Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Cu sinceritate și umor, Dorin Chioțea vorbește despre alegeri și pasiuni, între medicină și jurnalism. Deși a încheiat socotelie cu medinica imediat ce a terminat studiile universitare și a ales o carieră în presă, acum Dorin Chioțea s-a întors în zona medicală pentru a realiza podcastul „Doctoria lui Chioțea”.

Spune-mi, ce-a fost mai întâi: jurnalismul sau medicina?

Dorin Chioțea: Jurnalismul a fost primul, pentru că a început pentru mine încă din clasa a IV-a, când am venit la București. Eu sunt din Craiova, dar în primul trimestru al clasei a IV-a, părinții mei au decis să ne mutăm în Capitală, în cartierul Militari. Mă uitam la televizor și ajunsese să-mi placă atât de mult sportul, încât, atunci când am pus mâna pe un ziar, „Sportul” se numea, strămoșul „Gazetei Sporturilor” de azi, am înțeles de ce stătea lumea la coadă când apărea.

Am început să-l citesc cu pasiune, îl devoram. Copiii aveau oracole, eu aveam caiete cu tăieturi din ziarul „Sportul”. Tata, militar, a făcut abonamente la „Sportul” special pentru mine. Apoi, la ziare și la reviste. Citeam cu nesaț. Vorbim despre anii 1984 - 1985, când programul TV era sărac, iar noi aveam lecturile obligatorii de la școală, dar era prea puțin pentru mine.

Mai târziu, prin clasa a VIII-a, am început să-mi cumpăr singur. Citeam cu pasiune tot ce însemna literatură sportivă, condeie din jurnalismul sportiv.

Așa a început totul. Jurnalismul nu a fost o întâmplare pentru mine.

Medicina însă a fost o dragoste a părinților mei. A fost dorința mamei mele. Aș fi fost primul medic din familie, la fel cum sunt primul jurnalist. Mama mi-a insuflat această pasiune și mie, știi cum sunt copiii când sunt mici, toți vor să fie medici sau profesori.

Eram impresionat de această meserie nobilă. Și acum, dacă jurnalismul mi se pare cea mai frumoasă meserie din lume, medicina mi se pare cea mai nobilă.

Așadar, am ajuns la Liceul de Fizică, din București, apoi, la treapta a II-a, în clasa a X-a, la Liceul „Gh. Lazăr”, iar de-acolo la facultate.

Mi-a plăcut medicina. Nu m-aș fi gândit atunci că voi face din pasiune o meserie.

Cum ți s-a părut facultatea de medicină? Nu te-a făcut să te îndoiești de alegere?

Dorin Chioțea: A fost provocatoare. Am avut, pe de o parte, norocul unor profesori excepționali, cum a fost Constantin Dimoftache, care semna C.D. Zeletin, un om redutabil, care terminase medicină, filozofie și fizică. Probabil singurul geniu adevărat pe care l-am cunoscut. Dar, pe de altă parte, și al unor colegi extraordinari, cum este, de pildă dr. Andreea Ciobotaru, care studia și fizica în paralel, care a fost șefa de promoție și care acum are clinica ei de Oftalmologie.

A fost o facultate grea. Aveam cursuri și sâmbăta, mi-aduc aminte cum ne vedeam la Spitalul Univesitar de dimineață, de la 8.00. Era un val de entuziasm și te duceai cu el. Notele sub 8 erau considerate codașe : Înainte de examenele scrise, treceam printr-o probă practică deloc simplă, unde treceai cu „admis” sau „respins”. Dar nu era deloc ușor, iar volumul de informații era imens. Se învăța constant, ritmul era alert, iar examenele, multiple. Era un antrenament continuu, nu puteai lipsi.

Eram înconjurat de colegi extrem de buni, veniți din licee de elită. Mi-aduc aminte de niște colegi foarte buni, toți din Focșani, toți de la o clasă de științe de la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Din acea clasă, din 30 de elevi, 27 erau la Medicină, iar 3, la Politehnică. Erau, așadar, colegi foarte buni, elevi de elită, care acum sunt medici prin toate părțile țării sau ale lumii.

Recunosc, câteodată, mă apuca depresia. Eu eram elev bun, dar nu de olimpiadă. N-am fost vârf de generație, dar mi-am clădit o cultură generală solidă, care mi-a fost de folos. Iar medicina mi-a consolidat această cultură.

