Contribuţia femeilor în profesia de asistent medical (Partea a V-a)

Introducere

După cum am menționat în materialele precedente, femeile au jucat un rol crucial în dezvoltarea și evoluția profesiei de asistent medical de-a lungul istoriei. În majoritatea culturilor și a societăților civile, îngrijirea bolnavilor a fost considerată adesea o sarcină de îndeplinit doar de către femei, fiind văzută ca o extensie a rolului lor tradițional de sprijinire a familiei și a gospodăriei. Cu timpul, această responsabilitate s-a transformat într-o profesie respectată și esențială pentru sistemele de sănătate din întreaga lume. Originea profesiei de asistent medical poate fi urmărită până în Antichitate, când femeile se ocupau de îngrijirea bolnavilor și a celor răniți. Multe ordine religioase au fost fondate de către femei, care și-au dedicat viața îngrijirii celor bolnavi și săraci. De exemplu, în Europa Medievală, călugărițele au fost cele care au îngrijit pacienții din mănăstiri și azile.

Revoluția modernă în asistența medicală (sau în nursing, conform terminologiei engleze) a fost marcată de contribuția lui Florence Nightingale, care a pus bazele îngrijirii medicale moderne și profesioniste în secolul al XIX-lea. În zilele noastre, profesia de asistent medical este dominată de către femei, care reprezintă majoritatea în acest domeniu în foarte multe țări.

Acestea sunt responsabile pentru îngrijirea pacienților în spitale, în clinici medicale, în azile și în alte instituții cu profil medical. Femeile în asistența medicală (nursing) au adus de-a lungul timpului – și aduc în continuare – nu numai expertiză medicală, ci și empatie, compasiune și grijă față de pacienți.

Astfel, și în acest material vom continua prezentarea biografiilor unor femei remarcabile care au revoluționat asistența medicală (nursingul) la sfârșitul de secol XIX și în prima parte a secolului XX.

Date generale

Mary Eliza Mahoney (1845-1926, SUA) a fost prima asistentă medicală profesionistă afro-americană care a studiat și a practicat această nobilă profesie pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Totodată, Mary Eliza Mahoney a fost și o foarte importantă susținătoare a emancipării femeilor în SUA, în special a femeilor afro-americane. Reputata asistentă medicală americană mai este cunoscută în literatura de specialitate și pentru eforturile asidue pe care le-a depus de-a lungul vieții pentru ca femeile afro-americane din SUA să elimine regimul discriminatoriu existent la acel moment, să poată învinge toate barierele sociale și să poată accede la parcurgerea unor studii de specialitate în cadrul școlilor de profil, pentru ca ulterior să poată deveni asistente medicale profesioniste (a fost o militantă neobosită pentru egalitatea femeilor indiferent de rasă, culoare și mediul de proveniență, în exercitarea nobilei profesii de asistent medical)^(1-10).

Mary Eliza Mahoney s-a născut într-o zi de primăvară a anului 1845 (după unele surse bibliografice ar fi vorba despre ziua de 7 mai) în cartierul Dorchester din orașul Boston, statul american Massachusetts, provenită dintr-o familie afro-americană, ambii părinți fiind născuți în sclavie în statul american Carolina de Nord, ulterior aceștia fiind eliberați și s-au mutat în partea de nord a SUA. Se mai știe cu certitudine faptul că părinții micuței Mary Eliza au fost practicanți ai religiei baptiste, preluată ulterior și de către fiica lor^(1-10).

Astfel, încă de la o vârstă extrem de fragedă, Mary Eliza Mahoney a învățat importanța egalității rasiale. Într-o primă etapă, Mary Eliza Mahoney a fost educată în cadrul Școlii Phillips (Phillips School) din orașul natal Boston, Massachusetts, această școală fiind, de fapt, una dintre primele unități de învățământ din SUA care au avut un caracter integrat, unde eroina noastră a rămas până în clasa a IV-a, mai exact până la vârsta de 10 ani^(1-10).

