GINECOLOGIE

Indicaţiile moderne ale plaselor sintetice în tratamentul chirurgical al prolapsului genital

 Modern indications of synthetic mesh in surgical treatment of pelvic organ prolapse

First published: 20 mai 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Gine.20.2.2018.1714

Abstract

Background. The treatment of genital prolapse is exclu­sively surgical, usually approached from the perineal area. If surgery is not recommended, the solution can be conservative palliative.
Method. This paper is based on scholarly medical articles and the expertise of Bucur Clinic of Obsetrics and Gynecology, between January 2010 and December 2016, in relation with modern surgical treatments of genital prolapse, using synthetic mesh.
Results. Between January 2010 and December 2017, at the Bucur Clinic of Obstetrics and Ginecology, there were 320 patients surgically treated for urogenital affections. There were registered 53 cases of first- and second-degree genital prolaps, and 65 cases of third-degree genital prolaps. A num­ber of 98 patients presented cystorectocele, of which 82 associated with stress urinary incontinence and only 40 with uterine prolaps. There were made 67 direct cystopexies with polypropylene allograft by the transobturator mid­urethral slings procedure (TOT). Also, the Kelly technique was systematically applied for the surgical management of stress urinary incontinence (SUI). The isolated SUI cases have been treated by the aplications of a suburethral sling, again using the TOT technique(61). The surgical treatment for posterior vaginal wall defect usually consisted in posterior colporrhaphy with perineorrhaphy(73). In cases associated with important uterine descensus, the standard technique consisted in hysterosacropexy with or without reinforcement of the rectovaginal fascia with synthetic mesh (3/14). A total of 7 colpocleisis have been recorded exclusively in elderly patients with associated biological conditions, for which extensive surgery was not recommended.
Discussion. Petros and Ulmstem’s integral theory, which was developed in the ’90s, states that pelvic-genital static disorders and those of urinary incontinence come from the alteration of fascial and ligamentary structures that are part of the pelvian diaphragm. This theory led to the development of vaginal and endoscopic surgical tehniques using syntetic allograft. After a period of prolonged use because of its superior efficiency on a long term, the indications of synthetic allografts have been reduced and they are reserved now for patients with large defects of pelvine statics, for recurrent cases or for women in perimenopause. An important criterion in the surgical choise is the conservation of sexual function.
Conclusions. It is recommended to use the surgical correction of prolapse using synthetic mesh only in case of failure of a first surgery, or if there are known risk factors for the recurrence of prolapse.

Keywords
pelvic static disorder, types of mesh, risks of synthetic mesh

Rezumat

Introducere. Tratamentul prolapsului genital este prin ex­ce­lenţă chirurgical, calea de abord fiind de regulă cea pe­ri­nea­lă. Numai în cazurile în care intervenţia chirurgicală este con­tra­in­dicată, tratamentul poate fi paliativ conservator. Materiale şi metodă. Au fost studiate articole din literatura de specialitate şi experienţa clinicii Bucur în perioada ianuarie 2010 − decembrie 2016 în vederea indicaţiilor moderne ale plaselor sintetice în tra­ta­mentul chirurgical al prolapsului genital.
Rezultate. În pe­rioada ianuarie 2010 − decembrie 2017 în Clinica de Obstetrică-Ginecologie Bucur au fost tratate chirurgical 320 de paciente cu afecţiuni urogenitale. Au fost înregistrate 53 de cazuri de prolaps genital de gradele I şi II şi 65 de cazuri cu prolaps genital de grad III. 98 de paciente prezentau cistorectocele, dintre care 82 asociate cu IUE şi numai 40 asociate cu prolaps uterin. S-au practicat 67 de cistopexii directe cu allogrefă de polipropilenă, procedeu TOT, iar pentru tratamentul chirurgical al IUE manifeste sau mas­cate s-a utilizat sistematic tehnica Kelly. Cazurile de IUE izo­lată au fost rezolvate prin aplicarea bandeletei suburetrale, tot procedeu TOT(61). Cura chirurgicală a defectului peretelui pos­terior vaginal a constat de regulă în colporafie posterioară, cu miorafia ri­di­că­torilor anali(73). În cazurile asociate cu des­cen­sus uterin important, tehnica standard a constat în his­te­ro­sacropexie cu sau fără întărirea fasciei rectovaginale cu pla­să sintetică (3/14). S-au înregistrat 7 colpocleisisuri, exclusiv în cazuri de paciente vârstnice, cu tare biologice supraadăugate, care contraindicau o intervenţie chirurgicală extensivă.
Discuţii. Apariţia în anii ’90 a „Teoriei integrale” a lui Petros şi Ulmstem, conform căreia tulburările de statică pelviană şi cele de contenţie urinară sunt datorate alterării unor structuri fasciale şi ligamentare, care intră în componenţa diafragmei pelviene, a condus la dezvoltarea tehnicilor chirurgicale vaginale şi en­doscopice care utilizează alogrefe sintetice. După o perioadă de utilizare aproape excesivă datorată eficienţei superioare pe termen lung, indicaţiile utilizării alogrefelor sintetice s-au mai redus, fiind rezervate pacientelor cu defecte mari de statică pelviană, cazurilor recidivate şi femeilor în perimenopauză. Un criteriu important în alegerea tehnicii chirurgicale este cel al conservării funcţiei sexuale.
Concluzii. Este recomandat a se folosi corecţia chirurgicală a prolapsurilor folosind materiale sintetice numai în cazul unui eşec al unei prime intervenţii chirurgicale sau în cazul în care există factorii de risc cunoscuţi pentru recurenţa prolapsului. 

