Anis Enayati este absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, se pregăteşte pentru rezidenţiatul în psihiatrie şi este voluntar al unuia dintre cele mai curajoase proiecte de cercetare a minţii, terapia asistată de substanţe psihedelice.

Aş vrea să ştiu mai multe detalii despre acest spaţiu în care faci voluntariat acum.

Anis Enayati: Este vorba despre un proiect început în 2017, Awaken, de un coleg, medic psihiatru, Gabriel Cicu, care a fondat şi Clinica Color Mind.

Proiectul a început ca o iniţiativă de festival, unde exista un cort, la care ajungeau oameni cu diferitele substanţe pe care urma să le consume şi unde primeau sfaturi despre cum ar putea face acest lucru în cel mai sigur mod, fără a-şi provoca probleme legate de interacţiunea cu alte substanţe, supradoză sau puritate. Fiindcă multe dintre problemele asociate drogurilor ţin de faptul că oamenii nu ştiu ce iau şi în ce doze. Iar asta poate deveni foarte periculos pentru utilizatori.

Vorbim aici despre un concept studiat în străinătate şi adus şi la noi, care se numeşte harm reduction şi care nu face referire nici la condamnare, nici la încurajare, ci la a ajuta un om, care a luat deja o decizie să consume, să o facă în cel mai sigur mod posibil pentru el.

Anul trecut, am început şi eu să lucrez cu doctorul Cicu, iar în aprilie, când doctorul a decis să ia un an sabatic, am început proiectul Awaken, cu partea de harm reduction, pe care o realiza şi înainte, cu un site unde oricine poate găsi informaţiile necesare, dar şi cu o atenţie specială pentru cercetarea în zona terapiei psihedelice.

Înainte de a te întreba despre motivaţia ta de a te implica, aş vrea să lămurim un pic lucrurile. Eforturile majore merg spre anularea utilizării: „Nu consumaţi droguri, deloc!”. Desigur, oricât de intensă ar fi prevenţia, nu poate elimina fenomenul. Aşadar, în ce măsură păstrezi etica acestei acţiuni, ajuţi oamenii şi, în acelaşi timp, îţi faci şi datoria de medic în devenire? Chiar dacă nu-i încurajezi să consume, faptul că vorbeşti deschis despre a consuma responsabil pare cel puţin straniu.

Anis Enayati: Îmi pare bine că pare „cel puţin straniu”, fiindcă una dintre motivaţiile mele este destigmatizarea completă a consumului de droguri.

Cum ai zis şi tu, în societate, orice fel de distanţare de la un Nu! complet este văzută ca o încurajare a unui stil de viaţă nesănătos. Iar asta este o paradigmă cu care nu suntem de acord, fiindcă eu nu pot să spun cuiva vreodată ce este sau nu sănătos pentru el însuşi. Iar, dacă mergem pe ideea unui Nu! desăvârşit şi încercăm doar să îi îndepărtăm pe oameni de aceste substanţe, înseamnă că ignorăm motivul pentru care oamenii le folosesc.

Conceptul de dependenţă nu vine din distracţie, ci din îndeplinirea unei nevoi care altfel nu poate fi împlinită. Iar societatea în care trăim noi acum are, în general, o manieră de a marginaliza oamenii care nu pot găsi un ajutor adecvat pentru problemele pe care le au şi se aruncă în consumul de substanţe. Reacţia automată a noastră, ca societate, este să spunem să nu se mai folosească acele substanţe, în loc să ne întrebăm de ce există un număr atât de mare de oameni care continuă să le folosească, în ciuda faptului le deteriorează calitatea vieţii.

Consumul de droguri pentru mine nu va fi niciodată o dilemă morală, ci mă duce cu gândul la o lume în care fiecare situaţie este unică şi uneori, în această lume, este mai bine pentru cineva să consume ceva, decât să nu consume deloc. Din acest motiv există şi medicaţia psihiatrică. Cu alte cuvinte, nu există nicio diferenţă între drogurile recreaţionale şi medicaţia psihiatrică. Toate sunt molecule şi substanţe care au efecte la nivelul creierului. Din acest motiv se şi numesc psiho-activatoare.

