Prof. dr. Heinz Katschnig este Profesor Emeritus al Universității din Viena și unul dintre cei mai apreciați psihiatri la nivel european. A venit în România, pentru prima dată, acum 10 ani ca expert din partea Comisiei Europene în cadrul proiectului „Sprijin pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi dezinstituţionalizarea persoanelor cu tulburări mintale”.

Invitat din nou în ţara noastră, în cadrul conferinţei „Rethinking Disease”, am povestit cu dumnealui despre viitorul incert al psihiatriei, dar şi despre ultimul său proiect, din Cluj-Napoca, de ajutorare a familiilor persoanelor cu tulburări psihice.

 

MedicHub: Cum a început totul, dl profesor? Cum de ați ales psihiatria din multitudinea de specializări medicale?

Prof. dr. Heinz Katschnig: Este dificil de spus. Mi-am început și terminat studiile medicale în anii ’60, la Universitatea din Viena. Familia mea îşi schimba reședința foarte des, fiind refugiaţi după Al Doilea Război Mondial. Până la vârsta de 18 ani, locuisem deja în opt locuri diferite, medii diferite, pierdusem cunoştinţe vechi și legasem prietenii noi. Am dezvoltat o sensibilitate și un interest pentru oamenii din jurul nostru şi importanța pe care o au pentru starea noastră generală de bine.

Privind retrospectiv, cred că acesta a fost motivul principal pentru care am ales psihiatria, disciplină ce cuprinde o multitudine de aspecte: biologice (dacă ne gândim la medicația psihotropă), psihologice (Viena este orașul lui Sigmund Freud) și sociale – profesorul Hans Strotzka mi-a fost un maestru excelent, care a organizat acțiuni de ajutorare a refugiaților ungari, după revoluția din 1956, când sute de mii de oameni au fugit în Austria. Acesta a publicat prima carte de psihiatrie socială.

De-a lungul decadelor, am fost martor al creșterii importanței psihofarmacologiei în detrimentul aspectelor psihologice și sociale, dar și al pierderii de încredere în profesia pe care o reprezint. Aceste aspecte se schimbă acum ușor, ușor înspre bine, dar încă mai avem mult de muncă.

 

Profesor Katschnig, ar trebui să ne pregătim de înmormântarea psihiatriei ca profesie? După cum scriați în articolul dvs. Sunt psihiatrii o specie pe cale de dispariție?”, publicat prima dată în 2010, în jurnalul World Psychiatry. Dacă da, ce dată a "decesului" preconizați?

În multe țări, s-a observat clar scăderea numărului de studenți care aleg psihiatria ca specializare medicală. Sunt convins că matematicienii ar putea realiza o simulare bazată pe datele de recrutare în universităţi – în ideea că ele ar rămâne la valorile din prezent – și calcula cu exactitate ziua în care valoarea ar ajunge la zero şi, teoretic, psihiatria ar muri. Dar nu aceasta este ideea principală.

În primul rând, societatea va avea mereu nevoie de psihiatri cu experiență. Să ne gândim numai la numărul ridicat de comorbidități fizice combinate cu tot felul de tulburări mintale, unde este nevoie de cunoștințe medicale, sau la evaluările medico-legale.  

În al doilea rând, Asociația Mondială de Psihiatrie a recunoscut deja problemele legate de recrutarea studenților și a demarat o serie de programe, menite să îmbunătățească imaginea pe care psihiatria o are (în rândul publicului general, al specialiștilor din domeniul medical și al autorităților), să lupte împotriva stigmarizării psihiatrilor și a profesiei, să încurajeze alegerea psihiatriei ca specializare medicală și să creeze perspectiva unei cariere satisfăcătoare pentru tinerii psihiatri. Dacă aceste programe vor avea succes, atunci declinul psihiatriei ar putea fi încetinit și chiar contracarat.

Încă există inegalități structurale: zonele rurale sunt mai puțin atractive și psihiatrii din estul Europei se mută în vest, creând astfel o lipsă de personal în țara natală.

Prof. dr. Heinz Katschnig, alături de prof. Alexandra Pârvan, prof. Ion Copoeru, dr. Valentin-Veron Toma şi prof. Jennifer Radden, în cadrul conferinţei "Rethinking Disease"
Prof. dr. Heinz Katschnig, alături de prof. Alexandra Pârvan, prof. Ion Copoeru, dr. Valentin-Veron Toma şi prof. Jennifer Radden, în cadrul conferinţei "Rethinking Disease"


Povesteați, în prezentarea dvs. din cadrul conferinţei „Rethinking Disease”, despre o mișcare anti-psihiatrie. Pacienții, societatea sunt anti-psihiatrie etc. Ar trebui să încercăm să îmbunătățim această imagine sau să lăsăm domeniul să evolueze după propriul său curs, poate chiar să dispară?

Psihiatria este o disciplină dificilă pentru că trebuie, pe de-o parte, să-și îndeplinească menirea de a ajuta pacientul și, pe de altă parte, să împace societatea care dorește să fie protejată de pacienții psihiatrici, considerați periculoși. Din acest ultim punct de vedere, este o profesie diferită de toate celelalte specializări medicale. Și, deși internarea bolnavilor în spital reprezintă doar un aspect a tratamentului psihiatric (luând în considerare toate acțiunile pe care un psihiatru le desfășoară), aceasta imagine domină imaginarul colectiv asupra profesiei.

Dacă apar probleme în sistem, atunci acestea sunt făcute publice în mass-media. Lucrurile care merg nu sunt, de obicei, relatate.