Introducere

Prolapsul organelor pelviene este o patologie care alterează semnificativ calitatea vieţii. Deşi în ţara noastră incidenţa reală a acestei afecţiuni nu este cunoscută, se estimează că în SUA sunt afectate 200000 de femei, cu vârsta cuprinsă între 60 şi 85 de ani, dintre care 11-19% dintre ele vor suporta o intervenţie chirurgicală pentru incontinenţă urinară de efort (IUE) sau prolaps(1-5). Alegerea tratamentului chirurgical primar pentru prolaps depinde de o diversitate de factori, printre care: forma anatomoclinică, prezenţa incontinenţei urinare de efort sau fecale, starea de sănătate generală, dorinţa de a procrea şi preferinţele pacientei(6,7).

Pe scară tot mai largă, plasa sintetică a devenit utilizată în procedurile care vizează tratarea prolapsului genital şi a incontinenţei urinare. În timp ce pentru incontinenţa urinară de stres cura chirurgicală pe cale vaginală cu plasă sintetică a devenit standardul de îngrijire, în ceea ce priveşte utilizarea lor în tratamentul chirurgical al prolapsului genital există o serie de obiecţii legate de siguranţa acestora. De aceea, când se discută despre cura chirurgicală, trebuie avută în vedere durabilitatea intervenţiei chirurgicale cu plasă sintetică faţă de riscul complicaţiilor pe termen scurt sau lung.

Materiale şi metodă

Au fost studiate articole din literatura de speciali­tate şi experienţa clinicii Bucur în perioada ianurie 2010 − decembrie 2016 în vederea indicaţiilor moderne ale plaselor sintetice în tratamentul chirurgical al pro­lap­sului genital.

Rezultate

Experienţa clinicii: În perioada ianuarie 2010 − decembrie 2016, în Clinica de Obstetrică-Ginecologie Bucur au fost tratate chirurgical 320 de paciente cu afecţiuni urogenitale. Au fost înregistrate 53 de cazuri de prolaps genital de gradele I şi II şi 65 de cazuri cu prolaps genital de grad III. 98 de paciente prezentau cistorectocele, dintre care 82 asociate cu IUE şi numai 40 asociate cu prolaps uterin.

S-au practicat 67 de cistopexii directe cu plasă de polipropilenă, procedeu transobturator (TOT), iar pentru tratamentul chirurgical al IUE manifeste sau mascate s-a utilizat sistematic tehnica Kelly. Cazurile de IUE izolată au fost rezolvate prin aplicarea bandeletei medio-suburetrale, tot procedeu TOT(61). Cura chirurgicală a defectului peretelui posterior vaginal a constat, de regulă, în colporafie posterioară cu miorafia ridicătorilor anali(73).

