Adriana Miclea este psiholog, s-a stabilit în Franţa de mai bine de 20 de ani. Acum, revine în Bucureşti cu o şcoală deja cunoscută în Europa, Şcoala de Dans-Terapie „Fabienne Courmont”, atestată UNESCO, şi cu o metodă terapeutică inedită, ce îmbină dansul cu tehnicile terapeutice.

De ce ai plecat din România?

Adriana Miclea: Eram căsătorită la vremea aceea cu un medic din Cluj, iar el a primit o slujbă de psihiatru în Franţa, precum şi un post de profesor universitar. Am plecat împreună şi am rămas acolo, iată, mai bine de două decenii.

Pentru tine era o mişcare majoră. De ce ai făcut-o totuşi?

Adriana Miclea: Fetiţa mea avea doi ani atunci, iar viitorul ei era ceva foarte important pentru mine, ca pentru orice mamă. Aşa că am decis să părăsesc România cu gândul la „mai binele” copilului. Iar la vremea aceea, Franţa era garanţia unui viitor mai bun. În plus, ştiam că îi va fi cu atât mai simplu să înveţe o limbă străină, cu cât era mai mică la momentul plecării.

Ce ai găsit acolo?

Adriana Miclea: Am găsit o ţară care ne-a primit extraordinar. Dar şi noi am dat tot ce era mai bun din noi, prin punctualitate, am fost mereu foarte muncitori. Astfel, am reuşit să pătrundem în acest sistem deja foarte bine pus la punct. Şi ne-am găsit un rost. Am fost cu motoarele turate vreo 15 ani, drept pentru care am şi ajuns la divorţ.  

Ce însemnau aceste motoare turate?

Adriana Miclea: Privind acum din perspectiva psihologului şi a dans-terapeutului în formare, ţi-aş răspunde aşa: vrând să te impui într-o societate occidentală, cum eram noi educaţi la vremea aceea, trebuia să fii foarte performant, foarte bun, foarte punctual, foarte muncitor ca să poţi să răzbeşti într-un sistem deja bine pus la punct.

Eu mi-am asumat rolul de „stăpână a casei” cât timp soţul meu a terminat doctoratul la Cluj, mă ocupam de tot, de casă, de fetiţa noastră, care făcea sport, pian, vioară, dans clasic, dans contemporan şi mai ştiu eu câte activităţi îi umpleau programul. M-am ocupat de tot şi cumva credeam că, dacă dai tot, viaţa îţi dă şi ea tot.

Cine din familia ta te-a îndrumat spre artă?

 Adriana Miclea: Părinţii mei au fost economişti, dar am fost de mică la teatru, la concerte, trăiam într-o casă plină de albume de pictură. Am fost crescută cu artă, iar, ca o ironie a sorţii, lucrarea mea de licenţă, la Cluj, a fost legată de catharsisul în diverse forme de exprimare artistică. Drept pentru care, astăzi, la o vârstă mai matură, mi-am făcut o misiune din a introduce arta în psihologie.

De ce ai ales psihologia?

Adriana Miclea: Mi-a plăcut dintotdeauna să explorez psihicul uman, eram fascinată de interacţiunile celor de lângă mine, de relaţiile şi reacţiile acestora.

De ce psihologie şi nu psihiatrie?

Adriana Miclea: Am ales psihologia, fiindcă aici găsesc o preocupare spre natura psihicului obişnuit, a omului care vrea să se cunoască mai bine pe sine, nu neapărat de patologie. Fostul meu soţ a ales psihiatria. Eu nu am vrut acolo.

De ce te întorci în România?

Adriana Miclea: Simt că mă trag înapoi originile. Iar, în acest context economic, politic, geopolitic am impresia că nu mai am rădăcini. Şi cu toate acestea, mi se pare fantastic să aparţii de două culturi şi să ai şansa de a migra între cele două.

Care este legătura cu dans-terapia?

Adriana Miclea: În 2010, în Franţa, organizam un eveniment cultural, un vernisaj al unei pictoriţe românce, de origine ucraineană. Eram la Lyon şi am întâlnit-o acolo pe Fabienne Courmont. Am aflat că făcuse balet clasic, iar la 17 ani a decis să schimbe total parcursul spre altă manieră de dans şi exprimare. A creat o metodă compusă din mai multe tehnici tradiţionale de mişcare, iar ulterior aveam să devin şi eu studenta ei în academia de dans pe care o conduce în sudul Franţei. Acum, sunt în anul II de formare în dans-terapie şi am decis să aduc această metodă creată de Fabienne şi la Bucureşti.

De ce dans şi nu meditaţie?

Adriana Miclea: Pentru că eu, fiind pasionată de dans toată viaţa, mi-am dat seama că această formă de dans este o meditaţie fantastică, de fapt.

Cine poate face acest tip de terapie şi de ce urmezi tu formare în dans-terapie?

Adriana Miclea: M-a atras, pentru că e o formă foarte rapidă de a accesa interiorul tău şi de a te conecta la corp.

Dans-terapia se adresează unui public foarte larg, de la cei mai mici, la seniori, indiferent dacă sunt fete sau băieţi, dacă au făcut vreodată dans ori nu. Se adresează celor care vor să se descopere, să aibă o altă perspectivă asupra corpului lor.