Contribuţia femeilor în profesia de asistent medical (Partea a IV-a)

Introducere

După cum am menționat în materialele precedente, femeile au jucat un rol crucial în dezvoltarea și evoluția profesiei de asistent medical de-a lungul istoriei. În majoritatea culturilor și societăților civile, îngrijirea bolnavilor a fost considerată adesea o sarcină de îndeplinit doar de către femei, fiind văzută ca o extensie a rolului lor tradițional de sprijinire a familiei și gospodăriei.

Cu timpul, această responsabilitate s-a transformat într-o profesie respectată și esențială pentru sistemele de sănătate din întreaga lume. Originea profesiei de asistentă medicală poate fi urmărită până în Antichitate, când femeile se ocupau de îngrijirea bolnavilor și a celor răniți. Multe ordine religioase au fost fondate de către femei, care și-au dedicat viața îngrijirii celor bolnavi și săraci.

De exemplu, în Europa Medievală, călugărițele au fost cele care au îngrijit pacienții din mănăstiri și din azile. Revoluția modernă în asistența medicală (sau în nursing, conform terminologiei engleze) a fost marcată de contribuția lui Florence Nightingale, care a pus bazele unei îngrijiri medicale moderne și profesioniste în secolul al XIX-lea. În zilele noastre, profesia de asistent medical profesionist este dominată de către femei, care reprezintă majoritatea în acest domeniu în foarte multe țări.

Asistentele medicale profesioniste sunt responsabile pentru îngrijirea pacienților în spitale, în clinici medicale, în azile și în alte instituții cu profil medical. Femeile din asistența medicală (nursing) au adus de-a lungul timpului și aduc în continuare nu numai expertiză medicală, ci și empatie, compasiune și grijă față de pacienți. Astfel, în acest material vom continua prezentarea biografiilor unor femei remarcabile, care au revoluționat asistența medicală la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima parte a secolului XX.

Date generale

Clara Barton (1821-1912) (SUA) a fost una dintre cele mai reprezentative asistente medicale de pe continentul nord-american. Clara Barton s-a născut, a practicat și a decedat pe teritoriul SUA. Deși nu a avut anvergura colegei sale din Anglia, Florence Nightingale, dar pornind de la modelul acesteia, Clara Barton a avut o contribuție deosebită nu doar în implementarea conceptului de asistență medicală (nursing), ci și în definirea nobilei profesii de asistentă medicală pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii^(1-10).

Totodată, Clara Barton a fost și cea care a înființat în anul 1881 Societatea Americană a Crucii Roșii (The American Red Cross Society), filiala din SUA a Comitetului Crucii Roșii Internaționale (International Committee of the Red Cross), înființat de către Henry Dunant (1828-1910) în anul 1862, când s-a numit, într-o primă fază, Comitetul Internațional al Asociațiilor de Ajutorare pentru Îngrijirea Răniților și care din anul 1876 a căpătat denumirea de Comitetul Internațional al Crucii Roșii^(1-10).

Pe numele său adevărat Clarissa Harlowe Barton (sau Clara Barton, așa cum a rămas cunoscută în literatura de specialitate), aceasta s-a născut pe data de 25 decembrie 1821 în localitatea North Oxford, din statul american Massachusetts, fiind provenită dintr-o familie americană bogată de clasă mijlocie, părinții săi fiind Stephen Barton și Sarah Stone Barton. Astfel, micuța Clara a fost cea mai mică dintre cei cinci copii ai familiei Barton: doi băieți și trei fete^(1-10).

Se știe despre Stephen Barton, tatăl viitoarei asistente medicale americane, că a fost un fermier și un crescător de cai foarte bogat, dar a fost și un personaj deosebit de activ pe scena politică a statului american Massachusetts. Concret, Stephen Barton i-a spus fiicei sale, micuța Clara, nenumărate povești despre numeroasele războaie cu indienii nativi americani, ajutând-o pe aceasta să învețe și să înțeleagă importanța aprovizionării unei armate cu hrană, îmbrăcăminte și echipamente medicale. Practic, aceste lucruri povestite de atâtea ori de tatăl său aveau să se dovedească cruciale în viitoarea sa carieră de asistentă medicală independentă din timpul Războiului Civil American^(1-10).