În cazurile asociate cu descensus uterin important, teh­nica standard a constat în histerosacropexie cu sau fără protezarea fasciei rectovaginale cu plasă sintetică (3/14). S-au înregistrat 7 colpocleisisuri exclusiv în ca­zuri de paciente vârstnice, cu tare biologice supra­adău­gate, care contraindicau o intervenţie chirurgica­lă extensivă.

Pe această cazuistică s-au înregistrat:

  • Trei eroziuni ale mucoasei vaginale.

  • Un hematom pelviperineal.

  • Două recidive ale prolapsului anterior.

  • Două recidive ale incontinenţei urinare de efort.

Dintr-un total de 131 de intervenţii reconstructive în care s-a utilizat material protetic sintetic, doar puţin peste 6% au fost considerate nereuşite sau au avut complicaţii. Rata scăzută a complicaţiilor şi recidivelor este mult scăzută sub incidenţele declarate de metaanalize, care urcă până la 20%. Constatarea ar recunoaşte drept explicaţie principală lipsa urmăririi pe termen lung a cazurilor operate. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de adresabilitatea preponderent urbană a unei populaţii feminine cu riscuri şi factori favorizanţi mai puţin semnificativi (grad mic de paritate, incidenţă crescută a operaţiei cezariene, profesie mai puţin solicitantă fizic etc.).

Discuţii

Tipuri de materiale protetice

De-a lungul anilor au fost numeroase încercări în ceea ce priveşte sursa materialului protetic. Istoric vorbind însă, cele biologice au fost utilizate primele. S-au folosit grefe autologe, alogrefe sau xenogrefe.

Meşele biologice autologe sunt recoltate dintr-o altă parte a corpului pacientei, cum ar fi fascia lata sau fascia muşchilor drepţi abdominali. Un avantaj sigur al acestora este imunocompatibilitatea perfectă dintre autogrefă şi gazdă. Morbiditatea este redusă, dar poate duce la creşterea timpului operator, durere, sângerare sau tulburări de contenţie la locul de recoltare(8).

Alogrefele provin de la o sursă umană, alta decât pacienta. Sunt obţinute din fascie cadaverică sau prin inginerie biomoleculară sub forma matricei dermale, acelulară, a donatorilor umani. Deşi sunt excluşi donatorii cu infecţii HIV, sifilis, hepatită B sau hepatită C, rămân în discuţie multiple alte posibile complicaţii infecţioase şi cele legate de acceptabilitatea primitorului. Alogrefele au performanţă insuficientă în comparaţie cu grefele autologe şi materialele sintetice(9).

Xenogrefele sunt ţesuturi biologice obţinute de la alte specii, ca de exemplu derma porcină, submucoasa intestinului subţire porcin sau pericardul bovin. Nu este clar dacă diferenţele arhitecturale datorate locului de recoltare (de exemplu, derma cu conţinut ridicat de elastină faţă de submucoasa intestinală fără conţinut de elastină) afectează performanţa in vivo. Intră în discuţie şi probleme legate de acceptabilitatea implanturilor animale din motive religioase sau culturale(10).

Dacă utilizarea grefelor biologice s-a făcut oarecum empiric, utilizarea celor sintetice a plecat de la „Teoria integralistă” descrisă în anii 1990 de Petros şi Ulmstem, conform căreia statica pelviană este asigurată de un sistem de structuri conjunctive, organizat în trei compartimente(11). Ideea utilizării unor modalităţi mecanice de reconstrucţie a acestora a condus la dezvoltarea materialelor protetice sintetice de diferite forme şi tipuri.

Spre deosebire de grefele biologice, avantajele materialelor sintetice includ disponibilitate mai mare (nu necesită recoltare) şi lipsa riscului de transmitere a bolilor infecţioase. Nu este de neglijat nici raportul cost-eficienţă, net în favoarea celor sintetice. Acestora li se impută un procent mai mare de complicaţii infecţioase şi eroziuni, în ciuda faptului că utilizarea xenogrefelor şi a alogrefelor nu pare a îmbunătăţi morbiditatea postoperatorie(12).

