Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) sun în prezent larg utilizate pentru tratarea afecțiunilor musculoscheletale acute (entorse, luxații, suprasolicitări musculo-articulare specifice activităților sportive etc.), deoarece determină apariția efectului terapeutic de atenuare a durerii, fără ca acestea să fie însoțite de reacțiile adverse asociate administrării orale (ulcere gastrointestinale, hemoragii digestive, manifestări alergice, tulburări hematologice cu risc trombotic crescut etc.). Introducerea pe piață a AINS cu administrare locală s-a realizat în urma numeroaselor studii care au confirmat eficacitatea și siguranța lor⁽¹⁾. În prezent, AINS sunt agenții topici cei mai utilizați în practica clinică⁽⁶⁾.
Antiinflamatoarele nesteroidiene topice se aplică pe tegumentele intacte sub diverse forme farmaceutice: geluri, creme, spray-uri sau plasturi. Substanța activă eliberată penetrează straturile țesutului cutanat, până la nivelul zonei algice, unde intervine în procesele care generează durerea prin reducerea sintezei prostaglandinelor, reducerea agregării plachetare, inhibarea sintezei citokinelor, supresia sintezei proteoglicanilor în țesuturile cartilaginoase, modularea răspunsului limfocitelor, reducerea fenomenului de liză celulară, inhibarea formării radicalilor liberi etc.^(3,6)
În cazul folosirii AINS topice, nivelul substanței active din sânge este foarte scăzut comparativ cu cel din cazul administrării orale⁽¹⁾. Astfel, s-a constatat că AINS topice realizează concentrații eficiente terapeutic la nivel local (dermă, lichid sinovial, țesut muscular, cartilaj intraarticular etc.), deși reprezintă numai 5-15% din concentrația observată după administrarea sistemică^(3,5).
S-a constatat că pacienții cu osteoartrită și vârste de peste 75 ani, la care se impune și terapie orală, prezintă o reducere cu 40% a necesarului de AINS cu administrare per os dacă în paralel se folosesc și AINS locale. Acest efect este benefic, întrucât tratarea osteoartritei la vârste înaintate presupune existența comorbidităților care sporesc riscurile terapiei orale cu AINS⁽⁷⁾. 
Produsele topice cu AINS furnizează concentrații de substanțe active eficiente pentru atenuarea durerilor acute din afecțiunile articulare și musculare. S-a constatat că efectul cel mai bun a fost obținut în cazul următoarelor DCI-uri: diclofenac, formulat sub formă de gel (Emulgel® și plasturi), ibuprofen și ketoprofen.
 

Reacțiile adverse sunt locale și de minimă intensitate: eritem, dermatite, prurit, iritații etc.⁽¹⁾ 
Inițial, administrarea AINS topice pentru acțiunea analgezică a fost un subiect controversat în practica terapiei durerii. În Europa, aceste produse s-au considerat eficiente, ele beneficiind de o publicitate intensă și de o utilizare pe scară largă fără prescripție. Astfel, pacienții din Marea Britanie au folosit în 2013 aproximativ 5,2 milioane de produse topice ale următoarelor antiinflamatoare nesteroidiene: ibuprofen (2,45 milioane), piroxicam (1,18 milioane) și diclofenac (1,27 milioane), ghidurile terapeutice recomandând aceste produse ca terapie de primă linie în osteoartrite. În Statele Unite ale Americii, studiile arată că AINS reprezintă 60% dintre medicamentele analgezice eliberate fără prescripție medicală, existând peste un milion de eliberări pe an. Produsele AINS topice acționează antialgic la nivel local, substanțele active neatingând concentrații active sistemic⁽¹⁾. 
Pentru ca un preparat topic să fie eficient, formularea acestuia trebuie astfel realizată încât substanța activă să penetreze straturile țesutului cutanat și să pătrundă la nivelul zonei dureroase, unde va determina reducerea proceselor inflamatorii⁽¹⁾. Factorii care influențează penetrarea medicamentelor administrate topic și implicit biodisponibilitatea formei farmaceutice sunt dependenți de:

• structura țesutului cutanat;
• caracteristicile substanței active (masă moleculară, lipo- sau hidrosolubilitate);
• compoziția formulei topice (rolul special al bazei de unguent și al celorlalți excipienți utilizați);

Bariera tegumentară prezintă o penetrabilitate scăzută, străbaterea acesteia realizându-se pe două căi:
prin pereții foliculilor piloși (transfolicular) și într-o proporție mai mică prin glandele sudoripare;
prin străbaterea epidermei (transepidermal)⁽⁸⁾. 
Creșterea penetrabilității substanțelor active poate fi obținută prin utilizarea esterilor, substanțe medicamentoase care se comportă ca promedicamente ce sporesc permeabilitatea cutanată. Sunt folosite și substanțele active cu masă moleculară mică, capabile să străbată structura histologică a pielii (epiderm, derm și hipoderm), datorită solubilității pe care o au atât în mediul apos, cât și în cel lipidic⁽¹⁾. 
Experimentele asupra biodisponibilității diverselor forme farmaceutice, realizate in vitro și in vivo, au pus în evidență faptul că gelurile și spray-urile prezintă o eficacitate sporită comparativ cu cremele, iar formulările moderne de tipul microemulsiilor au cel mai mare potențial terapeutic⁽¹⁾. 
Ca urmare a eterogenității compușilor topici cu AINS, când se impune alegerea unui asemenea produs, este necesară determinarea biodisponibilității acestuia. Folosind diclofenacul la pacienții cu osteoartrită, s-a constatat eficacitatea produsului prin acumularea în concentrație eficientă la nivelul țesutului sinovial⁽⁷⁾. 
AINS au ca mecanism de acțiune inhibarea ciclooxigenazei, enzimă pentru care au fost identificate două izoforme (COX-1 și COX-2) care biocatalizează transformarea acidului arahidonic în diverși compuși: prostaglandine, tromboxani, leucotriene. Efectele farmacologice se datorează blocării COX-2, care este implicată în sinteza prostaglandinelor cu acțiune proinflamatoare, iar blocarea COX-1 este responsabilă de apariția reacțiilor adverse(5). 
Terapia cu antiinflamatoare nesteroidiene cuprinde diferite clase de compuși, clasificarea bazându-se pe mecanismul de acțiune și structura chimică.

AINS clasice – inhibitori neselectivi ai enzimelor COX-1 și COX-2 (generația I) 

Acizi carboxilici:

• derivați de acid salicilic (acid acetilsalicilic, diflunisal, benorilat) 
• derivați de acid fenilpropionic (ibuprofen, naproxen, ketoprofen, dexketoprofen) 
• derivați de acid fenilacetic (diclofenac, aceclofenac, fenclofenac)
• derivați de acid indol acetic (indometacin, sulindac, tolmetin)
• acid fenamic (acid mefenamic, acid flufenamic, acid niflumic) 

Acizi enolici:

• pirazolone (fenilbutazonă)
• oxicami (piroxicam, tenoxicam, lornoxicam)

AINS inhibitoare selective sau specifice de COX-2 (generația a II-a)
 

• Blocante selective (meloxicam, nimesulid, nabumetonă, etodolac)
• Blocante specifice (coxibi): rofecoxib (retras de pe piață), celecoxib, parecoxib, etoricoxib, valdecoxib, lumiracoxib(2,8). 

Dintre acești compuși, cei mai folosiți sunt diclofenacul și ibuprofenul, urmați de naproxen (22%), indometacin (5%), piroxicam (3%) și ketoprofen (2%)(9). 
Administrarea preparatelor pe cale topică oferă o serie de avantaje față de calea orală: evitarea factorilor cu efect asupra absorbției gastrointestinale (pH, ingestia alimentelor, motilitate intestinală, efectele primului pasaj hepatic), complianța crescută a pacientului, evitarea apariției efectelor adverse înregistrate pe cale sistemică.
În concluzie, administrarea topică de antiinflamatoare nesteroidiene a căpătat o atenție deosebită, aceasta reprezentând o bună alternativă, ținând cont de profilul de siguranță ridicat, comparativ cu numărul și intensitatea efectelor adverse apărute în urma terapiei pe cale orală. AINStopicefect advers