Încă din perioada adolescenței, Mary Eliza Mahoney a știut că trebuie să devină asistentă medicală, probabil în momentul apariției primelor asistente medicale în timpul Războiului Civil American. Astfel, încă de foarte tânără, Mary Eliza Mahoney a început să lucreze în cadrul Spitalului New England (New England Hospital), Boston, Massachusetts, care la acel moment era dedicat doar femeilor și copiilor. Totodată, personalul medical care și-a desfășurat activitatea la acel moment în cadrul Spitalului New England a fost format doar din reprezentante ale sexului frumos, un aspect remarcabil pentru societatea americană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când femeia avea un rol de bază cu precădere în viața familială și roluri aproape inexistente în exercitarea unor profesii cu caracter medical și/sau administrativ, în cadrul unor instituții medicale de o asemenea amploare^(1-10).

Dar poate tocmai aceasta a fost șansa extraordinară a tinerei Mary Eliza Mahoney să lucreze încă de la început într-o astfel de instituție medicală, unde regimul discriminatoriu între bărbați și femei de fapt nu exista. Totuși, Mary Eliza Mahoney a fost o femeie afro-americană și categoric s-a confruntat cu acele discriminări rasiale specifice epocii respective. Concret, până când să aibă posibilitatea de a urma cursurile unei școli pentru pregătirea asistentelor medicale, în anul 1878, ea a lucrat timp de 15 ani în cadrul Spitalului New England, lucrând în medie 16 ore pe zi și ocupând diverse posturi: femeie de serviciu, bucătăreasă și spălătoreasă. Ulterior, Mary Eliza Mahoney a lucrat și ca asistentă medicală în cadrul acestei unități sanitare, dar fără a avea studii de specialitate, prilej care i-a permis să afle foarte multe, dar să și învețe despre ceea ce înseamnă asistența medicală într-unul din spitalele moderne din SUA (concepție, utilare, pregătire a personalului medical) de la acel moment^(1-10).

Foarte important de menționat este faptul că, în cadrul New England Hospital, Boston, Massachusetts, a funcționat una dintre primele școli de asistență medicală (nursing) din SUA. Astfel, în anul 1878, la vârsta de 33 de ani, Mary Eliza Mahoney a fost admisă să parcurgă cursurile acestei importante școli de asistență medicală, unde la final urma să obțină un certificat de asistentă medicală profesionistă. Programul propriu-zis de școlarizare a durat 16 luni, a fost deosebit de intens, pregătirea asistentelor fiind una extrem de strictă^(1-10): „Studenții participau la cursuri, iar experiența practică o dobândeau chiar în cadrul Spitalului New England”. Nu vom insista asupra programului extrem de dur pe care toți studenții au fost nevoiți să îl parcurgă, spațiul nepermițându-ne o astfel de detaliere, dar un lucru este sigur: prin acest program, a fost asigurată o trecere a studenților prin toate specialitățile medicale existente la acel moment în SUA, iar cursanții au căpătat o pregătire teoretică și practică atât de amplă și de variată, cum puține școli de profil de pe teritoriul Americii o puteau asigura atunci. Dintre cei 40 de studenți care au intrat în acest extrem de complex program de pregătire pentru a deveni asistenți medicali profesioniști, unde cerințele erau foarte numeroase, doar patru l-au finalizat în anul 1879, printre aceștia numărându-se și extrem de pragmatica și ambițioasa Mary Eliza Mahoney. Astfel, ea a devenit prima femeie afro-americană din SUA care a obținut o diplomă de asistentă medicală profesionistă. Totodată, trebuie menționat faptul că sora sa, Ellen Mahoney, deși a fost la rândul ei înscrisă în aceeași perioadă în respectivul program de instruire pentru obținerea unei diplome de asistentă medicală profesionistă, a eșuat, nereușind să îl finalizeze^(1-10).