Totodată, micuța Clara se pare că a fost înzestrată cu un talent deosebit pentru scris, mai ales pentru compuneri. Practic, încă de la vârsta de 4 ani, Clara Burton a fost capabilă să scrie cuvinte compuse din trei sau chiar patru silabe. Concret, părinții au trimis-o pe Clara Burton chiar de la vârsta de 4 ani la școală, iar, în plus, aceasta a primit meditații acasă de la frații și surorile ei mai mari^(1-10).

După cum am amintit deja, Clara Barton a fost cea mai mică dintre cei cinci frați: două surori (Dorothea sau „Dolly” și Sarah sau „Sally”) și doi frați (Stephen, care era profesor de matematică și om de afaceri, și David, cel care a învățat-o pe Clara să călărească). Clara Barton și-a amintit întotdeauna cu o deosebită plăcere de copilăria ei, dar mai ales de frații mai mari pe care i-a avut, pomenindu-i adesea în memoriile sale. Dar, fiind un copil deosebit de timid, Clara Barton a considerat că la vârsta de 11 ani și-a găsit vocația, dorind să devină asistentă medicală. La această vârstă, Clara Barton a fost nevoită să aibă grijă de fratele ei mai mare, David, după ce acesta a căzut de pe grinzile unui hambar din ferma familiei. Clara Barton a rămas acasă și nu a mai mers la școală timp de doi ani pentru a putea avea grijă de fratele ei, „administrându-i acestuia medicamente și chiar aplicând și îndepărtând lipitori pentru a-l trata”^(1-10).

Mai târziu, în adolescență, Clara Barton a găsit o altă modalitate de a-și exprima dorința de a-i ajuta pe cei din jur. Pe scurt, aceasta a renunțat parțial la ideea de a deveni asistentă medicală și s-a decis să devină cadru didactic. La sfatul frenologului Lorenzo Niles Fowler (1811-1896), Clara Barton a început să se pregătească pentru a deveni cadru didactic de predare. Aceasta a trecut examenele cu succes și a început să predea chiar din anul 1839, într-o școală aflată lângă casa părintească din localitatea North Oxford, statul american Massachusetts. Ulterior, începând cu anul 1850, Clara Barton a studiat timp de un an și în cadrul Institutului Liberal Clinton (Clinton Liberal Institute) din orașul New York, SUA^(1-10).

După finalizarea studiilor în cadrul Institutului Liberal Clinton din New York, Clara Barton s-a mutat în anul 1851 în statul american New Jersey, unde a deschis prima școală publică gratuită din acest stat, în localitatea Bordentown. Această școală s-a bucurat de o reputație excelentă încă de la început, numărul de elevi crescând într-un timp foarte scurt de la 6 la 200. Totuși, atunci când locuitorii din Bordentown au construit o nouă școală în anul 1853, aceștia au decis să numească un bărbat în funcția de director al noii unități de învățământ, cu un salariu de două ori mai mare decât cel pe care îl avusese până atunci Clara Barton^(1-10).

Deosebit de furioasă pe situație, pe modul discriminatoriu în care erau tratate femeile comparativ cu bărbații, dar și pe o comunitate locală extrem de nerecunoscătoare, Clara Barton a decis să renunțe la absolut tot ce a însemnat activitate didactică și s-a mutat în Washington DC. Aici, Clara Barton a fost angajată la mijlocul deceniului 1850-1860 în calitate de funcționar, copist, în cadrul Oficiului pentru Brevete de Invenție al Statelor Unite ale Americii (US Patent Office), având un salariu de 1400 de dolari americani, egal cu cel al colegilor săi bărbați^(1-10).

Dar, în anul 1857, din cauza reducerilor de personal, postul de copist al Clarei Barton a fost eliminat din schema Oficiului pentru Brevete de Invenție al SUA și ea a fost concediată. Drept urmare, Clara Barton s-a întors în casa părintească din North Oxford, unde și-a reluat activitatea de predare într-una din școlile nou înființate^(1-10).

Trei ani mai târziu, în 1860, Clara Barton s-a reîntors într-un nou post în Washington DC, unde a servit sub îndrumarea proaspătului președinte al SUA, Abraham Lincoln (1809-1865). La nici un an distanță de la reîntoarcerea Clarei Barton în Washington DC, a început și Războiul Civil American, una dintre cele mai sângeroase confruntări ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Războiul Civil American, deseori denumit și Războiul de Secesiune sau Războiul dintre Nord și Sud, a fost un conflict politic și militar cu o durată de patru ani (1861-1865) dintre Uniunea sau statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA) și statele din Sud, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii. Războiul american de Secesiune s-a încheiat pe data de 26 mai 1865, cu victoria statelor din Nord^(1-11).