Care este motivaţia ta de a te implica?

Anis Enayati: Ţi-aş spune, înainte de a vorbi despre motivaţii, că partea de harm reduction nu intră în principala mea sferă de interes, ci aceea de cercetare a terapiei cu substanţe psihedelice.

Motivaţia mea cea mai puternică a plecat din faptul că am dat de lumea psihiatriei prin preocupările proprii şi am văzut cât de limitată este, am văzut că nu abordează toate problemele fiinţei umane şi am văzut cât de puţin ajută medicaţia tradiţională, psihiatrică la rezolvarea problemelor. Pe de altă parte, am realizat ce potenţial enorm au substanţele psihedelice şi cum abordează o latură mult mai extinsă a experienţei şi suferinţei umane în general.

Pe de altă parte, fără să-i fi dat un nume sau să-mi fi dat seama, am avut, din copilărie şi până acum, un interes special pentru comportamentul uman, pentru experienţa subiectivă a minţii, în sensul de ce înseamnă să simţi, unde şi cum simţi, ce înseamnă să suferi, ce înseamnă mintea şi cum relaţionează ea cu realitatea exterioară.

În plus, m-a atras ideea de a înţelege modul în care societatea vede drogurile şi ce se întâmplă acum mi se pare o abordare foarte arhaică, care nu se concentrează pe problemele reale şi care, de fapt, cauzează probleme mai mult decât le rezolvă.

În ce măsură această nevoie a ta de a afla cum funcţionează mintea, cum şi unde simţi sau care este centrul iubirii, primeşte un răspuns prin utilizarea substanţelor psihedelice?

Anis Enayati: Termenul „psihedelic” vine din limba greacă (psyche – spirit şi deloun – manifestare) şi înseamnă manifestarea minţii, a spiritului. Iar aceasta este o descriere foarte potrivită a experienţei cu substanţe psihedelice, fiindcă vorbim despre o manifestare a minţii într-un spaţiu mult mai clar şi extins.

E foarte greu de pus în cuvinte cât de valoroasă poate fi această experienţă pentru un pacient. În cuvinte simple, substanţele psihedelice pun creierul într-o funcţionalitate pe care o numim stare extinsă de conştiinţă, adică toate simţurile, şi fizice, şi psihice, sunt resimţite mult mai intens.

Diferenţa dintre experienţa psihedelică şi medicaţia psihiatrică sau altă substanţă recreaţională este că drogurile sau medicamentele funcţionează prin a crea un anumit tip de emoţie sau simţire. De pildă, medicaţia pentru ADHD este formată din stimulante care dau energie, focus şi motivaţie, în vreme ce Anxiarul, de exemplu, scade nivelul de anxietate, modifică felul în care simţi frica şi o tamponează.

În experienţa psihedelică, lucrurile se petrec de parcă subconştientul ar ieşi la suprafaţă. De aici şi termenul de „manifestare”, fiindcă atunci se manifestă cu foarte mare claritate experienţa subiectivă a omului. Pacientul poate avea o vedere „de sus” a experienţei sale, dintr-o zonă de detaşare.

În general, când simţim, ne identificăm foarte mult cu emoţiile noastre, cu ce simţim şi gândim, adică simt fericire, înseamnă că sunt fericit; simt tristeţe, înseamnă că sunt trist; iar o mare parte din motivele pentru care oamenii suferă de depresie sau anxietate vine din faptul că avem nişte credinţe despre noi, care sunt „ascunse” adânc în subconştient, unde nici măcar nu le putem auzi. Aşadar, oamenii pot gândi în viaţa lor de fiecare zi „sunt un prost!”, „sunt un om rău!”, deci într-un ciclu vicios de gânduri despre sine sau despre alţii, foarte rigid incluse în modul nostru de a gândi.

