Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu şi-au asumat misiunea de a ridica primul spital de oncologie şi radioterapie pentru copiii din România. Cam­pa­nia de strângere de fonduri a început în decembrie 2015, iar de atunci, peste 1.700 de companii şi peste 250.000 de persoane s-au alăturat pro­iec­tu­lui, contribuind cu peste 15 milioane de euro. Suma estimată pentru construcţia spitalului, cu tot cu echi­pa­mente, este de 26 milioane de euro, proiectul având data de finalizare în iunie 2020.

De ce au sărit românii să pună umărul la acest proiect, care a ajuns atât de popular? De ce a ajuns construirea unui spital un fenomen în România? Nu te aştepţi ca într-o ţară săracă, în care oamenii îşi calculează zilnic paşii supravieţuirii, să existe o motivaţie altruistă puternică. De regulă, ne uităm la ţările bogate din vestul Europei cum trimit ajutoare nevoiaşilor din estul Europei. Aşteptarea, mai mult nespusă, este că Europa trebuie să ne dea, ceea ce este adevărat. Ţările mai bogate au o responsabilitate faţă de naţiunile mai puţin norocoase, care încă trec printr-un proces de dezvoltare instituţională şi consolidare a democraţiei. În aceste condiţii, cum mai explicăm avântul filantropic al românilor?

Românii sunt influenţaţi în bună măsură de tema sănătăţii. Chiar dacă spitalul este de oncologie pediatrică, cu toţii suntem sensibili la starea noastră de bine. Personal sau prin intermediul prietenilor şi al familiei, am luat contact cu dificultăţile şi nepăsarea din spitale. Am auzit de profesionişti desăvârşiţi care au salvat vieţi în pofida neajunsurilor, dar am auzit şi de tragedii absurde. Acestea au creat, din păcate, o imagine kafkiană a spitalului românesc. De aici ia naştere visul recurent la modernizarea sistemului medical. Îi privim cu empatie, dar şi cu distanţă, pe cei păţiţi. Le înţelegem drama şi ne rugăm să nu ajungem în locul lor. Motivaţia de a-i ajuta pe ceilalţi vine natural dintr-o prudenţă faţă de ce ni s-ar putea întâmpla. Când ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar fi indiferentă, atunci ne vom simţi deznădăjduiţi. În schimb, suntem dispuşi să punem umărul dacă ne imaginăm că într-o situaţie nefastă vom găsi pe cineva care să ne susţină. Ajutăm sub inspiraţia că şi noi vrem să fim ajutaţi când va fi momentul.

Altruismul reciproc este puternic într-o ţară în care problemele de sănătate pot fi fatale, dar nu explică până la capăt avântul românilor. Există o altă sursă a motivaţiei morale care este specifică perioadei de tranziţie a societăţii româneşti. Ceea ce ne demoralizează de multă vreme este impresia că orice am face este în zadar. Nu mai avem nicio iniţiativă, că oricum nu se schimbă lucrurile. Lipsa de încredere ne ţine în loc. Din acest motiv, nu există acea cooperare între indivizi care să producă bunuri colective, aproape imposibil de obţinut pe cont propriu. Pentru un individ este sisific să cureţe singur pungile dintr-un parc, dar, dacă fiecare dintre noi am arunca gunoaiele în coşurile amenajate, atunci nu ar mai exista poluarea parcurilor şi a râurilor. Oamenii se simt descurajaţi să pună umărul la acţiuni colective, câtă vreme nu au încredere că ceilalţi vor coopera până la capăt. Cine ar vrea să fie lăsat baltă la mijlocul drumului?

Dacă nu simţim că acţiunile noastre produc totuşi o schimbare, atunci suntem descurajaţi de la bun început. Acest mecanism al motivaţiei morale este încapsulat în principiul gândirii etice conform căruia trebuie implică poate. Avem datoria să ajutăm pe cineva numai în măsura în care stă în putinţa noastră. Dacă sacrificiul devine prea mare, atunci nu ne mai simţim obligaţi. Cei care nu ştiu să înoate nu mai au datoria de a salva pe cineva de la înec. Salvamarul, în schimb, va fi blamat dacă nu se implică. Principiul trebuie implică poate are meritul de a ţine cerinţele moralităţii în limite acceptabile. O moralitate care ne cere să fim tot timpul eroi nu va convinge oamenii, nu pentru că ar fi egoişti, ci pentru că nu sunt dispuşi să sacrifice totul. 

Românii au început să se implice în misiunea de a ridica primul spital de oncologie şi radioterapie pentru copii, atunci când au simţit că trebuie implică poate, că această misiune devine fezabilă. Când au văzut un tren în mers, au pus o mână de ajutor. Marele merit este totuşi al celor care au urnit trenul.