După ce și-a încheiat pregătirea și a obținut o diplomă de asistentă medicală profesionistă, Mary Eliza Mahoney a decis să nu urmeze o carieră în domeniul asistenței medicale din sistemul public, unde discriminarea pe motive rasiale era copleșitoare, ci a urmat o carieră de asistentă medicală în domeniul privat, pentru a se putea concentra cu toată atenția asupra nevoilor de îngrijire a pacienților individuali^(1-10).

Pacienții din unitatea sanitară privată unde Mary Eliza Mahoney și-a desfășurat activitatea au provenit în cea mai mare parte din familii de rasă caucaziană foarte bogate, care locuiau de-a lungul Coastei de Est a Statelor Unite ale Americii. Astfel, Mary Eliza Mahoney a devenit cunoscută de către pacienții săi ca fiind o persoană plină de compasiune, foarte răbdătoare cu pacienții, dar și extrem de eficientă, fiind o profesionistă excepțională din toate punctele de vedere^(1-10).

Totodată, Mary Eliza Mahoney a fost și o participantă extrem de activă atât la manifestările care priveau asistența medicală în general, cât și la diverse acțiuni care au avut ca scop emanciparea femeilor, mai ales a femeilor afro-americane în SUA și în Canada. Într-o primă etapă, în anul 1896, Mary Eliza Mahoney s-a alăturat Nurses Associated Alumnae of the United States and Canada (NAAUSC) (într-o traducere adaptată, Asociația Absolventelor de Asistență Medicală din Statele Unite ale Americii și Canada), care ulterior a devenit American Nurses Association (ANA; Asociația Asistentelor Medicale Americane). Dar, deoarece NAAUSC a fost formată în principal din membre de rasă caucaziană, care nu erau întotdeauna foarte prietenoase și îngăduitoare cu membrele afro-americane, Mary Eliza Mahoney a considerat că este nevoie să înființeze o organizație care să militeze și pentru egalitatea asistentelor medicale afro-americane cu cele de rasă caucaziană. Concret, Mary Eliza Mahoney a devenit în anul 1908 cofondatoare a National Association of Colored Graduate Nurses (NACGN; Asociația națională a asistentelor medicale afro-americane absolvente ale unui program de instruire de asistență medicală). În anul următor, la prima convenție națională a acestei nou-înființate organizații, Mary Eliza Mahoney a ținut discursul de deschidere. În cadrul acestei convenții naționale, reputatei asistente medicale Mary Eliza Mahoney i-a fost oferit un important post de conducere în structura națională a organizației, precum și statutul de „membru de onoare” pe toată durata vieții. După mai multe decenii de activitate ca asistentă medicală profesionistă în sistem privat, Mary a devenit directoare a orfelinatului Howard (Howard Orphanage Asylum) pentru copiii afro-americani, orfelinat aflat în Kings Park, Long Island, în statul american New York, poziție pe care a ocupat-o pe durata unui an, între 1911 și 1912^(1-10).

În cele din urmă, Mary Eliza Mahoney s-a pensionat din profesia de asistentă medicală profesionistă, după mai bine de 40 de ani de activitate. Cu toate acestea, reputata asistentă medicală a continuat să militeze pentru drepturile femeilor și mai ales pentru drepturile femeilor afro-americane. După ratificarea Amendamentului 19 din luna august a anului 1920 din Constituția SUA (dreptul femeilor la vot din SUA), Mary Eliza Mahoney a fost printre primele femei care s-au înregistrat pentru a vota în orașul Boston din statul american Massachusetts^(1-10).

Mary Eliza Mahoney s-a stins din viață la data de 4 ianuarie 1926, la vârsta de 80 de ani, după o luptă de aproape trei ani cu un cancer de sân necruțător. Reputata asistentă medicală americană a fost înmormântată în cimitirul Woodlawn din localitatea Everett, statul american Massachusetts^(1-10).