Meşa sintetică este de patru tipuri, clasificarea realizându-se în funcţie de valoarea dimensională a porilor materialului. Utilizatorii preferă plasele monofilament, cu pori de dimensiuni mari (10 µm vs. mai puţin de 1 µm, cât măsoară majoritatea bacteriilor), care favorizează angiogeneza şi integrarea tisulară a plasei(12-14).

Neresorbabil vs. resorbabil

Atât materialele resorbabile, cât şi cele neresorbabile determină un răspuns tisular inflamator acut şi cronic. Cantitatea şi calitatea inflamaţiei locale depind direct de calitatea materialului utilizat(15).

Materialele resorbabile sunt mai puţin susceptibile de a se infecta decât materialele neresorbabile(16). Un dezavantaj al implanturilor resorbabile, pe baza studiilor efectuate pe animale, este că ţesutul conjunctiv cicatricial rezultat după resorbţia materialului nu asigură rezistenţa necesară pe termen lung(17).

Materialele protetice neresorbabile (de exemplu, polipropilena), deşi sunt asociate cu reacţii inflamatorii şi imunologice de o amploare mai mare, oferă o rezistenţă sporită pe termen lung şi datorită persistenţei continue a implantului şi structurii conjunctive a cicatricei.

Au fost dezvoltate materiale cu absorbţie redusă, cu scopul de a reduce cantitatea de material străin permanent, menţinând rezistenţa mecanică. Acestea sunt alcătuite din materiale resorbabile şi neresorbabile, dar există puţine rapoarte privind performanţa clinică (de exemplu, polipropilenă cu poligalactină − Vypro®)(18,19).

Complicaţiile utilizării plaselor sintetice

Utilizarea plaselor sintetice în prolapsul genital comportă o varietate largă de factori de risc, care include tehnica intervenţiei chirurgicale, experienţa chirurgului, forma anatomoclinică a prolapsului, eventuala histerectomie concomitentă, proprietăţile plasei, vârsta pacientei, dacă pacienta este sau nu activă sexual şi fumatul(20).

Complicaţiile grave (expunerea, contracţia, durerea, infecţia) nu sunt rare (rata medie a complicaţiilor totale este de 29%(20)), iar riscurile complicaţiilor pot persista ani întregi după operaţie(21).

Punctele-cheie pentru prevenirea complicaţiilor sunt: optimizarea factorilor de risc modificabili (terapia pentru dependenţa nicotinică, exerciţii pentru tonificarea planşeului pelvian, scăderea în greutate, terapia estrogenică), selectarea tipului de plasă pe baza proprietăţilor biomecanice ale materialului şi tehnica chirurgicală(22-25).

Cele mai importante complicaţii sunt expunerea/eroziunea mucoasei vaginale, contracţia plasei, durerea (inclusiv dispareunia asociată sau nu cu contracţia), infecţia postoperatorie, problemele urinare (disfuncţie micţională, vezică hiperactivă, leziuni uretrale), sângerarea şi perforaţia organelor învecinate(26,27).

Cea mai frecventă complicaţie (incidenţa medie fiind de 10,3%) este expunerea plasei, care poate fi corectată farmacologic (dacă este mai mică de 0,5 cm), poate necesita tehnici reconstructive, care implică mobilizarea mucoasei vaginale în vederea acoperirii defectului, sau poate necesita excizia parţială a plasei(28).

Fiziopatologia expunerii plasei nu este pe deplin cunoscută, dar ipotezele includ:

  • disecţia vaginală incorectă (lambou subţire de mucoasă)

  • sutură inadecvată, excesiv tensionată(29,30)

  • nerespectarea principiului „tension free”

  • antisepsia precară a vaginului

  • disfuncţii ale mecanismelor naturale reparatorii/cicatrizării (atrofie vaginală, fumat, istoric de intervenţie chirurgicală bariatrică sau utilizarea medicamentelor imunosupresoare)(31).

Avantajele şi dezavantajele utilizării plaselor sintetice

Corecţia prolapsului genital cu plase sintetice poate fi realizată pe cale transvaginală sau transabdominală. Alegerea abordului depinde de forma şi gradul defectului anatomic, dar şi de experienţa medicului curant. De exemplu, în cazul pacientelor cu prolaps apical se preferă abordul abdominal (laparotomie sau laparoscopie, ori intervenţii asistate robotic). Se pare că tehnicile transvaginale prezintă riscuri sporite în ceea ce priveşte complicaţiile, în raport cu cele transabdominale(32).

