Cercetări privind managementul factorilor de risc și apariţia tehnopatiilor în fermele de prepeliţe

Introducere

Creșterea prepelițelor a devenit din ce în ce mai populară datorită dezvoltării rapide a păsărilor, producției mari de ouă și viabilității economice a operațiunilor la scară mică și mare (Al-Sofee et al., 2025).

Prepelița japoneză (Coturnix coturnix japonica), în special, a devenit o specie valoroasă în producția comercială de păsări datorită naturii sale rezistente, intervalului scurt dintre generații și adaptabilității la sistemele intensive de creștere. Pe lângă importanța lor economică, prepelițele sunt utilizate pe scară largă în cercetarea biomedicală datorită asemănărilor fiziologice cu alte specii de păsări și mărimii corporale mici, ceea ce permite manipularea și experimentarea ușoare. În ciuda acestor avantaje, creșterea prepelițelor este adesea amenințată de numeroase provocări de sănătate, inclusiv rate ridicate ale mortalității din cauza bolilor infecțioase, stresului de mediu și problemelor legate de management (Gricalda & Oraye, 2025). Mortalitatea la prepelițe poate afecta grav productivitatea și profitabilitatea, în special în țările în curs de dezvoltare, unde sprijinul veterinar poate fi limitat. Majoritatea deceselor din fermele de prepelițe se datorează diverselor patologii sau afecțiuni, multe dintre ele rămânând subdiagnosticate sau diagnosticate greșit din cauza lipsei de examinări post-mortem de rutină și a conștientizării limitate în rândul manipulatorilor de păsări de curte (Shaib et al., 2021).

Pe lângă aceste infecții, factorii neinfecțioși cum ar fi nutriția deficitară, deficiențele de vitamine, toxicitățile (de exemplu, expunerea la aflatoxină), supraaglomerarea și stresul termic contribuie, de asemenea, semnificativ la mortalitatea prepelițelor (Dutta et al., 2018; Ahmed et al., 2021).

Înțelegerea bazei patologice a nerealizării profitabi­lității la prepelițe este esențială pentru îmbunătățirea prevenirii bolilor, biosecurității și protocoalelor terapeutice.

Constatările privind macro- și microclimatul, managementul nutriției și creșterii, manifestările clinice, macro- și microscopice, dar şi investigaţiile paraclinice au un rol crucial în diagnosticarea tehnopatiilor și în implementarea intervențiilor specifice (Akbarian et al., 2016; Oke, 2025).

Identificarea unor factori de risc care determină apariția unor stări patologice dificil de identificat clinic (fără semne și simptome clinice evidente); aceste stări își găsesc explicația la nivel molecular-celular, dar posibilitățile de investigație paraclinică sunt limitate pentru sectorul de producție și în special la prepelițe, care au fost mai puțin cercetate metabolic.

Scăderea producției de ouă, nerealizarea sporului de creștere, neuniformitatea loturilor, procentajul redus de fecunditate și ecloziune reprezintă simptomatologia clinică observabilă atunci când la nivel celular leziunile sunt deja produse (Begum et al., 2025; Islam et al., 2014; Mahapatra et al., 2018).

În contextul acestei cercetări, identificarea tehnopatiilor la păsările crescute în sistem intensiv din județul Teleorman reprezintă un domeniu în dezvoltare.

Materiale și metodă

Studiul a fost realizat într-o fermă de prepelițe din județul Teleorman, având ca obiectiv evaluarea stării de sănătate și identificarea tehnopatiilor asociate sistemului intensiv de creștere. Metodologia de lucru a fost bazată pe o abordare integrată, incluzând anamneza, examenul clinic și investigațiile paraclinice, corelate într-un algoritm de diagnostic diferențial metabolic (figurile 1 și 2).

Anamneza a vizat colectarea informațiilor referitoare la rasa și vârsta prepelițelor, structura și compoziția rațiilor furajere administrate în diferite etape de producție, consumul de apă, precum și parametrii de microclimat, respectiv temperatura, umiditatea, ventilația și prezența gazelor nocive.

