânără, dar mi-am dat seama că nu pot să fac acest lucru, pentru că acutele sunau ca la o soprană și restul vocii ca la o mezzosoprană, și acest lucru creează o foarte mare discrepanță în tine ca personaj și distanță mare între tine și partitură. Există, într-adevăr, și cazuri în care o mezzosoprană poate cânta o partitură de soprană, dar sunt rare. De exemplu, eu, în „Cavaleria Rusticană”, am jucat și Santuza, și Mama Lucia, și Flora, la o distanță de timp, evident. Dar scriitura era apropiată pentru că era același compozitor. 

Ați amintit câteva titluri pe care nu multă lume le cunoaște. Doar anumiți oameni merg la operă; de ce credeți că această artă nu își deschide brațele pentru toată lumea? Credeți că este o artă elitistă? 

Asta este o chestie care ține de manageri. La noi este mai întâlnită această situație. Din păcate, la Opera Națională, și chiar și la Operetă, fidelii sălii de spectacol sunt cei de acum 10 sau 20 de ani. Sunt cei care au crescut cu această educație în casă, care percep această formă de manifestare artistică ca fiindu-le apropiată și care înțeleg că îi ajută; la fel se întâmplă și cu muzica simfonică. Sunt niște lucruri care țin pur și simplu de vibrația sunetului, de vibrația aerului din jurul tău, de armonie. Managerii trebuie să știe cum să își apropie oamenii, ce fel de regizori să aducă, nu regizori care să epateze și să dezbrace interpreții pe scenă pentru că e modern. 

Sunteți conservatoare când vine vorba de spectacolul de operă? 

Da, sunt conservatoare. Dacă ai un subiect ca „Dama cu camelii”, de exemplu, care s-a transformat în Traviata, și îți prezintă o anumită perioadă din istoria omenirii, pe scheletul muzical pe care l-a scris Verdi și cu o interpretare muzicală de excepție, de ce să stric și să aduc niște noutăți care nu au nicio legătură? De exemplu, la Paris, am văzut la Opera Bastille un spectacol cu „Faust” și, în loc de „Noaptea Valpurgiei”, au venit un el și o ea în pielea goală, împinși de niște persoane îmbrăcate în negru. Mi se pare inacceptabil să faci așa ceva din „Noaptea Valpurgiei”, care este o pagină extraordinară din punct de vedere muzical și coregrafic. În opera originală erau aduse toate perechile celebre de îndrăgostiți din istoria omenirii. Prin acest exemplu încerc de fapt să spun că în acest tip de spectacole nu vocea interpretului, povestea, libretul contează, ci viziunea regizorală. După părerea mea, este vina managerilor, nu este nici vina spectactorilor, nu este nici vina cântăreților sau a actorilor. Dacă mă întrebi de ce interpreții acceptă să cânte, este vorba despre sumele puse în joc.

Îmi puteți da un exemplu cu un spectacol de operă care v-a plăcut?

În 2015, sub bagheta lui Simon Rattle, care era în acea vreme dirijorul Filarmonicii din Berlin, s-a montat „Manon Lescaut” pentru un festival și s-au pus și opera, și un spectacol al Filarmonicii sub formă de recital. În opera originală, acțiunea se petrece la începutul secolului al XVIII-lea, iar în această viziune a fost plasată undeva în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost atât de credibil, încât nimeni nu a simțit această distanță de două sute și ceva de ani. Da, sunt și spectacole montate modern bine, pentru că respectivele situații de viață le întâlnești și acum, așa cum le-ai întâlnit și atunci. Poți să transferi în societatea actuală o acțiune și să o aduci către tine, dar păstrezi la limita legalității estetice stilul, partitura, interpreții și respecți publicul.

Care este rolul pe care l-ați jucat cu cea mai mare plăcere și care v-a adus cele mai mari mulțumiri? 

Azucena, din „Trubadurul” de Verdi. L-am făcut la Teatrul din Liseo, la Opera din Nisa, la operele din Frankfurt și München, operele din Budapesta și Split, Sofia, Chișinău și, în România, la operele din Iași, Constanța și Craiova. Din păcate, din cele 29 de spectacole cu Azucena, numai patru sunt făcute la noi în țară. 

Ce cântați când sunteți singură acasă?

(râzând) Cântece de leagăn și romanțe; sunt cele mai liniștitoare, pentru că nu trebuie să fac dovada că am tehnică vocală și o voce de excepție. Cânt exact cum cânta bunica, și mi se pare un lucru cât se poate de firesc, mă aduce aproape de tradițiile noastre, de străbuni, și probabil că sufletul meu tânjește după asta. Sunt foarte mulți azi care nu mai spun cu mândrie „Eu sunt român”. Vă spun acum pentru prima dată, la anul vreau să fac un musical despre împlinirea a 100 de ani de la întregirea României. 

Ce părere aveți despre operele românești? 