Într-o metaanaliză pe 21 de studii privind compararea utilizării plasei sintetice prin abord transvaginal faţă de utilizarea ţesutului nativ pentru corecţia prolapsului genital anterior, s-a constatat un risc mai mic de recurenţă în prima categorie(33). Din păcate, corecţia chirurgicală cu plase sintetice are un risc crescut de complicaţii, comparativ cu femeile care au suferit tehnici de reconstrucţie tisulară locală, deşi îmbunătăţeşte în mod evident rezultatele subiective şi rata de succes a reconstrucţiei anatomice(34). De aceea, în aceste cazuri se recomandă corecţia chirurgicală folosind materiale sintetice numai în cazul unui eşec al unei prime intervenţii chirurgicale sau în cazul în care există factori de risc cunoscuţi ai recurenţei prolapsului (anomalie cunoscută a ţesutului conjunctiv, multipare sau prolaps de boltă vaginală). În general, este recomandată cazurilor în care beneficiile justifică riscurile potenţiale(34).

Este unanimă opinia că plasele sintetice nu trebuie utilizate în mod curent pentru repararea prolapsului vaginal posterior. Utilizarea lor în această zonă nu îmbunătăţeşte rezultatele şi este asociată cu un risc crescut de complicaţii(33-35).

Defectele compartimentului anterior, manifestate prin incontinenţă urinară de efort, sunt singurele forme anatomoclinice tratate protetic, ca primă intenţie. O metaanaliză pe 21.000 de paciente a raportat vindecare sau o îmbunătăţire semnificativă a simptomatologiei la 5 ani, mai mare de 80%, indiferent de tehnica chirurgicală, transobturatorie sau retropubică(36).

În cazurile de prolaps care asociază şi IUE, s-a constatat ca reintervenţia chirurgicală a fost necesară într-un procent mai mare (5,6%) în cazul corecţiei concomitente a prolapsului şi a incontinenţei urinare faţă de 2,5% în cazurile în care a fost tratată chirurgical, în primă fază, doar incontinenţa urinară (studiu observaţional efectuat pe 41.000 de paciente)(37).

Creşterea riscului de apariţie a complicaţiilor poate fi influenţată şi de experienţa profesională a chirurgului. Acesta trebuie să aibă o pregătire specializată pentru fiecare tehnică de inserare a plasei şi să fie conştient de riscurile chirurgicale legate de inserarea materialului protetic(34,38,39,40). În general, chirurgul trebuie să admită că aproximativ 20% dintre femeile care au suferit orice tip de procedeu chirurgical pentru corecţia prolapsului genital pot avea un eşec chirurgical(38,39,41,42,43).

Exceptând complicaţiile postoperatorii, calitatea vieţii pacientelor nu pare a fi influenţată de tipul materialului sintetic utilizat. Sunt diferenţe totuşi în ceea ce priveşte folosirea truselor standard. Utilizarea acestora pare să se însoţească de o rată mai înaltă a complicaţiilor, incluzând recidivele(44,45).

Consideraţii preterapeutice

Este deosebit de importantă obţinerea con­sim­ţămân­tu­lui informat preoperator. Pacienta trebuie consiliată cu privire la raportul risc/beneficiu. Ea trebuie să con­şti­en­tizeze că materialul protetic sintetic este definitiv. Trebuie să înţeleagă şi să confirme în scris că potenţialele complicaţii ale plaselor sintetice pot necesita intervenţii suplimentare, ce nu pot fi rezolvate complet prin îndepărtarea plasei, care, de altfel, este imposibilă.

Ţinând cont de incidenţa perimenopauzală sau climacterică a afecţiunii, majoritatea autorilor recomandă refacerea preterapeutică a troficităţii epiteliului vaginal, prin administrare de estrogen topic, până când simptomatologia specifică se remite (atrofie sau ulceraţie vaginală). De asemenea, se recomandă tratamentul estrogenic local şi postoperator, cu rol cicatrizant. Prin biopsii vaginale s-a demonstrat că estrogenul vaginal preoperator a intensificat sinteza colagenului matur, favorizând creşterea grosimii, consistenţei şi elasticităţii peretelui vaginal(46,47,48).

