Din aceeași categorie

Interviul MedicHub

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul MedicHub

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul MedicHub

De la medicină la presa medicală

Dr. Cristina Cristea este absolventă a Facultății de Medicină Dentară din cadrul UMF „Carol Davila” București (2006), cu atestat de studii complementare în Implantologie Orală (2007) și titlul de medic specialist Parodontologie (2013). Membră activă a Societății Europene de Parodontologie și a Societății de Stomatologie Estetică din România, susține conferințe dedicate chirurgiei mucogingivale și abordării interdisciplinare orto-paro-protetice în reabilitările complexe ale pacientului adult.

Când, cum și de ce ați ales cariera medicală și de ce ați rămas atașată de această decizie?

Dr. Cristina Cristea: Cred că, într-un fel, alegerea a început mult înainte să fiu conștientă că aleg. Una dintre distracțiile mele preferate, când eram foarte mică, era să caut cele mai exotice sau rare boli cu putință și să citesc despre ele din tratatele tatălui meu. Am crescut răsfoind atlase medicale rusești, așa cum alți copii răsfoiesc cărți cu povești.

Vin dintr-o familie de stomatologi, așa că profesia nu mi-a fost niciodată străină. Am fost de multe ori în cabinetul tatălui meu, unde „mă jucam” modelând materiale de amprentă sau ceară alături de el. Mediul acesta mi s-a părut firesc, aproape familiar, fără să simt neapărat că reprezintă o alegere de carieră. Era, pur și simplu, o lume în care creșteam.

În liceu, lucrurile nu au fost deloc clare. Îmi plăceau foarte multe materii și cochetam cu ideea unor profesii extrem de diferite: de la filozofie, la litere, drept, jurnalism sau medicină generală. Nu aveam, pe atunci, acces la consiliere vocațională și nici un plan foarte structurat. Profesorii mei preferați erau cel de română și cel de fizică, se citea mult și variat, se scria, se dezbăteau teme diverse, deși profilul era real. Decizia a venit mai degrabă într-un context personal dificil: tatăl meu s-a îmbolnăvit, iar acel moment a creat un sentiment foarte puternic că trebuie să termin cu joaca, să mă maturizez și să aleg o profesie respectabilă.

Am ales stomatologia, pentru că era un parcurs mai scurt decât medicina generală și îmi permitea să profesez mai repede. Mi s-a părut, la momentul respectiv, o decizie responsabilă în contextul dat. Paradoxal, tatăl meu s-a opus, aproape că nu a vorbit cu mine câteva luni. Spunea că este o meserie grea și rutinantă, cred că s-a temut că nu mi se potrivește.

Privind retrospectiv, am estimat corect gradul de solicitare fizică și, mai ales, psihologică al profesiei. Ceea ce am subestimat a fost însă gradul de satisfacție pe care ți-l poate oferi.

După 20 de ani de practică și aproape tot atâția ani de parodontologie, pot spune că rămâi în medicină pentru momentele în care știi că ai schimbat ceva fundamental pentru un pacient, nu doar funcțional, ci și emoțional. Este o profesie care te obligă să crești constant, iar această devenire continuă este, cred, ceea ce m-a ținut fidelă acestei decizii.

Cine au fost oamenii din proximitatea dvs. care v-au influențat decizia?

Dr. Cristina Cristea: Influența majoră a venit, fără îndoială, din familie. Faptul că am crescut într-o casă în care medicina era parte din viața de zi cu zi a făcut ca această profesie să nu pară niciodată abstractă sau inaccesibilă. Tatăl meu a fost figura centrală, chiar dacă el a fost cel care a încercat să mă descurajeze în alegerea acestui drum, tocmai pentru că îi cunoștea dificultățile.

Pe lângă familie, au existat profesori care m-au încurajat să rămân într-o zonă a rigorii intelectuale, dar decizia finală nu a fost rezultatul unei influențe directe sau al unei vocații revelate brusc. A fost mai degrabă o asumare: un moment în care am simțit că trebuie să aleg matur, responsabil, într-un context personal care nu mai lăsa loc pentru amânări.

Cum v-a schimbat formarea din timpul facultății?