Luând în considerare aceste aspecte, va exista mereu un spectru larg de fani, sceptici și oponenți ai psihiatriei. Fără discuție că există pacienți care au avut o experiență negativă și sunt multe de făcut pentru a îmbunătății serviciile psihiatrice, în varii țări, și accentul trebuie pus pe servicile de sănătăte și tratamentul în ambulatoriu. Astfel, imaginea psihiatriei ar putea fi îmbunătățită și ar face domeniul mai atractiv pentru absolvenții de medicină care se gândesc dacă să aleagă această specializare medicală sau nu. Dar pentru a implementa astfel de acțiuni avem nevoie de politicieni care să creeze cadrul legal și financiar propice, iar România încă mai are de lucru la acest capitol.

Deci, cred că nu ar trebui să lăsăm domeniu să își urmeze propriul curs, după cum spuneați, ci să fim proactivi și să influențăm politicile de sănătate.

 

Considerați că această imagine negativă se datorează inclusiv psihiatrilor și felului în care aceștia tratează pacienții? Ce sfaturi ați da tinerilor profesioniști din domeniu?

Nu cred, în nici un caz, că medicii psihiatri își efectuează meseria într-un mod precar. Ei lucrează în condițiile impuse de sistem. Dacă există, spre exemplu, un sistem DRG, atunci directorii de spital tind să înregistreze cât mai multe spitalizări și, prin urmare, perioada internării este redusă la câteva zile. Și, când nu există servicii comunitare de sănătate, atunci pacienții tind să revină în spital la puțin timp după externare.

Nu pot da alte sfaturi decât schimbarea unor astfel de sisteme DRG.

 

Ați fost profesor la Universitatea din Viena mai bine de două decenii. Ați menționat că nu erați mulțumit de unele aspecte din sistemul universitar.

Cum credeți că ar trebui să arate învățământul medical universitar în domeniul psihiatriei?

Psihiatria s-a dezvoltat ca profesie în spitalele de psihiatrie, în secolul al XIX-lea și după. Sistemul de diagnosticare a fost dezvoltat în urma studiului pacienților internați. Educarea tinerilor psihiatri din ziua de azi încă se desfășoară, în mare parte, în spitale. Problema este că majoritatea pacienților nu își mai petrec timp în spital, deci și training-ul psihiatrilor ar trebui să fie făcut în ambulatoriu și în centre de îngrijire de zi.

Spre exemplu, tratamentul farmacologic este foarte diferit și mult mai dificil de administrat înafara spitalului. Când am fost în sistemul universitar, am încercat, atât cât am putut, să implementez astfel de servicii, precum clinici de zi sau îngrijire în ambulatoriu. În unele cazuri am reușit, în altele nu.

Training-ul psihiatrilor ar trebui să fie multilateral, accentul să fie pus pe munca înafara spitalului, cât și pe aspectele sociale, psihoterapeutice și biologice.

Profilul unui psihiatru ar trebui să includă o vastă experiență clinică, cunoștințe de psihopatologie, abilități de comunicare cu persoanele cu tulburări mintale și cu familiile acestora, abilități de a lucra în echipe multiprofesionale și multe altele. Un document mai detaliat despre cum ar trebui să arate instruirea psihiatrilor poate fi găsit pe site-ul Union europeen des medecins specialistes: http://uemspsychiatry.org/wp-content/uploads/2012/01/ETR-Psychiatry-201703.pdf

 

Acum 10 ani ați venit, pentru prima dată, în România prin proiectul sponsorizat de Comisia Europeană „Sprijin pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi dezinstituţionalizarea persoanelor cu tulburări mintale”, în care ați lucrat alături de dr. Cristian Oană. Cum a fost atunci colaborarea cu psihiatrii români?

Eram un grup mare de experți din diferite profesii ce vizează sănătatea mintală, din Austria, Germania, Italia și Olanda. Am lucrat cu medici de familie, psihologi, asistente medicale și specialiști în terapie ocupațională pentru a-i învăța să dezvolte servicii comunitare de sănătate mintală și să creeze ghiduri în această arie. Psihiatrii nu au fost foarte interesați de proiectul nostru, am atras doar câțiva.

În cazul în care ghidurile dezvoltate atunci sunt de interes, ele pot fi găsite pe site-ul Centrului Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog, http://cnsm.org.ro/, în secțiunea “Manuale”. Pentru medicii de familie: Introducere TRIPS – 2./Manual TRIPS – 2/ Chestionar TRIPS – 2; pentru servicii comunitare de sănătate mintală: Set de instrumente - Manual 1 – 2; Terapie ocupațională - Manual 2 și pentru Acțiuni antistigma în școli – Manual 3.

 

Spuneți-ne mai multe despre proiectul pe care îl dezvoltați acum în România pentru familiile persoanelor cu tulburări mintale. De ce este necesar un astfel de proiect în România?

În cele mai multe țări din Europa există asociații ale familiilor cu persoane bolnave mintal (www.eufami.eu - Federaţia Europenă a Asociaţiilor Familiilor Persoanelor cu Boli Mintale). Oriunde au fost înființate astfel de asociații, ele au devenit un real succes, din două motive. Primul, aceste asociații reprezintă o sursă de informare și sprijin pentru rudele bolnavilor mintali și, în al doilea rând, pot deveni o forță activă din punct de vedere politic și produce schimbări pozitive în sistemul de sănătate.

Acesta a fost și încă este cazul în Austria, unde am fondat prima asociație a familiilor personelor cu tulburări mintale, în 1978 (www.hpe.at). Acum încercăm să contactăm membri ai familiilor din și din jurul Clujului pentru a vedea dacă există dorința și nevoia de a înființa o astfel de asociație.