Examenul clinic a fost utilizat pentru evaluarea stării generale a efectivului și pentru identificarea semnelor patologice.

Investigațiile paraclinice au inclus analiza parametrilor biochimici și hematologici, precum și observații morfometrice.

Rezultate și discuție

Studiile observaționale privind infrastructura fermelor de prepelițe

Managementul creșterii și întreținerii prepelițelor are ca noțiuni asociate identificarea factorilor de risc, despre care trebuie menționate următoarele aspecte:

• infrastructura utilizată în prezent în UE pentru adăposturile prepelițelor nu este folosită în totalitate și la noi în țară; cunoștințele privind prevalența riscurilor legate de consecințele asupra bunăstării și sistemele de creștere sunt limitate; există un grad de incertitudine pentru fiecare dintre spațiile de cazare, respectiv adăposturile prepelițelor; deși accesul în exterior este stimulant, acesta prezintă o provocare semnificativă în ceea ce privește biosecuritatea și protejarea păsărilor de prădători;
• înălțimea minimă necesară pentru ca o prepeliță japoneză să sară vertical și să-și ia zborul atunci când este speriată, fără risc de rănire, este de 150 cm; în cuștile în care cresc nu au această posibilitate; deci, la un stimul puternic se lovesc unele în altele, rănindu-se, dar nu se pot autoapăra, zburând ca în mediu natural, deoarece nu au spațiul necesar;
• am observat în fermă că mișcarea este restricționată, fapt ce generează: stres de grup, rănire, șchiopături și alte tulburări locomotorii;
• în ceea ce privește mărimea grupului, nu există o bază științifică pentru determinarea unei dimensiuni maxime a grupului;
• am constatat că, deși există elementele ce asigură confortul păsărilor (spațiul alocat fiecărei păsări, dimensiunea grupului, dimensiunea echipamentelor de cuibărit, calitatea așternutului sau a pavimentului cuștii etc.), păsările suferă; unele dintre ele sunt letargice, nu sunt atente;
• elementele de mediu furnizate pentru a satisface nevoile fiziologice ale păsărilor (băile cu nisip, baterii de ciugulire, furnizarea de materiale de îmbogățire manipulabile, cum ar fi blocurile de ciugulit, stimulează comportamentul exploratoriu și de căutare a hranei) nu sunt prezente în totalitate; nu există băi cu nisip, nici baterii de ciugulire, ceea ce determină la prepelițe incapacitatea de a adopta comportamente confortabile;
• am observat incapacitatea de a exprima comportamente de explorare sau de căutare a hranei și incapacitatea de a manifesta comportamente (maternale) înainte de ouat și cuibărit;
• raportul masculi-femele este important în grupurile de prepelițe mature pentru a preveni comportamentul sexual nedorit și agresivitatea între masculi; am observat că raportul este de un mascul la 4-5 femele.

Studii observaționale privind managementul incubației, creșterii și nutriției în ferma de prepelițe cercetată

Starea de sănătate și productivitatea prepelițelor sunt direct influențate de calitatea nutriției; hrănirea se face diferențiat, în funcție de fiecare etapă a vieții lor, pentru a le asigura bunăstarea și a optimiza producția.

Nutriția este, fără îndoială, piatra de temelie a unei creșteri reușite a prepelițelor; influențează direct rata de creștere, calitatea ouălor, rezistența cojii și rezistența la boli; când vorbim de nutriție, avem în vedere două aspecte: nutriția reproducătorilor și nutriția puilor și a prepelițelor ouătoare.

Studiul literaturii de specialitate a relevat o serie de elemente care intervin decisiv în bunăstarea păsărilor.

Incubația

Succesul incubației depinde direct de calitatea echipamentului; capacitatea de a menține parametrii stabili este ceea ce diferențiază un incubator de nivel de bază de un instrument de precizie. Un incubator complet automatizat este esențial deoarece gestionează singur temperatura, umiditatea și întoarcerea ouălor, asigurând rezultate consistente.

Incubația  presupune următoarele operațiuni:

1. Alegerea ouălor

Forma, dimensiunea și calitatea cojii; se inspectează cu atenție fiecare ou. Se înlătură ouăle prea mari sau prea mici deoarece generează adesea probleme de dezvoltare sau gălbenușuri anormale.