În timpul Războiului Civil American, Clara Barton a căutat să ajute soldații unioniști (soldații Statelor din Nord) în orice mod posibil. Într-o primă etapă, Clara Barton a colectat și a distribuit provizii pentru Armata Uniunii. Ulterior, fiind extrem de nemulțumită să stea deoparte, Clara Barton a plecat pe front în calitate de asistentă medicală independentă, voluntară, pentru a ajuta și a îngriji soldații răniți ai Armatei Unioniste în spitalele militare din zonele diverselor teatre de operațiuni militare unde aveau loc confruntări sângeroase între cele două armate americane: Armata Unionistă (Armata Statelor din Nord) și Armata Confederată (Armata Statelor din Sud). Concret, Clara Barton a văzut prima luptă la Fredericksburg, în statul american Virginia, în anul 1862. Totodată, Clara Barton a îngrijit și soldații unioniști răniți în urma bătăliei de la Antietam, statul american Maryland. Datorită muncii sale neobosite, calmului, răbdării și mai ales cuvintelor blânde pe care le adresa răniților atunci când îi aduna de pe câmpul de bătălie, Clara Barton a fost supranumită și „Îngerul de pe câmpul de luptă” („The Angel of the battlefield”)^(1-10).

Inițial, ajutorul Clarei Barton a fost refuzat de către oficialitățile Armatei Unioniste, deoarece până la acel moment nicio femeie nu apăruse direct pe câmpurile de luptă pentru a participa la strângerea răniților, în taberele militare sau în spitalele de campanie pentru a participa la intervențiile chirurgicale sau la îngrijirea acelorași soldați unioniști grav răniți în confruntările sângeroase ale Războiului de Secesiune. Totuși, într-un timp foarte scurt, Clara Barton a câștigat încrederea atât a soldaților răniți, a oficialilor Armatei Unioniste, cât mai ales a președintelui SUA, Abraham Lincoln (președintele statelor din Nord)^(1-10).

După ce Războiul Civil American s-a încheiat pe data de 26 mai 1865 cu victoria statelor din Nord, Clara Barton a lucrat pentru Departamentul de Război American, ajutând la reunirea soldaților dispăruți cu familiile lor sau la găsirea de informații despre cei dispăruți. De asemenea, Clara Barton s-a dovedit a fi și un excelent orator în fața unor grupuri foarte mari de oameni, care veneau să o asculte vorbind despre experiențele sale din timpul Războiului de Secesiune^(1-10).

Dar timpul a trecut, iar Statele Unite ale Americii se refăceau încet dar sigur după această sângeroasă conflagrație armată care a fost Războiul Civil American. Iar Clara Barton, asemeni multor altor cetățeni americani, a plecat să ia contact cu Europa. Dar, la acel moment, nici în Europa nu era liniște și pace. Concret, în perioada 1870-1871, Clara Barton a participat în calitate de asistentă medicală la Războiul Franco-Prusac, război încheiat cu înfrângerea distrugătoare a Armatei Franceze în Bătălia de la Sedan. Clara Barton a colaborat din plin în această perioadă de război cu Comitetul Crucii Roșii Internaționale (International Committee of the Red Cross), înființat de către Henry Dunant (1828-1910) în anul 1862, când s-a numit într-o primă fază Comitetul Internațional al Asociațiilor de Ajutorare pentru Îngrijirea Răniților și care din anul 1876 a căpătat denumirea de Comitetul Internațional al Crucii Roșii. La scurt timp după reîntoarcerea sa în SUA, Clara Barton a început să facă lobby pentru a înființa o filială în SUA a Comitetului Internațional al Crucii Roșii^(1-10).

Ea a reușit acest lucru câțiva ani mai târziu. Societatea Americană a Crucii Roșii (The American Red Cross Society) a fost fondată în anul 1881, iar Clara Barton a fost primul său președinte. În calitate de lider absolut, Clara Barton a supravegheat în principal lucrările de asistență și de ajutor pentru victimele unor dezastre din SUA, precum inundația din Johnstown din anul 1889, atunci când ruperea unui baraj în Pennsylvania a produs peste 2000 de morți, sau furtuna Galveston din Texas din anul 1900. Mai exact, după ce un uragan a distrus comunitatea insulară din Texas, mai mult de 8000 de oameni și-au pierdut viața în ceea ce rămâne și la momentul anului 2026 „cel mai mortal dezastru natural din istoria SUA”^(1-10).