Contribuția extraordinară a lui Mary Eliza Mahoney la dezvoltarea și recunoașterea profesiei de asistent medical profesionist (absolvent al unei școli speciale pentru instruirea și formarea asistenților medicali) pentru femei, și în special pentru femeile afro-americane, dar și rolul pe care aceasta l-a jucat în procesul de emancipare a tuturor femeilor americane, nu doar al femeilor afro-americane, au fost unanim recunoscute de către Societatea Civilă Americană.

Astfel, în anul 1936, Association for Colored Graduate Nurses a instituit, în onoarea realizărilor sale remarcabile, Premiul „Mary Eliza Mahoney”. Acest premiu a fost și este acordat asistenților medicali și/sau grupurilor de asistenți medicali care au avut realizări remarcabile în domeniul asistenței medicale (nursingului). Premiul „Mary Eliza Mahoney” continuă să fie acordat și în zilele noastre, de către American Nurses Association. Tot American Nurses Association a fost cea care a onorat-o pe Mary Eliza Mahoney în anul 1976, când a introdus numele acesteia în Hall of Fame (Galeria Celebrităților) al American Nurses Association.

Totodată, Mary Eliza Mahoney s-a alăturat unui alt grup de femei remarcabile în anul 1993, când a fost inclusă în National Women’s Hall of Fame (Galeria Națională a Femeilor Celebre) din Seneca Falls, New York, SUA^(1-10).

De asemenea, mormântul lui Mary Eliza Mahoney din localitatea Everett, statul american Massachusetts, a devenit loc de pelerinaj și de comemorare. În anul 1973, Helen S. Miller, câștigătoarea Premiului „Mary Eliza Mahoney” din 1968, a condus o strângere de fonduri extinsă la nivel național pentru realizarea unui monument comemorativ, chiar la locul de odihnă al remarcabilei Mary Eliza Mahoney. Monumentul comemorativ a fost finalizat în același an, 1973^(1-10).

Mary Jane Seacole (1805-1881, Anglia) a fost o foarte importantă femeie de afaceri și asistentă medicală britanică de origine jamaicană, care a participat la Războiul Crimeei (1853-1856), unde a organizat Hotelul Britanic, în fapt o casă de odihnă și de recuperare pentru ofițerii englezi bolnavi și/sau aflați în convalescență^(1-6,11-15).

Mary Seacole nu a fost, asemeni lui Florence Nightingale, o asistentă medicală profesionistă, ci mai degrabă a fost considerată un pionier al acestei nobile profesii, care este asistența medicală. Deși se spune că și-a dorit foarte mult să se alăture echipei de asistente medicale conduse de Florence Nightingale, în memoriile sau mai degrabă în autobiografia pe care a scris-o, Mary Seacole a susținut că a fost tot timpul în contratimp cu marea eroină engleză, pe care nu a reușit să o întâlnească deloc pe durata celor trei ani, cât a durat Războiul Crimeei, confruntare soldată cu înfrângerea dezastruoasă a Imperiului Rus (Mary Seacole a susținut în autobiografia sa că a și dormit o noapte în Spitalul din Scutari, Istanbul, Turcia, în speranța că o va întâlni pe deja celebra Florence Nightingale, lucru confirmat de către una dintre subalternele reputatei asistente medicale engleze. Se pare că, la acel moment, Florence Nightingale era plecată pentru a prelua un nou transport cu răniți englezi de pe câmpurile de bătălie din Crimeea)^(1-6,11-15).

Totodată, Mary Seacole a fost și o persoană care a călătorit extrem de mult în acea perioadă, fiind în același timp și o scriitoare deosebit de apreciată de către publicul englez și jamaican^(1-6,11-15).