Se înlătură ouăle deformate, respectiv rotunde, alungite sau cu defecte; acestea indică adesea stres sau o deficiență la găina ouătoare.

Se înlătură cele cu coji fragile, poroase sau crăpate deoarece asemenea defecte nu constituie o barieră biologică precum coaja perfectă, care reprezintă singura barieră împotriva bacteriilor și asigură o pierdere controlată a umidității; cea mai mică crăpătură este un punct de intrare pentru infecții.

Se înlătură ouăle murdare, cu excremente, care constituie o sursă majoră de contaminare bacteriană. Căldura și umiditatea incubatorului creează condiții ideale pentru proliferarea germenilor care pot contamina întregul incubator.

Ouăle murdare nu se spală niciodată cu apă, deoarece acest lucru va distruge cuticula protectoare.

2. Pregătirea incubatorului

Chiar dacă incubatorul arată curat, trebuie curățat și dezinfectat temeinic înainte de fiecare utilizare. Resturile de puf sau coajă de la o incubație anterioară pot adăposti bacterii. Se folosește un dezinfectant special conceput pentru echipamentele de creștere, acordând o atenție deosebită fiecărui colțișor, inclusiv grilelor și tăvilor de apă.

Calibrarea incubatorului este necesară deoarece în fermă nu există incubatoare performante; de fiecare dată  se calibrează aparatul. Se plasează un termometru și un higrometru de precizie (calibrate anterior) în interiorul incubatorului, la nivelul ouălor; se pornește aparatul și după câteva ore se compară citirile de la dispozitivele de măsurare cu cele de pe afișaj. Dacă termometrul indică 37,5°C, în timp ce incubatorul afișează 37,8°C, se va seta incubatorul la 38,1°C pentru a atinge temperatura dorită. În perioada de testare,  incubatorul este gol 24 de ore.

După ce incubatorul este curat și calibrat, se lasă să funcționeze gol, cu tăvile de apă umplute, timp de cel puțin 24 de ore; acest lucru permite verificarea incubatorului dacă menține o temperatură și o umiditate stabile înainte de a pune ouăle.

3. Gestionarea precisă a parametrilor (cea mai mică abatere poate fi fatală)

• Temperatura (37,8°C este cel mai critic parametru). O variație de doar câteva zecimi de grade poate avea consecințe grave: prea mare, accelerează anormal dezvoltarea și poate ucide embrionul; prea mică, o încetinește și produce ecloziuni târzii, cu pui slabi.
• Umiditate (50%, apoi 70%). Umiditatea controlează pierderea în greutate a oului. Din ziua 1 până în ziua 14, un nivel de umiditate de 50-55% permite oului să piardă suficientă apă pentru a forma o cameră de aer adecvată. Din ziua 15, umiditatea este crescută la 65-75% pentru a înmuia coaja și a preveni uscarea membranei interioare și lipirea acesteia de pui, împiedicând eclozarea acestuia.
• Întoarcerea ouălor. În incubator, această mișcare este realizată de un dispozitiv automat de întoarcere a ouălor, ideal la fiecare oră. Această acțiune este vitală pentru a preveni lipirea embrionului de coajă și pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a tuturor organelor.
• Ventilația. Embrionul respiră prin coajă. Are nevoie de oxigen (O₂) și eliberează dioxid de carbon (CO₂). O bună ventilație în incubator, gestionată automat de modele de calitate, asigură această reînnoire esențială a aerului, în special spre sfârșitul incubării, când nevoile de oxigen sunt cele mai ridicate.

4. Ecloziunea

Din ziua 15, ouăle sunt plasate pe coșul de eclozare, întoarcerea este oprită și umiditatea este crescută. Se recomandă evitarea deschiderii incubatorului în perioada de eclozare. Fiecare deschidere provoacă o scădere dramatică a umidității, care poate usca membrana subțire din jurul puiului de prepeliță și îl poate condamna să rămână prins în cochilie. Aceasta reprezintă cauza principală a mortalității asociate eclozării incomplete.