În anul 1904, Clara Barton a publicat cartea A Story of the Red Cross (O poveste a Crucii Roșii), în care eroina materialului nostru biografic și-a descris viața și eforturile pe care le-a depus în cadrul acestei extraordinare organizații caritabile care este Crucea Roșie^(1-10).

Totodată, Clara Barton a fost o prietenă extrem de apropiată a scriitoarei Susan B. Anthony (1820-1906), aceasta din urmă fiind și conducătoarea Mișcării Americane pentru Drepturi Civile, care a jucat un rol important în Mișcarea pentru Drepturile Femeilor și a militat pentru garantarea dreptului la vot al femeilor în SUA în secolul al XIX-lea^(1-10,12). Practic, cele două femei s-au cunoscut în timpul Războiului Civil American și au discutat adesea despre problemele care le preocupau în mod deosebit. Astfel, Susan B. Anthony a fost o susținătoare a reformei asistenței medicale în SUA, reformă pe care o susținea și Clara Barton. În anul 1902, Susan B. Anthony a rostit discursul principal în cadrul Convenției Asistenților Medicali din statul american New York (New York State Nurses Convention)^(1-10).

Clara Barton a demisionat din Societatea Americană a Crucii Roșii (The American Red Cross Society) în anul 1904, pe fondul unei lupte interne acute pentru putere și al unor acuzații de gestionare defectuoasă a finanțelor care i-au fost aduse reputatei asistente medicale americane. Deși era cunoscută pentru stilul său de conducere autoritar, Clara Barton nu a fost niciodată salarizată pentru munca sa depusă în cadrul organizației și uneori și-a folosit chiar și propriile fonduri provenite din moștenirea familială pentru a sprijini eforturile de ajutorare. Este greu de dovedit dacă acuzațiile care i-au fost aduse Clarei Barton au avut vreun fundament real, dar se pare că au existat niște probleme în gestionarea fondurilor organizației. Adevăr sau nu, Clara Barton a fost obligată să demisioneze din conducerea Societății Americane a Crucii Roșii în anul 1904^(1-10).

Un an mai târziu, în 1905, Clara Barton a înființat Asociația Națională de Prim Ajutor din SUA (National First Aid Association of America), care a dezvoltat truse de prim ajutor și a predat instrucțiuni de prim ajutor de bază și pregătire pentru situații de urgență. După ce a părăsit Societatea Americană a Crucii Roșii, Clara Barton a rămas activă în spațiul public american, susținând numeroase discursuri și conferințe. Ea a scris ulterior și o altă carte, intitulată The story of my childhood (într-o traducere adaptată, Povestea copilăriei mele), care a fost publicată în anul 1907^(1-10).

Clara Barton nu s-a căsătorit niciodată și nici nu a avut copii din vreo altă relație. Totuși, ea a avut mai multe nepoate și nepoți, precum și câțiva prieteni necuvântători. Inițial a avut un câine pe nume Button, dar ulterior a ajuns să adore pisicile. O fotografie alb-negru a motanului său pe nume Tommy, prietenul ei timp de 17 ani, încă poate fi găsită în sufrageria din Muzeul „Clara Barton” din localitatea Glen Echo, statul american Maryland^(1-10).

Reputata asistentă medicală americană a trăit până la vârsta de 90 de ani. Potrivit ziarului Telegram & Gazette, „Clara Barton s-a stins din viață, din cauza unei duble pneumonii, în casa ei din localitatea Glen Echo, Maryland, pe data de 12 aprilie 1912”. Clara Barton a fost înhumată în cimitirul din localitatea natală North Oxford, statul american Massachusetts^(1-10).

Dorothea Lynde Dix (1802-1887) (SUA) a fost un excelent cadru didactic, o importantă scriitoare și mai ales o reputată reformatoare americană, care s-a impus într-o societate civilă americană extrem de ermetică, grație unor eforturi remarcabile de a asigura bolnavilor psihici condiții decente de tratament, prin înființarea de azile psihiatrice moderne atât în SUA, cât și pe teritoriul Europei. Totodată, Dorothea Dix a militat și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale deținuților din toate închisorile de pe teritoriul SUA. Deși Dorothea Dix nu a fost asistentă medicală propriu-zis, în timpul Războiului Civil American a îndeplinit funcția de superintendent responsabil atât cu administrarea spitalelor militare ale Armatei Unioniste (Armata Statelor din Nord), dar și cu activitatea asistentelor medicale voluntare care s-au ocupat de îngrijirea bolnavilor și a soldaților răniți (atât ai Armatei Unioniste, cât și ai Armatei Confederate) în cadrul acestor unități sanitare cu profil militar. Totodată, Dorothea Dix și-a câștigat în societatea civilă americană o reputație destul de solidă ca susținătoare a muncii asistentelor medicale de gen feminin, deși nu a fost deosebit de apreciată de către acestea, fiind o persoană severă, strictă, dar și cu anumite derapaje de ordin psihic, nefiind capabilă să se impună în momente-cheie, de maximă responsabilitate, nici ca lider în structurile de conducere, dar nici ca lider de opinie^(1-6,13-17).