Calea de abord vaginală este clasificată ca o procedură curată-contaminată, care asociază o rată de infecţie chirurgicală de 2,4% până la 7,7%. Profilaxia antibioterapică este utilizată în mod obişnuit şi obligatoriu pentru procedurile care implică materiale reconstitutive şi, cu atât mai mult, în chirurgia vaginală(49). Comparativ cu proceduri corective ale herniei inghinale sau femurale, în care s-au utilizat plase protetice, s-a arătat că ratele de infecţie postoperatorie au fost semnificativ mai scăzute când s-a utilizat profilaxia antimicrobiană(50).

Concluzii

Opţiunea pentru utilizarea plaselor sintetice în cura chirurgicală a prolapsului genital se face după ce se cântăresc riscurile şi beneficiile, în comparaţie cu toate alternativele chirurgicale şi nechirurgicale.

Este recomandat a se folosi corecţia chirurgicală a prolapsurilor cu materiale sintetice numai în cazul unui eşec al unei prime intervenţii chirurgicale sau când există factorii de risc cunoscuţi pentru recurenţa prolapsului. Pacientele trebuie informate, în prealabil, de riscul posibil al apariţiei complicaţiilor.

Defectele compartimentului anterior manifestate prin incontinenţă urinară de efort sunt singurele forme anatomoclinice tratate protetic ca primă intenţie.  

Conflict of interests: The authors declare no conflict of interests.