Eclozarea poate dura până la 24 de ore de la prima ciugulire până la ieșirea din cochilie; nu se recomandă intervenția manuală în procesul de eclozare; există risc de hemoragie fatală.

Deoarece se produce treptat, datele furnizate au arătat că:

• în ziua 16 eclozează 15%;
• în ziua 17 eclozează 20%;
• în ziua 18 eclozează 55-60%;
• în ziua 19 eclozează sub 5%.

La ecloziune, puii cântăresc 7-8 grame; aşadar, din timpul incubației se „nasc” cu o tehnopatie, și anume: neuniformitatea lotului de pui eclozați.

Am observat că, pentru a ieși din ou, încep să ciugulească capătul mare al oului pe toată circumferința acestuia, creând o breșă și, folosindu-și picioarele, se ejectează în afară (figurile 3 și 4).

Puii de prepeliță rămân în incubator pentru încă 24 de ore, feriți de lumină, înainte de a fi mutați în zona de maternitate; în acest timp, puii de prepeliță se usucă și recuperează; puii de prepeliță în primele 24-36 de ore nu se hrănesc pentru resorbția completă a sacului vitelin.

Urmează o selecție a puilor de prepeliță; apoi o sortare atentă este necesară înainte de a transfera prepelițele tinere în zona de maternitate.

Se elimină exemplarele cu ciocul încrucișat, picioarele depărtate sau lipsite de vitalitate.

În unitatea cercetată, pentru a ajuta puii de prepeliță să eclozeze în cele mai bune condiții, se adaugă o soluție de acid acetic (5-8% oțet alimentar) în apa din incubator începând cu ziua 14; această practică empirică are rolul de a facilita eclozarea, însă necesită validare suplimentară prin studii experimentale. Dozaj recomandat: două linguri la litrul de apă; apa se încălzește la 38°C înainte de a o introduce în incubator.

Diagnosticul eșecurilor

O incubație eșuată este o experiență de învățare. Prin deschiderea ouălor neeclozate, se poate stabili cauza și corecta abordarea pentru data viitoare. Situații care pot apărea:

• pui de prepelițe morți înainte de eclozare, cu puf lipicios, cu gălbenuș neabsorbit. Cauză probabilă: temperatură prea mare sau umiditate excesivă în timpul incubării.
• pui de prepeliță eclozați, dar care au murit în cochilie, membrana fiind uscată și lipită de ea. Cauză probabilă: umiditate prea scăzută în timpul eclozării, deschiderea incubatorului.
• ecloziuni târzii (ziua 19-20), pui de prepeliță mici și slabi. Cauză probabilă: temperatura de incubație prea scăzută constant.
• pui de prepelițe cu omfalită. Cauza probabilă: temperatură prea mare sau contaminare bacteriană din cauza igienei precare.

Toate aceste situații pot fi considerate tehnopatii embrionare, respectiv embrionopatii. Faza de demaraj (0-3 săptămâni). Este o fază critică; primele trei săptămâni de viață sunt cruciale pentru sănătatea viitoare a prepeliței; o alimentație perfectă în această perioadă garantează un început optim.

Puiul de prepeliță își triplează greutatea în doar câteva zile; pentru a susține această creștere explozivă, în perioada de demaraj se asigură un conținut ridicat de proteine (25-28%); hrana este disponibilă ad libidum 24 de ore pe zi, sub o sursă de căldură; în această perioadă, hrana este sub formă de „griș” sau sfărâmături foarte fine; în primele zile, hrana  este așezată pe o suprafață plană (un capac de cutie, o bucată de carton curată) pentru a încuraja puii să ciugulească. După două sau trei zile, hrana se transferă într-un hrănitor pentru pui conceput pentru a preveni zgârierea și murdărirea.

Spațiile unde sunt aduși puii de prepelițe poartă denumirea de maternitate sau puierniță. Maternitatea trebuie încălzită la o temperatură de 38°C pentru dezvoltarea corectă a puilor de prepeliță; încălzirea se face cu lămpi cu infraroșu (150 W).