Dar Dorothea Dix a fost și este considerată un model în privința modului în care a izbândit și s-a impus în viață, dacă ținem cont de greutățile pe care le-a avut de parcurs în copilărie, greutăți legate atât de depresia aproape permanentă a mamei sale și de faptul că a trebuit să ducă singură aproape tot timpul greul gospodăriei, dar și de o stare de sărăcie cronicizată ce nu a putut fi depășită decât mult mai târziu, grație unor eforturi uriașe^(1-6,13-17).

Dorothea Dix s-a născut pe data de 4 aprilie 1802 în localitatea Hampden, din statul american Maine, într-o țară care încet-încet se refăcea după un război de independență lung și distrugător, dar care, grație unor lideri curajoși, înțelepți și mai ales patrioți, au reușit să impună cu succes SUA într-o poziție cât mai redutabilă pe o scenă internațională extrem de volatilă, dominată la acel moment de Imperiul Britanic și o Franță puternică aflată sub conducerea remarcabilului Napoleon Bonaparte. Tatăl micuței Dorothea, Joseph Dix, a fost pastor metodist, care, datorită religiei pe care o propovăduia, a fost foarte mult timp plecat de acasă, în timp ce mama sa, o femeie foarte instabilă psihic, a suferit de episoade de depresie aproape permanente^(1-6,13-17).

În consecință, Dorothea Dix, lipsită fiind de un sprijin ferm și permanent din partea părinților, a fost nevoită să preia conducerea și gestionarea gospodăriei încă de la o vârstă foarte fragedă, fiind și cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei Dix. Deși tatăl Dorotheei, Joseph Dix, a fost „o persoană extrem de strictă, imprevizibilă, predispusă spre un consum de alcool adeseori exagerat, dar și spre episoade alternante de depresie”, după cum a declarat în memoriile sale renumita reformatoare americană, acesta și-a învățat copiii să scrie și să citească, reușind să aducă în sufletul fetei sale cele mai mari „dragostea pentru cărți și învățare”^(1-6,13-17).

Cu toate acestea, pe fondul bolii psihice a mamei sale, dar și din cauza unei stări de sărăcie permanente, copilăria Dorotheei Dix a fost extrem de grea, imprevizibilă și lipsită de orice fel de satisfacții. Poate tocmai aceste lucruri au conturat și, ulterior, au definit în cazul Dorotheei Dix un psihic instabil, probabil moștenit de la mama sa, dar și un caracter ambițios, inconstant, dar foarte egoist, lipsit de fermitate și adesea duplicitar, aspecte care aveau să o marcheze profund într-o carieră plină de suișuri și de coborâșuri. Concret, cei care au cunoscut-o pe Dorothea Dix în perioada copilăriei și adolescenței au afirmat despre aceasta că „a fost o persoană singuratică și extrem de timidă, marcată de personalitatea dominantă a tatălui său”^(1-6,13-17).

Dar, la vârsta de 12 ani, Dorothea Dix s-a mutat în orașul Boston, statul american Massachusetts, unul dintre cele mai importante orașe din SUA din acea perioadă, unde bunica sa, o femeie extrem de bogată, a preluat-o, oferindu-i o educație deosebit de complexă, în conformitate cu standardele păturilor superioare ale burgheziei americane din acea perioadă. Totodată, bunica Dorotheei Dix a reușit, grație unei răbdări și diplomații extraordinare, să îi dezvolte nepoatei sale interesul pentru o viitoare carieră didactică. Concret, beneficiind de un sprijin financiar foarte robust și sigur din partea bunicii sale, Dorothea Dix a pornit încă din perioada adolescenței o afacere care părea extrem de înfloritoare – și anume, deschiderea mai multor școli în orașele Boston și Worcester. Mai exact, încă din perioada adolescenței și apoi a tinereții, Dorothea Dix a avut șansa administrării acestor școli, unde și-a creat propriul curriculum, dar a și desfășurat o activitate didactică de predare extrem de intensă^(1-6,13-17).

