Bogdan Chiorean, absolvent de Teologie, la Alba-Iulia, dar şi de Medicină, la Cluj-Napoca, este preot şi manager al Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Ierarh Nectarie” din Cluj-Napoca şi un provocator interlocutor în discuţia despre conlucrarea ştiinţei cu credinţa şi religia.


Cât de mult serveşte rolul dvs. de preot medicinei şi invers?

Bogdan Chiorean: Să ştiţi că nu m-am gândit niciodată să le studiez în paralel, dar încă din timpul facultăţii mi se părea o complementaritate perfectă, în sensul că mergeam la Teologie, făceam programul de rugăciune înainte sau după cursuri, apoi mergeam la Medicină, unde intram într-o zonă de cunoaştere exactă, riguroasă, ca în ştiinţe, iar asta mi-a tihnit foarte mult.

Mai târziu, venind la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Ierarh Nectarie” am realizat că, mai mult decât în oricare altă specialitate medicală, abordarea holistică, complexă şi completă a pacientului în îngrijirile paliative este evidentă.

Tare mult ajută religia pentru a înţelege limitările, acolo unde există, în ştiinţă. De-a lungul istoriei am învăţat că ce ieri a fost dogmă poate fi azi erezie, aşa cum, dau un exemplu, ceea ce tratam până mai ieri, ulcerul gastric, cu antiacide, astăzi tratăm cu antibiotic. Cu alte cuvinte, aş zice că nu avem acces la o ştiinţă exactă în sensul de neschimbătoare, ci la una care este supusă unor actualizări permanente.


Nu la fel se întâmplă şi cu religia?

Bogdan Chiorean: Exact asta voiam să adaug, este un exerciţiu foarte util şi pentru religie. Adevărul revelat este singur şi neschimbat, acest lucru este esenţial pentru religie. Ce voiam să spun este că avem nevoie de ştiinţă în religie pentru a o purifica de falsele superstiţii, de magie şi de tot felul de alte înţelegeri ale lucrurilor care, din nefericire, se propagă şi în zilele noastre.


În îngrijirile paliative, când drumul este foarte sinuos şi ai nevoie de o întărire spirituală, cât de mult serveşte această combinaţie de religie şi ştiinţă?

Bogdan Chiorean: M-am gândit foarte mult, din 2012, de când slujesc aici, la cât de mult le pot folosi eu bolnavilor şi am ajuns la concluzia că mai mult ne folosesc ei nouă.

Noi facem cât putem, nu dăm zile în plus, nu modificăm prea mult din starea generală de sănătate, ci ne concentrăm pe tratament simptomatic, pe medicamentele specifice, administrate în ultimele etape ale vieţii, pe care cu greu pacienţii şi le-ar putea administra acasă.

Ei au un folos, fizic şi sufletesc, dar noi ceilalţi avem un folos mult mai mare decât ei. Iar asta nu o spun doar eu, preot, ci şi ceilalţi colegi, medici, asistenţi sau infirmieri.

Noi tare mult am învăţat de la pacienţii pe care i-am avut şi nu-s puţini deloc, că am depăşit 5.000 deja.


Care sunt primele trei lucruri învăţate de la ei, care vă vin acum în minte!

Bogdan Chiorean: Ne-am reierarhizat priorităţile în viaţa asta, iar acesta cred că este cel mai important lucru pe care l-am învăţat.

Apoi, ne-am obişnuit să facem ceva ce nu prea ne este la îndemână, oamenilor activi, ocupaţi, să mulţumim. Când ne-am gândit ultima dată recunoscători că putem mânca, umbla sau respira singuri?

Şi nu în ultimul rând, am învăţat să preţuim timpul. Sfânta Scriptură spune la un moment dat: răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt! Dar noi nu prea ne dăm seama de asta.