La sosirea în țarcul de creștere, apa trebuie să aibă aproximativ 20°C și să fie  curată și schimbată zilnic. Pentru a preveni contaminarea, apa și hrana trebuie păstrate separat.

O iluminare bună este crucială pentru siguranța puilor. Fără lumină, aceștia vor tinde să se strângă într-o piramidă, ceea ce poate duce la sufocarea celor de la bază. Un tub fluorescent de 18 wați sau lămpi de încălzire sunt perfecte pentru acest lucru. Iluminatul trebuie să fie de 24 de ore pe zi.

1. În primele trei zile, este esențial să nu stresăm puii cu diverse operațiuni; apoi începem curățirea țarcurilor și îi deranjăm doar pentru a-i hrăni și a-i adăpa. După 10 până la 14 zile, puii tineri, acum cu pene, pot fi transferați într-un spațiu mai mare, deoarece sunt capabili să tolereze temperaturi de aproximativ 24°C.

2. Faza de creștere (4-5 săptămâni; faza de tranziție). În această fază, nevoile nutriționale se schimbă; proteina brută scade la 20-22%; pentru a evita stresul digestiv, se amestecă hrana nouă cu hrana veche pe parcursul a câteva zile, crescând treptat proporția de hrană nouă.

3. Faza de specializare (finisare) – hrănirea prepelițelor ouătoare pentru ouă. Din momentul în care apar primele ouă sau din a șasea săptămână, nevoile prepelițelor se schimbă; scopul hrănirii nu mai este creșterea, ci producția de ouă; hrana pentru ouă trebuie să conțină mai puține proteine, mai mult calciu. Nivelul de proteine se stabilizează în jurul a 18-20%.

Am constatat următoarele:

Când au ajuns la maturitate sexuală (începutul depunerii ouălor): șase până la opt săptămâni,  prepelițele au avut aproximativ 135-230 g, cu puțin sub standardul care prevede 150-250 g; greutatea ouălor a fost cuprinsă între 11,5 grame și 13,7 grame la un lot ales randomizat (normal: 12-16 grame).

Se constată că există și pe parcursul creșterii abateri tehnologice; o dietă bogată în proteine este crucială pentru menținerea greutății și a producției de ouă; respectarea factorilor tehnologici precum temperatura și iluminatul este primordială în creșterea prepelițelor; temperatura trebuie să fie în jur de 16 grade C, iar iluminatul de 14 ore/zi; se pare că în halele de prepelițe ouătoare se asigură doar 12 ore/zi, fapt ce se răsfrânge direct asupra mecanismelor hormonale ce influențează ouatul. Prepelițele au nevoie de o temperatură ambientală confortabilă (peste 16°C) pentru a evita epuizarea rezervelor lor (figura 6). Producția de ouă este în general optimă între aprilie și septembrie, cu o producție maximă atunci când sunt îndeplinite condițiile de lumină (14 ore/zi) și temperatură.

Nivelul de calciu trebuie să crească la 2,5-3,5%; această doză semnificativă de calciu este utilizată direct pentru coaja ouălor în fiecare zi; dacă nu se asigură acest aport, prepelița își va folosi propriile rezerve osoase (ceea ce o va slăbi) și va produce ouă cu coajă moale.

Am observat în fermă că în această perioadă se asigură nisip (pietricele mici, insolubile, ca pietrișul fin) ca sursă suplimentară de calciu.

Prepelițele înghit nisipul, care se adăpostește în stomacul muscular, pentru a tritura semințele și alte furaje; prepelița îl va consuma instinctiv, după cum este necesar, pentru formarea cojii. Din cauza lipsei nisipului, au fost probleme cu fragilitatea cojii ouălor. În fermă nu s-a folosit nisipul, în schimb în rețeta de nutriție s-a folosit carbonatul de calciu în procentaj mai mare, ceea ce a determinat apariția unor puseuri de alcaloză metabolică; s-a impus introducerea în apa de băut a unei soluții acidifiante. Acestea, „puseuri de alcaloză metabolică”, pot fi explicate astfel, în contextul dat.