Mary Jane Seacole, pe numele inițial Mary Jane Grant, s-a născut în anul 1805, în orașul Kingston din Jamaica, o frumoasă insulă aparținând sistemului colonial britanic aflată în Marea Caraibilor, dintr-o mamă creolă și un tată scoțian (tatăl său a fost locotenent în armata engleză, dar având origine scoțiană). Mary Seacole a moștenit de la mama sa interesul pentru asistența medicală. Mama sa, poreclită „Doctress” (într-o traducere adaptată, termenul ar fi de „vindecătoare”), a avut o casă de sănătate sau mai degrabă o casă de îngrijiri medicale denumită „Blundell Hall”, situată chiar pe East Street, în orașul Kingston din Jamaica, unde a îngrijit ofițeri ai armatei engleze, dar și pe membrii familiilor acestora, ofițeri care se aflau cantonați în cadrul garnizoanei militare engleze din insula Jamaica. Astfel, la vârsta de 12 ani, după ce a stat mult timp și a observat-o pe mama sa în activitățile zilnice, lui Mary Seacole i-a fost permis în sfârșit să-i acorde acesteia ajutor la îngrijirea pacienților^(1-6,11-15).

În anul 1836, Mary Jane s-a căsătorit cu Edwin Horatio Seacole, un invalid de război britanic, dar tot de origine scoțiană, ca și tatăl său, despre care s-a spus că a fost finul eroului naval britanic amiralul Horatio Nelson. Fiind încă proaspăt căsătoriți, cei doi s-au mutat în Black River, unde au înființat un magazin universal. În jurul anului 1840, s-a stins din viață mama eroinei noastre, iar cei doi soți au fost nevoiți să își închidă afacerea și să se întoarcă în orașul Kingston, pentru a prelua Centrul de îngrijiri Blundell Hall, care le fusese lăsat drept moștenire^(1-6,11-15).

Cei doi soți au continuat munca mamei lui Mary Seacole de îngrijire a bolnavilor din orașul Kingston, fie că a fost vorba despre localnici, soldați și ofițeri britanici sau chiar de simpli vizitatori ai insulei Jamaica. Dar, pe data de 29 august 1843, Centrul de îngrijiri Blundell Hall a ars din temelii, fiind reconstruit destul de rapid sub denumirea de „New Blundell Hall”. În luna octombrie a anului 1844, s-a stins din viață și Edwin Horatio Seacole, soțul lui Mary Jane^(1-6,11-15).

Foarte afectată de ambele pierderi, Mary Seacole a lăsat durerea deoparte și s-a ocupat de conducerea noii afaceri, care nu mai era de astă dată doar o simplă casă de îngrijiri cu profil medical, ci devenise un hotel cu pretenții. Foarte absorbită de muncă, Mary Seacole a refuzat mai multe oferte de căsătorie deosebit de avantajoase. Cu toate acestea, ea a devenit extrem de cunoscută de către vizitatorii militari europeni în Jamaica, care stăteau adesea la New Blundell Hall, acesta fiind la acel moment unul dintre cele mai serioase și mai sigure hoteluri din orașul Kingston^(1-6,11-15).

Dar, în anul 1850, odată cu izbucnirea cumplitei epidemii de holeră din Jamaica, care a ucis peste 32000 de localnici, Mary Seacole a îngrijit foarte mulți pacienți afectați de teribila boală, pe unii vindecându-i, în timp ce alții au murit în brațele sale. Tot în anul 1850, Edward, fratele vitreg al lui Mary Seacole, s-a mutat în Panama, la Cruces, care făcea parte atunci din Republica Noua Granadă. Acolo, acesta a înființat un hotel care a găzduit foarte multe persoane ce călătoreau între Coasta de Est și Coasta de Vest a SUA. Afacerea s-a dovedit a fi extrem de înfloritoare, având în vedere faptul că, doar cu un an înainte, în 1849, avusese loc descoperirea aurului în California^(1-6,11-15).

În anul 1851, Mary Seacole a plecat la Cruces, în Panama, pentru a-și vizita fratele vitreg. Această vizită a coincis și cu primul caz de holeră din regiune, caz identificat, tratat și vindecat de către Mary Seacole, fapt ce i-a creat o reputație fantastică. Pe măsură ce epidemia de holeră s-a răspândit în Panama, pacienți din toată regiunea au început să o caute pe Mary Seacole: bogații plăteau, dar cei săraci aveau gratuitate absolută. Ca posibile medicamente, Mary Seacole a evitat opiumul, în schimb a utilizat cu un succes moderat cataplasmele, calomelul laxativ (clorura de mercur) etc., precum și rehidratarea cu apă fiartă și scorțișoară. Singura concurență pe care Mary Seacole a întâmpinat-o a fost din partea unui „dentist timid și fără foarte multă experiență”, trimis în zonă de către guvernul panamez, precum și din partea Bisericii Romano-Catolice^(1-6,11-15).