Dr. Cristina Cristea: Facultatea a fost, pentru mine, mai degrabă un exercițiu de lărgire a perspectivei decât unul de specializare timpurie. Îmi amintesc că învățam cu interes la toate disciplinele, iar stagiile de medicină generală din spitale erau, poate surprinzător, cele care îmi plăceau cel mai mult. Nu am simțit nevoia să aleg devreme o direcție îngustă în domeniu și, privind retrospectiv, faptul că la început nu îmi plăcea neapărat stomatologia, ci mai ales partea de medicină generală, m-a ajutat să încadrez ulterior patologia oro-dentară într-un context sistemic, mai larg.

Această formare „generalistă” m-a obligat să înțeleg pacientul dincolo de dinte sau de leziunea locală, ca parte a unui întreg biologic. Cred că mi-a structurat un mod de gândire medicală care caută permanent legături, cauze și implicații, nu doar soluții punctuale.

Cum ați ales specialitatea?

Dr. Cristina Cristea: În timpul facultății, nu m-am gândit niciodată că voi face parodontologie. Eram îndrăgostită de protetică, lucrarea mea de diplomă a fost despre fațete dentare și îmi imaginam un parcurs profesional în acea direcție.

În primii trei ani după absolvire, am practicat stomatologie generală. În cabinet am început, treptat, să descopăr parodontologia: inițial prin identificarea unor nevoi reale ale pacienților, apoi prin participarea la cursuri și, ulterior, prin faptul că am început să înțeleg mai bine mecanismele bolii, să știu ce fac și să obțin rezultate. Din acel moment, a început să îmi placă cu adevărat.

Astfel, în 2009, când parodontologia a fost introdusă ca specialitate în curriculumul de rezidențiat, am decis să susțin examenul. Amuzant este că și de această dată tatăl meu s-a opus, pare că toate alegerile importante le-am făcut împotriva sfaturilor lui. Experiența lui era că pacienții români ajung la medic doar când îi doare, iar pentru boala parodontală „nu există leac”, așa că nu înțelegea foarte bine ce anume tratez. Tocmai această provocare, o patologie frecventă, subdiagnosticată și insuficient cercetată, a fost însă unul dintre motivele pentru care am simțit că merită să merg în această direcție.

De ce ați ales România pentru a profesa pe mai departe?

Dr. Cristina Cristea: Nu am luat niciodată în calcul, în mod activ, să plec, dar nici nu am exclus varianta. A fost mai degrabă o decizie care s-a conturat în timp, pe măsură ce am înțeles mediul profesional în care lucram. Medicina dentară din România are particularitatea de a se desfășura în mare proporție în sistem privat, ceea ce a dus la dezvoltarea unor centre extrem de competitive, cu dotări de top și cu o calitate a actului medical care poate concura, și uneori chiar surclasa, orice clinică vestică.

Este un mediu profesional foarte dinamic, exigent și competitiv, în care am simțit că mă pot dezvolta fără să îmi lipsească ceva esențial din punct de vedere tehnologic sau științific. În același timp, a existat și o componentă care a ținut de sens: posibilitatea de a educa, de a motiva și de a oferi ceva comunității în care profesez. De a infirma preconcepții, cum ar fi aceea că „românul nu se spală pe dinți” sau că nu poți obține rezultate stabile în tratamentul bolii parodontale, și de a demonstra, prin muncă și consecvență, contrariul.

Care sunt cele 2-3 cazuri (cu deznodământ pozitiv sau nu) pe care nu le veți uita niciodată?

Dr. Cristina Cristea: Am observat, cu o oarecare surprindere, că îmi amintesc în detaliu mai ales complicațiile postoperatorii, în timp ce din succese rămân atașată mai degrabă de poveștile construite în jurul cazurilor.

Un exemplu este o intervenție chirurgicală realizată în cabinet în timpul căreia s-a întrerupt curentul electric. Am finalizat procedura practic în semiîntuneric, folosind doar luminile de la lupele chirurgicale. A fost unul dintre acele momente în care realizezi cât de mult contează automatismul, echipa și calmul, și cât de puțin contează, uneori, confortul tehnologic cu care ne-am obișnuit. Sigur, am îmbătrânit 5 ani în 30 de minute, dar intervenția a fost reușită.