Din păcate, Dorothea Dix a avut încă din copilărie o constituție deosebit de fragilă, dublată și de o sănătate precară. Astfel, în anul 1820, sănătatea deficitară a eroinei materialului nostru biografic i-a făcut acesteia activitatea de predare tot mai dificilă, fiind nevoită să ia pauze tot mai dese, dintre care unele foarte lungi, aspect care a forțat-o la un moment dat să renunțe complet atât la activitatea administrativă în cadrul școlilor pe care le conducea, cât și la activitatea didactică, astfel că, până în anul 1836, Dorothea Dix a fost nevoită să închidă tot lanțul de școli pe care îl deschisese cu sprijinul financiar al bunicii sale. Din păcate, între timp, bunica Dorotheei Dix a decedat, astfel încât susținerea financiară pentru menținerea în funcțiune a respectivelor școli a dispărut, acestea nemaifiind deloc o afacere rentabilă pentru domnișoara Dix, ajunsă la vârsta de 34 de ani, care a trebuit să se descurce în continuare singură^(1-6,13-17).

Dar ceea ce trebuie menționat este faptul că, din cauza bolii, Dorothea Dix a început să scrie, iar cărțile ei, „pline de dictoane simple și morale care se credea că pot edifica mințile tinere”, s-au vândut destul de bine, permițându-i acesteia o existență onorabilă. Totuși, veniturile obținute din vânzarea cărților nu i-au permis să susțină financiar și activitatea din lanțul de școli pe care îl deschisese cu ajutorul bunicii sale^(1-6,13-17).

Tot în anul 1836, Dorothea Dix a călătorit în Anglia împreună cu un grup de prieteni, prilej cu care a dezvoltat un interes deosebit pentru tratamentul persoanelor cu tulburări psihice. Mai exact, Dorothea Dix a avut în familie exemplul nefericit al mamei sale, cu acele perioade permanente de depresie, dar în Anglia a venit în contact cu persoane interesate și foarte implicate în asigurarea unui tratament de calitate pentru persoanele cu astfel de afecțiuni, tratamentul la acel moment fiind unul foarte brutal, constând de obicei în izolare, cămașă de forță și bătaie, atunci când apăreau manifestări violente din partea pacienților^(1-6,13-17).

Odată întoarsă în SUA, Dorothea Dix, convinsă fiind că trebuie găsite noi abordări în tratamentul persoanelor cu tulburări mintale severe, aceasta a acceptat un loc de muncă într-o poziție de cadru didactic pentru deținuții dintr-o închisoare din East Cambridge, statul american Massachusetts. În cadrul respectivei închisori, Dorothea Dix a putut să vadă cu ochii ei atât mizeria în care trăiau deținuții, cât și tratamentul inuman pe care gardienii închisorii îl aplicau acestora. Astfel, Dorothea Dix a început o luptă surdă atât cu conducerea închisorii, dar și, ulterior, cu autoritățile competente din statul american Massachusetts, pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale deținuților din penitenciarele americane^(1-6,13-17).

Concret, la acea vreme, închisorile de pe tot teritoriul SUA erau neconforme, insalubre, cu criminali periculoși amestecați cu deținuții cu afecțiuni psihice grave și foarte grave, aceștia fiind foarte des supuși capriciilor și brutalității temnicerilor care îi păzeau. Dorothea Dix a vizitat fiecare închisoare publică și privată din statul american Massachusetts, dar și din statele americane înconjurătoare unde i s-a permis accesul, documentând cu foarte multă atenție și onestitate condițiile găsite în fiecare unitate de detenție în care a putut ajunge. Ulterior, Dorothea Dix și-a prezentat constatările deosebit de grave autorităților competente din statul american Massachusetts, cerând oficialilor să ia măsuri urgente pentru o reformă corectă și eficientă. Rapoartele Dorotheei Dix, „pline de relatări dramatice despre prizonieri biciuiți, înfometați, înlănțuiți, abuzați fizic și sexual de către gardienii lor și lăsați goi, fără căldură sau igienă”, au șocat audiența și au mobilizat o mișcare fără precedent pentru a îmbunătăți condițiile de trai (igienă, hrană și tratament) pentru deținuții de orice fel, dar și pentru bolnavii cu afecțiuni psihice^(1-6,13-17).