Epidemia a făcut ravagii în rândul populației locale, iar spre finalul epidemiei Mary Seacole s-a îmbolnăvit de holeră, dar a reușit să scape cu viață. Holera a revenit din nou în luna iulie a anului 1852, fiind adusă de către un vas de război american care a trecut prin zonă, o foarte mare parte a echipajului decedând din cauza bolii^(1-6,11-15).

În ciuda problemelor legate de boli și climă, Panama a rămas ruta favorită de călătorie între coastele Statelor Unite ale Americii: Coasta de Est și Coasta de Vest. Văzând o oportunitate de afaceri, Mary Seacole a deschis Hotelul Britanic (British Hotel), care „era mai degrabă o cantină sau un restaurant, decât un hotel”. Eroina acestui material biografic a descris British Hotel ca fiind o „colibă care se prăbușește, cu două camere, cea mai mică pentru a fi dormitor, cea mai mare pentru a servi până la 50 de oaspeți”. Mary Seacole a adăugat curând hotelului nou înființat și serviciile unui frizer. Dar, pe măsură ce sezonul umed s-a încheiat, la începutul anului 1852, Mary Seacole s-a alăturat altor comercianți din Cruces pentru a se muta în orașul Gorgona, unde pentru scurt timp a condus un hotel destinat strict femeilor^(1-6,11-15).

La sfârșitul anului 1852, Mary Jane Seacole s-a reîntors în Jamaica. Din cauza faptului că era creolă, deci din motive rasiale, lui Mary Seacole i-a fost refuzată îmbarcarea pe un vas american, dar a fost îmbarcată ulterior fără probleme pe un vas britanic și a revenit acasă^(1-6,11-15).

La scurt timp după ce a revenit în Jamaica, autoritățile i-au cerut insistent ajutorul lui Mary Seacole pentru a stopa o epidemie foarte violentă de friguri galbene. Deși a făcut tot ce i-a stat în putință, se pare că acest focar s-a stins mai mult de la sine, Mary Seacole aflându-se doar împreună cu sora sa în fața acestei noi epidemii, neavând la îndemână decât medicamentele locale, cele mai multe dintre ele fiind pe bază de plante. Practic, pensiunea sa, New Blundell Hall, a fost plină de oameni bolnavi de friguri galbene, iar pe cei mai mulți Mary Seacole i-a văzut murind, fără a putea face nimic^(1-6,11-15).

La începutul anului 1854, Mary Seacole s-a reîntors în Panama pentru a-și lichida afacerile. Acolo, a aflat de la o rudă îndepărtată a soțului său, superintendentul Thomas Day, despre izbucnirea Războiului Crimeei, un conflict extrem de sângeros între Imperiul Rus, pe de o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al Doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Astfel, Mary Seacole a luat decizia de a participa în calitate de asistentă medicală la cea mai mare înfruntare armată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O parte din raționamentul lui Mary Seacole pentru care a mers în Crimeea a fost că îi cunoștea pe unii dintre soldații care erau dislocați acolo. În autobiografia sa, Mary Seacole a explicat cum a auzit că soldații pe care i-a îngrijit în timpul epidemiei de friguri galbene din Jamaica proveneau din regimentele 97 și 48, fiind trimiși înapoi în Anglia pentru a se pregăti pentru luptele din Peninsula Crimeea^(1-6,11-15).