Substanţele psihedelice acţionează pe mai multe direcţii ale creierului care, în reţeaua conectivităţilor, ne fac să fim într-un anumit fel, default mode network. Terapia psihedelică oferă un spaţiu de o oră sau o zi în care toate aceste sisteme default sunt dezactivate, iar omul „primeşte” o planşă albă unde poate rescrie cu ajutorul terapeutului modul în care gândeşte.

Care este diferenţa dintre a lua droguri şi a obţine această terapie?

Anis Enayati: Niciuna, la fel cum nu există nicio diferenţă între a lua un medicament prescris în anxietate, şi droguri. Toate sunt substanţe psiho-activatoare, iar delimitarea sau alocarea lor în diferite grupuri este arbitrară.

Doar că într-una dintre situaţii medicul decide pentru tine că ai nevoie de un drog care să te repare, în vreme ce în cealaltă situaţie tu decizi şi faci ce trebuie pentru a obţine un drog, iar asta devine reprobabil în ochii oamenilor din preajmă.

Anis Enayati: Lucru care este o problemă în sine. Faptul că cineva este nebun după o substanţă, vrea cu tot dinadinsul să se drogheze şi merge la colţul străzii pentru asta nu este imoral, ci doar trist. Extrem de trist.

Acel om ştie ce face, pentru că nu are alte unelte prin care să poată supravieţui. Asta este partea tristă.

Substanţele psihedelice, când au fost descoperite, în anii ‘50, au fost folosite în spitale în terapia psihiatrică. A fost un boom uriaş atunci. Apoi, au fost interzise de Nixon, în SUA, fiindcă erau asociate cu curentul hippie şi au devenit ilegale peste tot în lume. Acum, a renăscut curentul terapiei cu substanţe psihedelice, iar substanţele interzise au început să iasă de sub incidenţa legii şi să fie aprobate.

Cred că adesea cei care trag un semnal de alarmă şi vin către terapeut sunt cei din familia dependentului. Ei cum văd această abordare terapeutică?

Anis Enayati: E greu de spus, fiindcă nu am avut încă această experienţă în România, dar în străinătate familiile consumatorilor sunt disperate, iar disperarea te face să reacţionezi în mii de moduri, de la frică intensă, la furie sau posesivitate.

De ce este o opţiune mai bună ideea de harm reduction decât îndemnul ferm al renunţării la droguri?

Anis Enayati: Încurajez un om care vrea se renunţe la consumul de substanţe, vreau să îi ofer toate resursele necesare acestui proces. Terapia psihedelică are una dintre cele mai largi aplicabilităţi în rezolvarea dependenţelor. Din acest motiv ne dorim să o folosim într-un program de management al dependenţei de alcool, care în România este o problemă reală. Cei care se opresc din a consuma vor avea o calitate a vieţii ridicată.

Dar pentru pacientul care nu vrea să renunţe, îndemnul celorlalţi nu funcţionează niciodată. Absolut niciodată! Să-i spui să nu mai consume nu are niciun efect, din păcate. Omul trebuie să decidă singur, iar noi trebuie să avem încredere că el, când are în faţă toate informaţiile, va lua cea mai bună decizie pentru el însuşi.

Adicţia este o boală atât de complicată şi neînţeleasă de noi, iar prima iluzie vine din faptul că poţi să-i spui cuiva să nu mai consume, iar el va proceda întocmai. Este o ignorare a durerii omului. Fiindcă el va vrea să se lase de consum, chiar vrea, dar nu reuşeşte. Iar ce se va petrece atunci este că va concluziona: „dacă e clar că nu e bine să consum, dar eu tot consum, e evident că sunt un ratat!”. Astfel începe o buclă de critică de sine ce duce la şi mai mult consum, fiindcă omul deja îşi tratează emoţiile puternice, pe care nu ştie să le gestioneze, cu substanţe.