Mai exact, Dorothea Dix a militat cu succes pentru înființarea de azile speciale pentru pacienții cu afecțiuni psihice de orice fel în toate statele americane, unde acestora să le fie asigurate condiții decente de trai, dar și un tratament modern și eficient, centrat pe fiecare tulburare psihică diagnosticată^(1-6,13-17).

Ca rezultat al eforturilor Dorotheei Dix, autoritățile statale au alocat fonduri consistente pentru extinderea și modernizarea spitalului de boli mintale (spital de stat) din orașul Worcester, statul american Massachusetts. Insuficient însă! Dorothea Dix și-a continuat activitatea de reformator social pentru închisorile și spitalele de boli mintale și în statele americane Rhode Island și New York, extinzându-și ulterior activitatea și în alte state din nordul SUA, dar și în Europa și chiar dincolo de aceasta^(1-6,13-17).

Dorothea Dix a trăit într-o perioadă în care Statele Unite ale Americii au suferit transformări profunde atât din punct de vedere politic, cât și social. Practic, toată lumea s-a așteptat ca Dorothea Dix să fie o persoană foarte preocupată și de abolirea sclaviei de pe tot teritoriul american, dar reputata reformatoare și-a dedicat tot timpul îmbunătățirii condițiilor de viață pentru deținuții din închisorile americane, dar mai ales pentru asigurarea unui tratament cât mai modern și mai eficient în condiții decente pentru persoanele cu afecțiuni psihice grave și foarte grave în instituții specializate (a se vedea înființarea azilelor pentru bolnavii psihici pe tot teritoriul SUA)^(1-6,13-17).

Cu toate acestea, la doar o săptămână de la izbucnirea Războiului de Secesiune American, Dorothea Dix s-a oferit voluntar pentru a participa la îngrijirea răniților Armatei Unioniste, respectiva solicitare fiind imediat acceptată. La scurt timp după sosirea sa în Washington DC, chiar în luna aprilie a anului 1861, Dorothea Dix a fost numită în funcția de superintendent, o funcție federală și nicidecum militară, aceasta având atât sarcina de a organiza și de a echipa toate spitalele militare ale Armatei Unioniste, cât și de a supraveghea și gestiona vastul personal de asistente medicale de care războiul avea atâta nevoie. În calitate de superintendent al asistentelor medicale, Dorothea Dix a fost prima reprezentantă a sexului frumos care a servit într-o poziție atât de înaltă într-o funcție federală^(1-6,13-17).

În această funcție de foarte mare responsabilitate pe care a ocupat-o, Dorothea Dix a trebuit să dea dovadă de abilități administrative exemplare pentru a putea gestiona corespunzător proviziile care soseau pentru Armata Unionistă prin intermediul tuturor organizațiilor de voluntari din nordul SUA, dar și de a organiza fluxul continuu de bandaje, pansamente, îmbrăcăminte, instrumentar medical și medicamente pentru spitalele militare unioniste, pe măsură ce Războiul Civil American continua cu și mai multă înverșunare. Totuși, Dorothea Dix nu a fost deloc o persoană comodă și foarte stabilă din punct de vedere emoțional și comportamental, nereușind deloc în această perioadă să se impună nici ca un conducător adevărat prin fermitate și intransigență, nici ca lider de opinie. Din contră, Dorothea Dix a fost o persoană slabă, având mai degrabă o fire timidă și un caracter adeseori duplicitar, iar discuțiile în contradictoriu tot mai dese cu oficialii Armatei Unioniste i-au creat acesteia foarte mari neplăceri. Totodată, având un caracter schimbător, dar fiind și extrem de autoritară, Dorothea Dix nu a fost deloc apreciată de către asistentele medicale venite ca voluntare pentru îngrijirea bolnavilor și răniților Armatei Unioniste, acestea cerând insistent schimbarea ei din funcție. După luni întregi de muncă grea și istovitoare, Dorothea Dix a fost în cele din urmă îndepărtată din poziția sa, fiind suspendată din funcția de superintendent și trimisă acasă, în toamna anului 1863. Probabil, această demitere a venit și pe fondul implicării în gestionarea spitalelor militare ale Armatei Unioniste, precum și a activității asistentelor medicale voluntare, a unor personaje noi, extrem de competente, una dintre acestea fiind și Clara Barton (1821-1912), despre care am discutat deja, care a fost poate una dintre cele mai reprezentative asistente medicale de pe continentul nord-american^(1-6,13-17).