Totodată, în încercarea de a lucra ca asistentă medicală în Crimeea, Mary Seacole a scris o scrisoare de prezentare către Florence Nightingale pentru a-și oferi serviciile (s-a prezentat drept o foarte bună specialistă în îngrijirea pacienților, precum și o excelentă cunoscătoare a plantelor care puteau fi utilizate pentru diverse tratamente), în fapt, persoana care a fost desemnată responsabilă pentru formarea grupului de asistente medicale care mergeau în Crimeea. Cu toate acestea, încercarea ei a fost fără succes. Totuși, nu a renunțat, ci a continuat să caute asistență și sprijin pentru a ajunge în Crimeea, dar încercările ei repetate s-au dovedit a fi inutile. În consecință, Mary Seacole a luat decizia să meargă pe cont propriu în Peninsula Crimeea, teritoriu rusesc aflat la Marea Neagră (întâi a ajuns la Londra, capitala Imperiului Britanic, unde a făcut foarte multe cumpărături și comenzi care urmau să ajungă în Crimeea ceva mai târziu și abia apoi a plecat spre teatrele de operațiuni ale armatei engleze din Peninsula Crimeea) și a folosit toate resursele și economiile pe care le-a avut pentru a construi în respectiva locație o „facilitate” pentru soldații britanici, denumită „Masa de popotă” și „Hotelul Britanic”. Această „facilitate” a oferit servicii medicale, alimente și alte servicii, fiind utilizată în principal de către ofițerii englezi^(1-6,11-15).

„Hotelul Britanic” a fost finalizat în luna iulie a anului 1855, cu un cost total de 800 de lire sterline. Acesta includea o clădire din metal care conținea o cameră principală cu blaturi și rafturi și depozitare deasupra, o bucătărie atașată, două colibe de dormit din lemn, anexe și o curte închisă pentru grajduri. Clădirea a fost aprovizionată cu provizii livrate din Londra și din Constantinopol, precum și cu achiziții locale din tabăra britanică aflată lângă Kadikoi, dar și din tabăra franceză de la Kamiesch. Mary Seacole vindea orice – de la un ac la o ancoră – ofițerilor din armată și vizitatorilor turistici. Mesele erau servite la „Hotelul Britanic”, erau gătite de doi bucătari de culoare, iar bucătăria asigura și catering în exterior”^(1-6,11-15).

„Masa de popotă”, așa cum a numit-o Mary Seacole, a fost stabilită în Spring Hill, „la două mile distanță de Balaclava și la o milă distanță de cartierul general britanic”. Nu a trecut mult până când „facilitatea” a devenit un „element de bază al războiului”, datorită serviciilor pe care le oferea. În plus față de serviciile pe care le-a oferit în cadrul „Hotelului Britanic”, Mary Seacole, cunoscută în armata engleză și ca „Mama Seacole”, a efectuat și „vizite la domiciliu” pentru soldații englezi în propriile tabere militare sau chiar pe câmpul de luptă pentru soldații din tranșee, procurându-le acestora alimente și alte produse de primă necesitate, care nu erau disponibile în mod uzual. Concret, Mary Joan Seacole „pornea cu sacoșe pline de pânză cu pansamente, bandaje, săpun, ace, ață și medicamente, însoțită de catâri încărcați cu sandvișuri și alte alimente, vin și alte băuturi alcoolice, ajungând pe câmpul de luptă la răsărit. Astfel de activități erau, fără îndoială, foarte riscante, însă era devotată cauzei sale. La întoarcere, caravanele de catâri ale lui Mary Seacole transportau bolnavii și răniții din tranșee, mulți dintre aceștia fiind îngrijiți într-o primă etapă de către ea și de ajutoarele sale”^(1-6,11-15). Toate aceste cheltuieli au fost făcute de către Mary Seacole din economiile sale și pe creditul său.