E complet detaşat de realitate să crezi că, dacă spui cuiva să renunţe la consum, de mâine o va face. E ca şi cum i-ai spune unui om care suferă de hipertensiune arterială să nu mai aibă hipertensiune de mâine. Afecţiunea lui nu depinde de el. E ceva ce i se întâmplă, iar noi trebuie să-l ajutăm să-şi regleze tensiunea mai bine.

Noi am observat că singurul lucru care funcţionează, din păcate sau din fericire, este o abordare de sprijin şi de compasiune, prin care încercăm să oferim omului mai multă claritate în fiinţa lui proprie şi am observat că asta duce şi mai mult spre reglare, spre comportamente sănătoase.

Compasiunea nu ar funcţiona fără substanţe?

Anis Enayati: Ba da, clar. Terapia psihedelică nu foloseşte neapărat substanţe psihedelice; este un gen de terapie de sine stătător. Dar noi am observat că sunt nişte unelte care pot ajuta foarte mult în procesul de vindecare. Dar sunt unelte, deci nu rezolvă nimic singure. Într-un context ieşit din mediul terapeutic cu un om care se ocupă de asta şi are grijă de tine nu mai pot spune nimic despre eficacitatea lor. Dar ştim cu siguranţă că există un potenţial imens.

Percepţia publică este că dependentul pierde, de la un punct încolo, controlul voinţei proprii şi a discernământului. Nevoia de a consuma îi întunecă mintea, iar el nu mai poate decide pentru binele său. Aşa încât pare iluzorie impresia că, stând lângă el, empatizând cu el, vei reuşi să-l provoci să iasă din cercul dependenţei. E adevărată, e măsurabilă tehnica voastră? Dă roade?

Anis Enayati: Ce am spus eu până acum nu sunt doar părerile mele, ci sunt concluzii ale cercetărilor, de până acum. Este ştiinţă curentă psihiatrică. În domeniul adicţiei este foarte clar pentru toată lumea cum funcţionează lucrurile, iar una dintre metodele cele mai folosite este ceea ce se cheamă compassionate inquiry, adică explorarea trăirilor într-un mediu de compasiune.

De obicei, dependenţii, într-un procent de mai bine de 70%, dezvoltă adicţii în urma unor traume de abuz, emoţional sau fizic, din copilărie, iar experienţa unei traume este implicit experienţa lipsei de iubire. De acolo porneşte adicţia, fiindcă un om care nu simte iubire vrea să o obţină, în orice fel posibil. Iar, dacă nu are de unde să şi-o ofere el însuşi, va căuta un mediu extern. De fapt, din acest motiv zic că intenţia este una sănătoasă: omul încearcă să-şi ofere singur iubire, nu are uneltele disponibile integrate intern, deci va trebui să caute ajutor. Până când o să înveţe să-şi trăiască traumele într-un spaţiu deschis, de compasiune, în care să-şi poată oferi iubire, înţelegere, acceptare, iar de acolo mai departe nu mai are nevoie se folosească substanţe. Iar, în terapia psihedelică, exact acesta este cel mai important punct: trăirea unei experienţe fără să fie copleşitoare, fiindcă trauma, prin definiţie, este hiperactivitatea centrelor de frică, de furie, deci o hiperactivitate ce nu poate fi conţinută. Deci, prin definiţie, omul simte că e prea mult de dus, că moare în cel mai real sens. Or, când omul are acea experienţă, iar tu îi spui să nu mai fie consumator, îţi poţi imagina de ce acest îndemn îl duce şi mai adânc pe acea cale. El deja nu simte iubire, cuvintele de critică îl vor face să te creadă, fiindcă el nu simte iubire şi respect faţă de el însuşi, şi începe să internalizeze şi criticile şi va intra şi mai adânc în adicţie. Or, un mediu terapeutic, în care poţi accesa experienţa traumei, iar ea nu va fi copleşitoare este unul mult mai benefic pentru om.

Eu am credinţa că iubirea, compasiunea şi acceptarea sunt mai bune în orice situaţie.