Totuși, un aspect care trebuie amintit a fost acela că Dorothea Dix nu a făcut niciun fel de diferențe între bolnavii și răniții Armatei Unioniste și cei ai Armatei Confederate, insistând pentru îngrijiri profesioniste și echilibrate pentru absolut toți pacienții. Acest comportament corect și demn i-a adus Dorotheei Dix numai cuvinte de laudă din partea conducerii Armatei Confederate, dar a fost extrem de blamată de către conducerea Armatei Unioniste. Concret, demiterea din funcția de superintendent în serviciul Armatei Unioniste a fost considerată de către Dorothea Dix drept o sancțiune mult prea dură, nedreaptă și total nemeritată, având în vedere eforturile supraomenești depuse, drept care aceasta a considerat întotdeauna că timpul petrecut în respectiva funcție a fost perioada cea mai neagră și mai nefastă a vieții sale^(1-6,13-17).

Războiul American de Secesiune s-a încheiat pe data de 26 mai 1865 cu victoria Statelor din Nord. În continuare, Dorothea Dix s-a reîntors la activitatea sa de reformator social. Aceasta a călătorit foarte mult în Europa, evident dezamăgită de experiența ei din timpul Războiului Civil American, și a continuat să scrie și să ofere îndrumări pentru ceea ce deja devenise la acel moment o mișcare extrem de răspândită pentru reforma tratamentului bolnavilor cu afecțiuni psihice. Concret, vechile spitale de boli mintale au fost reconsiderate și reproiectate și în concordanță cu idealurile Dorotheei Dix, iar spitale noi au fost înființate în conformitate cu principiile pe care aceasta le-a promovat^(1-6,13-17).

După o viață lungă ca scriitoare și ca reformator social, Dorothea Dix a decedat pe data de 17 iulie 1887, la vârsta de 85 de ani, într-un spital din statul american New Jersey, spital care a fost înființat în onoarea ei. Dorothea Dix a fost înmormântată în cimitirul Mount Auburn din orașul Cambridge, statul american Massachusetts. Deși a fost extrem de apreciată de foarte mulți dintre compatrioții săi pentru activitatea de reformator social, Dorothea Dix a fost blamată și de mulți dintre aceștia^(1-6,13-17).

Totuși, amintirea ei a fost onorată de-a lungul timpului în diverse moduri, astfel^(1-6,13-17):

• Dorothea Dix a fost aleasă „președintă pe viață” a Asociației Asistentelor Armatei Americane (Army Nurses Association; o organizație cu caracter social foarte selectă a asistentelor medicale voluntare din timpul Războiului Civil American), deși nu a avut prea mult de-a face cu respectiva organizație. Din contră, Dorothea Dix s-a opus tuturor eforturilor depuse de către această organizație de a obține pensii militare pentru membrele sale. Se pare că Dorothea Dix nu a putut să treacă deloc peste faptul că respectivele asistente medicale au contribuit substanțial la demiterea sa din funcția de răspundere pe care a deținut-o în serviciul Armatei Unioniste în timpul Războiului Civil American. Comportament nedemn, ranchiună, răutate, se poate cataloga oricum.
• În luna decembrie a anului 1866, Dorotheei Dix i s-au acordat două steaguri naționale pentru serviciile aduse în timpul Războiului Civil American. Această distincție i-a fost oferită reputatei reformatoare americane „pentru grija, sprijinul și ajutorul acordat soldaților bolnavi și răniți ai Statelor Unite ale Americii pe câmpul de luptă, în tabere și în spitale în timpul recentului război”.
• În anul 1979, Dorothea Dix a fost inclusă în  National Women’s Hall of Fame (Galeria Națională a Femeilor Celebre) din Seneca Falls, New York.
• În anul 1999, o serie de șase panouri mari de marmură cu un bust de bronz pentru fiecare a fost adăugată în cadrul Massachusetts State House: pentru Dorothea Dix, Florence Luscomb, Mary Kenney O’Sullivan, Josephine St. Pierre Ruffin, Sarah Parker Remond și Lucy Stone.
• O navă de transport a Marinei Statelor Unite ale Americii (US Army), care a servit în Al Doilea Război Mondial, a fost numită USS Dorothea L. Dix.
• În SUA, a fost înființat și un Muzeu Memorial „Dorothea L. Dix”.
• În anul 1983, Serviciul Poștal al Statelor Unite ale Americii (United States Postal Service) a onorat-o pe Dorothea Dix prin emiterea unui timbru poștal din seria „Marii Americani” etc.