Medicina cere multă logică și interconectare între discipline. Aveam 84 de materii între care existau permanente conexiuni. Imaginează-ți oamenii care poartă cu ei acest puzzle permanent de știință: medici excepționali, cu parcurs academic pe măsură.

Când s-a petrecut, propriu-zis, alegerea? Când ai zis: „mie nu-mi trebuie medicina”?

Dorin Chioțea: În anul IV de facultate, în 1995, s-a anunțat un concurs la ziarul „Ziua” pentru tineri jurnaliști. Era într-o zi de martie a anului 1995. M-am dus și m-au primit. De acolo a pornit totul.

Aveam 22 de ani atunci când am început să lucrez cu mulți dintre jurnaliștii foarte cunoscuți în presa sportivă de azi. Mă gândesc la Valentin Moraru, de la Digi, la Marius Gherghe, care este șeful site-ului România TV, rtv.net, și mulți alții. Am început în forță, iar rolul meu era să preiau, sâmbăta, fiindcă atunci nu existau telefoane mobile, avancronici, rezultate și cronici de la meciurile de Liga a doua. Sunai prin toată țara, învățasem toate echipele din ligă, iar, după o vreme, prin toamnă, deja plecam pe teren, la Piatra Neamț, Bistrița, Baia Mare.

În noiembrie 1995, am primit primul meu salariu de jurnalist sportiv, 125 de dolari. Eram la „Libertatea”.

Părinților mei le-a plăcut la început. Credeau că e o pasiune de timp liber. Numai că pasiunea s-a transformat în mult mai mult de atât, pentru că m-a prins acest microb într-o vâltoare din care n-am mai ieșit nici până în ziua de astăzi. Și încet, încet, mi-am dorit foarte mult, mai mult decât medicină, să fac jurnalism.

În februarie, anul următor, am fost trimis în prima deplasare în străinătate în Thailanda. De la -10° în București, la +32° în Bangkok. Am venit de acolo cu un reportaj despre rromii reținuți de autoritățile thailandeze pentru cerșetorie. A fost o lovitură jurnalistică. Între timp, colegii mei plecaseră la „Prosport”, iar eu am rămas singur în redacția sportivă a ziarului „Libertatea”. M-au pus șef și am început să construiesc o echipă. Eram un simplu reporter, să zic așa, iar la 23 de ani m-am trezit singur, singurel, că trebuie să refac o redacție de la zero.

Părinții mei, ambii în armată, erau îngrijorați. Tata era detașat în Belgia, se ocupa de negocierile parteneriatului pentru pace, mama a venit special în țară să le ceară celor de la redacție să mă lase să mă concentrez pe facultate. Dacă era cazul, chiar să mă dea afară. Dar colegii mă susțineau, mă ajutau. Nu mai mergeam la cursuri, doar la lucrările practice, așa încât, în restul timpului mă puteam ocupa de jurnalism.

Ai avut plecări și reveniri în cariera de jurnalist, unele mai zgomotoase, altele mai discrete. Ce ai luat din medicina ta în felul în care faci presă?

Dorin Chioțea: Plecările, paradoxal, eu nu mi le-am dorit zgomotoase. Nu înțeleg de ce unii din presă sunt așa interesați de persoana mea.

Medicina mi-a oferit rigoare, logică, un antrenament mental extraordinar. Apoi, am avut norocul să lucrez și într-un trust de presă occidental – Ringier – care m-a format.

Am mers pe principiul: decât un medic slab, mai bine un jurnalist bun. Medicina cere totul de la tine, nu merge cu jumătăți de măsură. Dar ceea ce m-a învățat medicina – curajul, respectul de sine, disciplina – le aplic și în jurnalism.

Cu ce te mândrești?

Dorin Chioțea: Cu faptul că reușesc să fac bine cuiva aproape în fiecare săptămână. Nu e vorba doar de jurnalism sau medicină – e vorba de formarea ca om. Mă mai mândresc și cu articolele mele. Am spus mereu: un jurnalist care a făcut ceva trebuie să lase urme.

Și mă bucur că pot să mă uit în oglindă dimineața fără să mă rușinez. Niciun procuror nu m-a chemat vreodată într-o anchetă. Am primit, ce-i drept, doar vreo șase amenzi – de circulație sau parcare. Atât.