La încheierea Războiului Crimeei, Mary Seacole s-a reîntors în Londra fără niciun fel de resurse financiare, dar și extrem de îndatorată către bănci și diverși creditori. Totuși, comandanții-șefi ai trupelor britanice din Crimeea, Ducele de Wellington și Ducele de Newcastle, au organizat la Londra un festival de muzică cu o durată de patru zile, iar toate încasările i-au fost oferite acestei femei minunate și extrem de apreciate de către conaționalii săi, constituindu-se „Fondul Seacole”^(1-6,11-15). „Activitățile de strângere de fonduri au inclus Seacole Fund Grand Military Festival, care a avut loc la Royal Surrey Gardens, de luni 27 iulie până joi 30 iulie 1857. Acest eveniment de succes a fost susținut de mulți militari, inclusiv de către generalul-maior Lord Rokeby (care comandase Divizia 1 din Crimeea) și de către lordul George Paget. Au concertat peste 1000 de artiști, inclusiv 11 trupe militare și o orchestră dirijată de Louis Antoine Jullien, la care au participat aproximativ 40.000 de oameni.”^(1-6,11-15)

Cu toate aceste eforturi, Mary Seacole a intrat în faliment, fiind nevoită să plătească toate datoriile pe care le făcuse pentru a ajuta soldații britanici în timpul Războiului din Crimeea. Dar se pare că Fondul Seacole a continuat să funcționeze mulțumitor, astfel încât Mary Seacole și-a revenit destul de bine financiar^(1-6,11-15).

Ulterior, ea a scris și a publicat o autobiografie extrem de interesantă, intitulată The wonderful adventures of Mary Seacole (într-o traducere adaptată, Minunatele aventuri ale lui Mary Seacole), în care a descris și experiențele trăite în timpul Războiului Crimeei.

Mary Seacole s-a alăturat Bisericii Romano-Catolice în jurul anului 1860 și s-a întors într-o Jamaică schimbată total în absența ei, pe măsură ce se confrunta cu declinul economic. Mary Seacole a devenit o figură proeminentă în Jamaica. Cu toate acestea, până în anul 1867, ea a fost din nou lipsită de bani, iar Fondul Seacole a fost reînviat în Londra, de astă dată cu noi patroni, printre care Prințul de Wales, Ducele de Edinburgh, Ducele de Cambridge și mulți alți ofițeri militari englezi superiori. Fondul a crescut, iar Mary Seacole a reușit să cumpere teren pe Duke Street din Kingston, lângă New Blundell Hall, unde și-a construit o nouă casă, plus o pensiune mult mai mare pentru a putea închiria camere^(1-6,11-15).

În jurul anului 1870, Mary Seacole s-a reîntors la Londra, unde a și locuit în următorul deceniu. Mary Seacole s-a stins din viață în capitala Imperiului Britanic, Londra, pe data de 14 mai 1881, fiind înmormântată în Cimitirul Romano-Catolic „Sfânta Maria” (St. Mary’s Roman Catholic Cemetery), Harrow Road, Kensal Green, Londra^(1-6,11-15).

Mary Seacole a fost extrem de apreciată de către conaționalii săi. Astfel, sediul Asociației Asistentelor Medicale din Jamaica a căpătat în anul 1954 numele de Casa „Mary Joan Seacole” (Mary Seacole House). Nouă ani mai târziu, în 1963, aceeași asociație a achiziționat și un bust în mărime naturală al lui Mary Seacole, realizat de către un reputat sculptor jamaican, Curtis Johnston, după originalul aflat în cadrul Institutului Jamaica (Institute of Jamaica)^(1-6,11-15).

După încheierea Războiului Crimeei, Mary Seacole a fost decorată cu Medalia Britanică pentru Crimeea (British Crimea Medal), cu Legiunea de Onoare Franceză (Légion d’Honneur), precum și cu Medalia Medjidie (Medjidie Medal) din partea Guvernului Turciei. Totodată, Guvernul Jamaicăi i-a acordat postum, în anul 1991, Ordinul de Merit (The Order of Merit), iar Guvernul Britanic a instituit în anul 1993 o bursă care poartă numele celei care a fost Mary Joan Seacole, în valoare de 25.000 de lire sterline^(1-6,11-15).

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.

Conflict of interests: none declared.

Financial support: none declared.