Bibliografie

  1. Jones KA, Shepherd JP, Oliphant SS, et al. Trends in inpatient prolapse procedures in the United States, 1979-2006. Am J Obstet Gynecol. 2010;202:501.e1-e7.
  2. Boyles SH, Weber AM, Meyn L. Procedures for pelvic organ prolapse in the United States, 1979-1997. Am J Obstet Gynecol. 2003;188:108-15.
  3. Olsen AL, Smith VJ, Bergstrom JO, et al. Epidemiology of surgically managed pelvic organ prolapse and urinary incontinence. Obstet Gynecol. 1997;89:501-6.
  4. Asante A, Whiteman MK, Kulkarni A, et al. Elective oophorectomy in the United States: trends and inhospital complications, 1998-2006. Obstet Gynecol. 2010;116(5):1088-95.
  5. Kurkijärvi K, Aaltonen R, Gissler M, Mäkinen J. Pelvic organ prolapse surgery in Finland from 1987 to 2009: A national register based study. Eur J Obstet Gynecol Reprod Biol. 2017;214:71-7.
  6. Huebner M, Hsu Y, Fenner DE. The use of graft materials in vaginal pelvic floor surgery. Int J Gynaecol Obstet. 2006;92(3):279-88.
  7. Albo ME, Richter HE, Brubaker L, et al. Burch colposuspension versus fascial sling to reduce urinary stress incontinence. N Engl J Med. 2007;356(21):2143-55.
  8. Walter AJ, Hentz JG, Magrina JF, Cornella JL. Harvesting autologous fascia lata for pelvic reconstructive surgery: techniques and morbidity. Am J Obstet Gynecol. 2001;185:1354-58.
  9. Trabuco EC, Gebhart JB. Reconstructive materials used in surgery: Classification and host response, 2018; https://www.uptodate.com/contents/reconstructive-materials-used-in-surgery-classification-and-host-response 
  10. Trabuco EC, Klingele CJ, Gebhart JB. Xenograft use in reconstructive pelvic surgery: a review of the literature. Int Urogynecol J Pelvic Floor Dysfunct. 2007;18(5):555-63.
  11. Müller-Funogea A, Brătilă E, Coroleucă CA. Posterior vaginal fornix syndrome: a paradigm shift in understanding and treatment of the perineal disorders. Ginecologia.ro. 2015;3(10):58-61.
  12. Liang R, Knight K, Abramowitch S, Moalli PA. Exploring the basic science of prolapse meshes. Curr Opin Obstet Gynecol. 2016;28(5):413-9.
  13. Amid PK. Classification of biomaterials and their related complications in abdominal wall hernia surgery. Hernia. 1997;1(1):15-21.
  14. Quiroz LH, Gutman RE, Shippey S, et al.Abdominal sacrocolpopexy: anatomic outcomes and complications with Pelvicol, autologous and synthetic graft materials. Am J Obstet Gynecol. 2008;198(5):557.e1-e5.
  15. Klinge U, Klosterhalfen B, Müller M, Schumpelick V. Foreign body reaction to meshes used for the repair of abdominal wall hernias. Eur J Surg. 1999;165(7):665-73.
  16. Chen CC, Ridgeway B, Paraiso MF. Biologic grafts and synthetic meshes in pelvic reconstructive surgery. Clin Obstet Gynecol. 2007;50(2):383-411.
  17. Barbolt TA. Biology of polypropylene/polyglactin 910 grafts. Int Urogynecol J Pelvic Floor Dysfunct. 2006;17(Suppl 1):S26-30.
  18. Bellón JM, Rodríguez M, García-Honduvilla N, et al. Partially absorbable meshes for hernia repair offer advantages over nonabsorbable meshes. Am J Surg. 2007;194(1):68-74.
  19. Achtari C, Hiscock R, O’Reilly BA, et al. Risk factors for mesh erosion after transvaginal surgery using polypropylene (Atrium) or composite polypropylene/polyglactin 910 (Vypro II) mesh. Int Urogynecol J Pelvic Floor Dysfunct. 2005;16(5):389-94.
  20. Barski D, Otto T, Gerullis H. Systematic review and classification of complications after anterior, posterior, apical, and total vaginal mesh implantation for prolapse repair. Surg Technol Int. 2014;24:217-24.
  21. Welk B, Al-Hothi H, Winick-Ng J. Removal or Revision of Vaginal Mesh Used for the Treatment of Stress Urinary Incontinence. JAMA Surg. 2015;150(12):1167-75.
  22. Cundiff GW, Varner E, Visco AG, et al. Risk factors for mesh/suture erosion following sacral colpopexy. Am J Obstet Gynecol. 2008;199(6):688:e1-5.
  23. Gold KP, Ward RM, Zimmerman CW, et al. Factors associated with exposure of transvaginally placed polypropylene mesh for pelvic organ prolapse. Int Urogynecol J. 2012;23:1461-6.
  24. Glatt AE, Zinner SH, McCormack WM. The prevalence of dyspareunia. Obstet Gynecol. 1990;75(3Pt1):433-6.
  25. Linder BJ, El-Nashar SA, Carranza Leon DA, Trabuco EC. Predictors of vaginal mesh exposure after midurethral sling placement: a case-control study. Int Urogynecol J. 2016;27(9):1321-6.
  26. US Food and Drug Administration. FDA Safety Communication: UPDATE on Serious Complications Associated with Transvaginal Placement of Surgical Mesh for Pelvic Organ Prolapse; http://wayback.archive-it.org/7993/20170722150848/https://www.fda.gov/MedicalDevices/Safety/AlertsandNotices/ucm262435.htm
