Orientări în patologia animalelor de rentă

În portofoliul profesional al medicului veterinar practician, o specialitate distinctă este cea alocată asigurării sănătăţii animalelor de interes economic (de fermă/de rentă), cu capacităţi, disponibilităţi şi limite distincte. În categoria animalelor de rentă, cele de producţie de maximă actualitate sunt: rumegătoare mari (bovine, bubaline), rumegătoare mici (ovine, caprine), suine, iepuri, peşti, păsări (pui de carne, găini, curcani, raţe, gâşte etc.). 

Practic, creşterea şi exploatarea animalelor de rentă recunoaşte noi valenţe, centrate pe dezvoltarea caracteristicilor şi calităţilor specifice, cu adaptări şi selecţii ale capacităţilor productive.

În evaluarea şi asigurarea stării de sănătate şi a bunăstării animalelor de rentă şi de companie, cerinţele şi expectanţele fermierilor şi respectiv ale proprietarilor în decursul evoluţiei profesiei medicale veterinare s-au desprins şi ulterior statuat elemente proprii în asigurarea dezideratelor enunţate.

Astfel, în domeniul supravegherii şi asigurării sănătăţii animalelor de rentă, unde sistemul de creştere şi exploatare este centrat preponderent pe un efectiv numeros de animale, evaluarea şi asigurarea standardelor de sănătate şi de bunăstare sunt exprimate prin afectarea/reducerea performanţelor economice propuse (indicii productivi şi reproductivi). La aceste animale din cadrul efectivelor mari, de cele mai multe ori, modificările clinice şi/‌sau comportamentale sunt destul de dificil de urmărit şi de cuantificat.

În acest domeniu, semnalul de alarmă pentru evoluţia nefavorabilă a integrităţii morfologice şi fiziologice pentru fermier/crescător îl reprezintă, în principal, scăderea sporului ponderal, a producţiilor specifice şi, respectiv, a indicilor reproductivi. În aceste situaţii sunt reclamate prezenţa şi intervenţia medicului veterinar specialist. Cu atât mai mult, astfel de evaluări sunt completate de examene şi screeninguri metabolice de grup, care în corelaţie cu calitatea şi cantitatea furajului oferit permit cuantificarea atingerii dezideratelor şi expectanţelor productive şi reproductive optime. 

Diagnosticul paraclinic (screeningul metabolic) este orientat pe investigarea elementelor de profil metabolic (glucide, lipide, proteine, vitamine, micro-/macroelemente, activitatea enzimelor specifice etc.), examene serologice sau teste de biologie moleculară. 

La această categorie de animale, frecvent sunt înregistrate tehnopatii (boli  generate de condiţii necorespunzătoare de întreţinere/tehnologii de creştere defectuoase), „boli de efectiv” induse de sistemul intensiv de creştere, precum şi de stresorii adiacenţi (lotizări, transport, supraaglomerare), precum şi dismetabolii induse de deficienţe nutriţionale (în principal în componente energogene, în macro- şi microelemente).

Este important de menţionat faptul că, la aceste specii, uniformitatea genetică a raselor/liniilor aflate în sistemele de creştere, alături întreţinerea, furajarea şi exploataţia în condiţii similare, explică variabilitatea limitată a componentelor de profil metabolic (repere reale în evaluarea comparativă a stării de sănătate).

În acord cu acestea, se impune precizarea că afectarea în mod obişnuit a unui număr mai mare de animale, expuse unor factori predispozanţi, favorizanţi sau determinanţi comuni (patologiile de grup) nu permite întotdeauna evaluarea în dinamică a evoluţiei individuale a bolii şi aplicarea unui tratament individual modulat şi personalizat (apelându-se frecvent la tratamente curativo-profilactice de grup/colective), iar în situaţiile în care prognosticul economic este unul  nefavorabil sau realizarea unui ansamblu de măsuri terapeutice ar presupune intervenţii costisitoare şi de durată, se recurge la condiţionare şi abatorizare.