Un alt caz, devenit deja anecdotic pentru mine și pacient, s-a întâmplat în pandemie. I-am efectuat într-o vineri seara o grefă gingivală unui pacient care fusese testat COVID negative, preoperator. În weekend, a început să îl doară în gât și, în încercarea de a-și „face bine”, a supt un flacon întreg de Vitamina C. Rezultatul a fost o necroză la nivelul zonei donatoare din palat. M-am dus să îl văd fix înainte de confirmarea PCR-ului și intrarea în izolare, ca să pot interveni cât mai rapid. Astăzi, ne amuzăm amândoi când ne amintim cum ne-am dat întâlnire la cabinet, fără personal auxiliar, iar eu am introdus oficial în instrucțiunile postoperatorii, pe lângă contraindicația de a consuma alimente fierbinți, dure sau băuturi acidulate, și Vitamina C comprimate masticabile.

Cine v-au fost mentorii?

Dr. Cristina Cristea: La nivel uman, modelul a fost, fără îndoială, tatăl meu. Profesional, am avut privilegiul de a învăța din cursuri susținute peste tot în lume de unii dintre cei mai buni specialiști din domeniu. Momentul de tip „aha” de care îmi amintesc cu drag a venit însă în urma unui curs susținut de profesorul Anton Sculean, de la Catedra de Parodontologie din Berna. Eram încă în rezidențiat, aveam deja multă informație acumulată, dar acel curs m-a ajutat să o așez, să o structurez și să o sedimentez, ca într-un glob de zăpadă agitat care, în sfârșit, se limpezește. Din acel moment, lucrurile au început să capete coerență nu doar teoretic, ci și în practica de zi cu zi.

Cu ce vă mândriți?

Dr. Cristina Cristea: Mă mândresc, desigur, cu reușitele profesionale, cu cazurile extrem de complexe finalizate cu succes, cu implementarea și perfecționarea unor tehnici moderne în practica curentă și cu faptul că, în timp, am reușit să construiesc alături de o echipă interdisciplinară protocoale integrate care ne permit abordarea eficientă a unei cazuistici variate și dificile.

În același timp, am considerat important ca implicarea mea profesională să nu se limiteze la activitatea clinică. M-am implicat în activitatea Colegiului Medicilor Stomatologi în speranța că putem contribui la reducerea birocrației semnificative cu care se confruntă sistemul privat și la diminuarea inegalităților dintre mediul public și cel privat, în absența unor politici coerente de sănătate publică, care să includă sănătatea orală în pachetul de bază de asigurări. De asemenea, susțin constant cursuri și prezentări, ca parte a responsabilității de a împărtăși experiența acumulată și de a contribui la formarea continuă a colegilor mai tineri.

Dar, poate mai mult decât orice rezultat clinic, mă mândresc cu relațiile construite în ani. Am pacienți pe care îi urmăresc de aproape două decenii, pe care îi îndrăgesc, oameni care au trecut prin etape importante ale vieții lor în paralel cu etapele tratamentelor noastre. Parodontologia presupune o relație de durată, iar încrederea care se construiește în timp devine una dintre cele mai autentice forme de validare profesională.

Ce i-ați transmite unui viitor student despre intrarea în această profesie, încercată de un ritm de viață intens, de concurența tehnologiei și de dinamica incredibilă între zona privată și cea publică?

Dr. Cristina Cristea: I-aș spune, în primul rând, să nu se grăbească să se specializeze. O formare solidă este, înainte de toate, una multidirecțională. Capacitatea de a privi pacientul în ansamblu, sprijinită de cunoștințe temeinice din toate ramurile medicinei dentare, va cântări, pe termen lung, mai mult decât însușirea rapidă a unei tehnici chirurgicale specifice. Tehnicile se învață; modul de gândire medicală se construiește.

Tehnologia nu este un competitor, ci un partener. Este o unealtă extraordinară, care poate rafina și optimiza actul medical, dar care rămâne dependentă de discernământul și responsabilitatea clinicianului.

De asemenea, este important ca alegerea acestei profesii să nu fie motivată exclusiv de considerente financiare sau de statut. Stomatologia nu este o profesie stabilă, confortabilă, previzibilă, ci una competitivă, tehnologizată și în continuă schimbare. Este o profesie în care te întâlnești zilnic cu suferința și cu teama, iar această expunere poate fi emoțional solicitantă; există zile în care, după un program dificil, resursele pentru viața personală sunt limitate.

În același timp, satisfacția profesională este profundă și durabilă. Atunci când îți place cu adevărat ceea ce faci, sensul descoperit în practica de zi cu zi ajunge, în timp, să echilibreze ritmul intens și responsabilitatea inerentă acestei alegeri.