  27. Haylen BT, Freeman RM, Swift SE, et al. An International Urogynecological Association (IUGA)/International Continence Society (ICS) joint terminology and classification of the complications related directly to the insertion of prostheses (meshes, implants, tapes) & grafts in female pelvic floor surgery. Neurourol Urodyn. 2011;30(1):2-12.
  28. Abed H, Rahn DD, Lowenstein L, Balk EM, Clemons JL, Rogers RG. Incidence and management of graft erosion, wound granulation, and dyspareunia following vaginal prolapse repair with graft materials: a systematic review. Systematic Review Group of the Society of Gynecologic Surgeons. Int Urogynecol J. 2011;22(7):789-98.
  29. Tan-Kim J, Menefee SA, Lippmann Q, et al. A pilot study comparing anatomic failure after sacrocolpopexy with absorbable or permanent sutures for vaginal mesh attachment. Perm J. 2014;18(4):40-4.
  30. Toglia MR, Fagan MJ. Suture erosion rates and long-term surgical outcomes in patients undergoing sacrospinous ligament suspension with braided polyester suture. Am J Obstet Gynecol. 2008;198(5):600.e1-4.
  31. Sivaslioglu AA, Unlubilgin E, Dolen I. A randomized comparison of polypropylene mesh surgery with site-specific surgery in the treatment of cystocoele. Int Urogynecol J Pelvic Floor Dysfunct. 2008;19(4):467-71.
  32. US Food and Drug Administration. Information for health care providers for pelvic organ prolapse (POP); https://www.fda.gov/MedicalDevices/ProductsandMedicalProcedures/ImplantsandProsthetics/UroGynSurgicalMesh/ucm345204.htm
  33. Maher C, Feiner B, Baessler K, et al. Transvaginal mesh or grafts compared with native tissue repair for vaginal prolapse. Cochrane Database Syst Rev. 2016;2:CD012079.
  34. Committee on Practice Bulletins. Gynecology and the American Urogynecologic Society. Practice Bulletin No. 176: Pelvic Organ Prolapse. Obstet Gynecol. 2017;129(4):e56-e72.
  35. Karram M, Maher C. Surgery for posterior vaginal wall prolapse. Int Urogynecol J. 2013;24:1835-41.
  36. Ford AA, Rogerson L, Cody JD, Ogah J. Mid-urethral sling operations for stress urinary incontinence in  women. Cochrane Database Syst Rev. 2015;CD006375.
  37. Chughtai B, Barber MD, Mao J, et al. Association between the amount of vaginal mesh used with mesh erosions and repeated surgery after repairing pelvic organ prolapse and stress urinary incontinence. JAMA Surg. 2017;152(3):257-63.
  38. European Commission Scientific Committee on Emerging and Newly Identified Health Risks. Opinion on the safety of surgical meshes used in urogynecological surgery; https://ec.europa.eu/health/scientific_committees/emerging/docs/scenihr_o_049.pdf
  39. Health Canada Advisory. Complications associated with transvaginal implantation of surgical mesh for the treatment of pelvic organ prolapse and stress urinary incontinence; http://www.healthycanadians.gc.ca/recall-alert-rappel-avis/hc-sc/2014/39475a-eng.php
  40. American Urogynecologic Society’s Guidelines Development Committee. Guidelines for providing privileges and credentials to physicians for transvaginal placement of surgical mesh for pelvic organ prolapse. Female Pelvic Med Reconstr Surg. 2012;18(4):194-7.
  41. Barber MD, Brubaker L, Nygaard I, et al. Defining success after surgery for pelvic organ prolapse. Obstet Gynecol. 2009;114(3):600-9.
  42. Barber MD, Brubaker L, Burgio KL, et al. Comparison of 2 transvaginal surgical approaches and perioperative behavioral therapy for apical vaginal prolapse: the OPTIMAL randomized trial. JAMA. 2014;311(10):1023-34.
  43. Nygaard I, Brubaker L, Zyczynski HM, et al. Long-term outcomes following abdominal sacrocolpopexy for pelvic organ prolapse. JAMA. 2013;309(19):2016-24.
  44. Maher C, Feiner B, Baessler K, Schmid C. Surgical management of pelvic organ prolapse in women. Cochrane Database Syst Rev. 2013;CD004014.
  45. Maher C, Feiner B, Baessler K, et al. Surgery for women with anterior compartment prolapse. Cochrane Database Syst Rev. 2016;11:CD004014.
  46. Ismail SI, Bain C, Hagen S. Oestrogens for treatment or prevention of pelvic organ prolapse in postmenopausal women. Cochrane Database Syst Rev. 2010;CD007063.
  47. Rahn DD, Good MM, Roshanravan SM, et al. Effects of preoperative local estrogen in postmenopausal women with prolapse: a randomized trial. J Clin Endocrinol Metab 2014;99(10):3728-36.
  48. Weber MA, Kleijn MH, Langendam M, et al. Local Oestrogen for Pelvic Floor Disorders: A Systematic Review. PLoS One 2015;10:e0136265.
  49. Anderson DL, Sexton DJ. Antimicrobial prophylaxis for prevention of surgical site infection in adults UpToDate. 
  50. Sanabria A, Domínguez LC, Valdivieso E, Gómez G. Prophylactic antibiotics for mesh inguinal hernioplasty: A meta-analysis. Ann Surg 2007;245(3):392-6.