Cornel Trăilescu are un balet extraordinar, care se cheamă „Primăvara”, cu o muzică care te face să plângi; este atât de melodic contemporană, nu este nimic fals, scriitura polifonică, orchestrația, subiectul sunt extraordinare, și aș recomanda oricărui teatru să îl monteze. În rest, în afară de „O scrisoare pierdută”, nu se prea montează operă românească. S-a scris și în comunism destul de mult, dar din păcate s-a scris la comandă. Avem, cel mai important, voci care ar putea să cânte aceste lucruri, pentru că avem absolvenți de conservator foarte buni.

Îmi puteți spune câteva nume?

Andrei Lazăr, un tenor de excepție, pe care mă bucur că Opera Națională din București l-a descoperit și distribuit în „Don Giovanni”. Un alt tenor foarte tânăr, cu o voce caldă și plăcută, care a absolvit anul acesta și probabil o să intre la master, este Andrei Mihalcea. Dintre cei care cântă mai mult în străinătate, Bogdan Mihai, care îmi este bun prieten și a jucat în 198 de spectacole cu „Bărbierul din Sevilla”. Este un copil foarte bun, eu am lucrat cu el pe tehnică de musical, fapt care l-a ajutat mult pentru că, având 35 de ani, nu se mai poate baza de acum încolo doar pe energia tinereții și pe tehnica extraordinară pe care i-a format-o celebra Mirela Freni. Sunt și câțiva tineri care nu au terminat Conservatorul, dar ar putea străluci în orice spectacol de musical din lume: Ana-Maria Ivan și Alexandra Giurcă sunt extraordinare.

Pe ce drum credeți că se îndreaptă opera scrisă în zilele noastre?

Din păcate, opera care se scrie în ziua de astăzi este o chestie elitistă, făcută pentru cei care știu într-adevăr armonie, contrapunct și nu se mai miră de subiect sau de performanțele vocale sau instrumentale, sau de ceea ce fac balerinii, ci sunt atenți numai la structura partiturii muzicale. Dar nu este un lucru care să facă întotdeauna plăcere.

Spuneam la începutul interviului că vocea este principalul instrument de care vă folosiți dumneavoastră. De ce credeți că ar trebui să acordăm vocii o mai mare importanță?

În primul rând, o să încep cu meseria pe care o practici și tu, actoria. După părerea mea, orice actor ar trebui să și cânte. După ce am lucrat la proiectul de musical „Mizerabilii” cu studenții de la master, de la UNATC, fiecare în parte mi-a spus că faptul că au lucrat cu mine le-a schimbat percepția asupra rolurilor din teatru. Părerea mea este că ceea ce îi ajută pe actori este că își dau seama câtă grijă este necesară pentru a-și menține vocea sănătoasă și cât de greu este să ajungi doar prin intermediul vocii la public, adică prin culorile vocale. Sunt mulți actori tineri care fac noduli pe corzile vocale și acest lucru produce o foarte mare nesiguranță pentru anii maturi ai carierei. Oamenii, indiferent de meseria pe care o au, ar trebui să învețe să cânte, pentru că atunci când cânți devii mai bun. Un om care nu cântă este un om morocănos. Starea pe care ți-o dă cântul este una foarte bună și gândurile îți sunt mult mai limpezi. Aici aș veni cu un exemplu: germanii au făcut un experiment cu vacile dintr-un staul, au împărțit 60 de vaci în două grupe, la treizeci li s-a pus muzică de Bach și la treizeci nu. Cele care au ascultat Bach în permanență au mâncat mai bine, au băut mai bine și au dat lapte de două ori mai mult decât celelalte.

Ce putere poate avea o voce asupra noastră, asupra subconștientului nostru, și cum ne poate rezolva o voce plăcută, un cântec pe care îl ascultăm, problemele sufletești? Nu puține sunt exemplele în care copiii mici, când ascultă vocea mamei, se liniștesc din plâns.

O să-ți dau un exemplu. Poți să ai o voce care îți comandă într-un anumit fel, în genul: „Acum stai în genunchi”, dar poți să primești comanda și sub o formă care să semene a rugăminte, așa cum ar putea să o facă un preot: „Acum stai în genunchi și roagă-te la Dumnezeu”, caz în care o faci cu plăcere. Dacă ești pus într-o situație extremă, cum au fost, de exemplu, intelectualii noștri închiși în pușcărie în perioada comunismului, poți să cazi victima unor torționari care au învățat, la un moment dat, ce culoare să îi dea vocii, cum să o folosească pentru a-i ține cu capul plecat. Sunt lucruri care acționează într-adevăr asupra psihicului, și timbrul, prin culorile lui vocale, îți dă o anumită stare. Iar această stare poate să fie o stare de frică permanentă sau poate să fie o stare de liniște și de bucurie dată de vocea mamei, care mai totdeauna este o voce caldă și plăcută.

Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?

Vorba lui Caragiale: „Muzica e acel ceva care te gâdilă bine la urechi”.   

Interviu realizat de Alin Potop

Student,Universitatea Națională
de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București