Alcaloza metabolică la păsări este un dezechilibru acido-bazic caracterizat printr-o creștere a pH-ului sanguin (alcalinitate excesivă), rezultată din pierderea de acid sau câștigul de bicarbonat (situație specifică cercetării – exces de bicarbonat de calciu în rație). Astfel de stări metabolice la păsări pot fi determinate și de boala de dilatare proventriculară  (conduce la o pierdere de acid clorhidric din stomac, rezultând alcaloză); o dietă inadecvată sau un dezechilibru al electroliților (sodiu, potasiu, clorură) poate perturba echilibrul acido-bazic.

Principalele manifestări clinice sunt: tulburări neurologice din cauza scăderii calciului ionizat în sânge, slăbiciune musculară din cauza scăderii potasiului din sânge (hipokaliemie) etc.

Impactul metabolic: alcaloza influențează utilizarea calciului și a fosforului, afectând potențial structura osoasă.

Apa este cel mai important nutrient: un ou este format din peste 70% apă. O prepeliță căreia îi lipsește apa, chiar și pentru câteva ore, va înceta imediat să depună ouă. Apa este crucială pentru digestie, reglarea temperaturii și producția de ouă. Am constatat că apa era curată, întotdeauna proaspătă, întotdeauna disponibilă: dacă nu există adăpători automate, apa este schimbată zilnic, iar vara, de două ori pe zi.

Adăpătoarele sunt curățate o dată pe săptămână iarna și de două ori pe săptămână vara pentru a preveni creșterea bacteriilor și a biofilmului.

Sunt folosite adăpători specifice fiecărei vârste: pentru puii de prepeliță se folosesc adăpători cu un nivel scăzut al apei pentru a preveni orice risc de înec; pentru adulții din cuști se folosesc sistemele automate de adăpare, deoarece garantează o apă curată în mod constant și reduc semnificativ volumul de muncă.

Se administrează suplimente vitaminice în apa de băut, utile în perioadele de stres (încetarea creșterii, schimbarea cuștii, vârfuri de producție de ouă, vreme caldă) și probiotice, care ajută la menținerea unei flore intestinale sănătoase și pot îmbunătăți digestia și rezistența la boli.

Concluzii

Studiul realizat asupra fermei de prepelițe din județul Teleorman evidențiază faptul că apariția tehnopatiilor este strâns corelată cu o serie de factori de risc de natură nutrițională, microclimatică și managerială.

Aceste dezechilibre influențează negativ starea de sănătate a efectivului și performanțele productive, manifestându-se prin scăderea producției de ouă, neuniformitatea loturilor, tulburări de creștere și sporirea mortalității.

Rezultatele obținute confirmă rolul esențial al nutriției adecvate, adaptate fiecărei etape de dezvoltare, precum și importanța respectării parametrilor tehnologici în prevenirea tulburărilor metabolice. Deficiențele în managementul hranei și al suplimentării minerale pot conduce la dezechilibre precum alcaloza metabolică, cu impact asupra metabolismului calciului și a calității producției.

Condițiile de microclimat (temperatură, umiditate, ventilație, iluminat) și densitatea de populare influențează semnificativ bunăstarea animalelor, contribuind la apariția stresului și a comportamentelor anormale. Lipsa unor elemente de îmbogățire a mediului și restricționarea mișcării accentuează aceste efecte negative.

Studiul subliniază importanța utilizării unui algoritm integrat de diagnostic clinic și paraclinic pentru identificarea precoce a dezechilibrelor metabolice și a tehnopatiilor, în special în condițiile în care manifestările clinice pot fi nespecifice sau tardive.

În concluzie, implementarea unor măsuri eficiente de biosecuritate, optimizarea managementului nutrițional și tehnologic, precum și monitorizarea continuă a parametrilor de creștere sunt esențiale pentru prevenirea și controlul tehnopatiilor în fermele de prepelițe. Aceste intervenții contribuie la îmbunătățirea stării de sănătate a efectivului și la creșterea eficienței economice a exploatației.

Autor corespondent:  Raluca-Mihaela Turbatu E-mail: raluca.tbt@gmail.com

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.