Ei preţuiesc timpul şi se bucură de lucrurile simple pe care noi nu prea le apreciem. O tot dau drept exemplu pe o pacientă de-ale noastre, care m-a impresionat. Voiam să îi aduc alinare şi i-am zis: „E şi vremea urâtă afară, plouă!”. Iar dânsa mi-a răspuns: „Cum este urât afară, părinte? Ia uitaţi ce frumos plouă!” (râde)

Săptămâna trecută, a nins pentru prima dată în Cluj, foarte puţin, dar cu nişte fulgi foarte mari şi doar am trecut pe coridor, prin faţa uşilor deschise. La noi tot timpul stau uşile aşa, fiindcă pacienţii îşi doresc. Un pacient m-a văzut şi a strigat după mine: „Părinte, uitaţi-vă că ninge!” şi se bucura ca un copil.

Probabil că va fi ultima zăpadă pe care o va vedea.


Cum şi de ce aţi ales Centrul de Îngrijiri Paliative?

Bogdan Chiorean:  După ce am terminat Facultatea de Teologie am vrut să merg preot, undeva printr-un cătun, mai ales că acolo se afla şi părintele Rafail Noica, faţă de care am o consideraţie aparte. N-a fost să fie, aşa că, după ce s-a terminat construcţia centrului şi a fost deschis în luna mai a anului 2012, mi s-a propus să vin preot. Un an mai târziu am fost numit şi manager al centrului.


Ce sunteţi mai mult pentru pacienţi: preot, părinte sau medic?

Bogdan Chiorean: Cred că părinte sunt cel mai mult pentru ei, fiindcă de partea medicală mă ocup prea puţin, am alţi colegi care fac doar asta. Eu am rămas mai mult pe latura de spiritualitate şi pe cea administrativă, care, din nefericire, mănâncă din ce în ce mai mult timp, dar pe care, pentru a-mi linişti conştiinţa, o văd tot ca pe un fel de rugăciune. Mă gândesc că, dacă nu îndeplinim şi partea administrativă, pacienţii nu pot beneficia de cea mai bună îngrijire aici.


De ce aţi ales şi medicina, şi teologia? Şi care a fost prima opţiune?

Bogdan Chiorean: Prima dată am fost elev la Seminarul teologic în Cluj-Napoca, am studiat 5 ani acolo, după care s-a întâmplat cum a vrut Dumnezeu.

Nu am găsit nici acum un răspuns la întrebarea: de ce şi medicină, şi teologie? Ce pot să spun este că purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pronia divină, respectându-ne libertatea, ne deschide nişte căi pe care la vremea respectivă chiar nu le vedem îndeplinindu-se.

Nu le vedeam atunci utilitatea amândurora, dar ce ştiu este că, acum, ani mai târziu, sunt de folos amândouă.


Par antagoniste cele două zone de interes.

Bogdan Chiorean: În niciun caz nu aş vedea lucrurile astfel. Parcă nici nu le văd una fără cealaltă. Există un aparent conflict între credinţă şi ştiinţă, dar, dacă o luăm pe cale raţională, cu argumente concrete nu este decât o complementaritate între ele.


Nu aţi fost niciodată tentat să renunţaţi la medicină?

Bogdan Chiorean:  Nu, pentru că sunt interesat să înţeleg omul într-un mod mult mai complet şi mai complex.

Nu de multă vreme, din acest an universitar, Centrul de Îngrijiri Paliative este implicat şi la catedra de îngrijiri paliative pentru studenţii de la medicină generală, la asistenţi medicali licenţiaţi şi la kinetoterapie.

Mă gândesc în special la cei de la medicină generală, în anul VI, adică doctori cu drepturi depline în câteva luni, şi îi văd că se descurcă foarte bine la examene când vine vorba despre medicaţie, managementul simptomelor, dar foarte dificil este momentul în care îi punem să facă faţă unui joc de rol: avem un pacient în stare terminală, iar el nu ştie că are cancer. Cum putem face să afle, cum întâlnim familia cu pacientul, cum rezolvăm această problemă?

Asta cumva nu mă miră, mai ales că foarte mulţi dintre aparţinătorii care ajung la centrul nostru ne spun: „părinte, e aşa de frumos la centru! E curat şi doctorii vorbesc cu noi!”.

Am ajuns în 2022, aproape, să ne bucurăm că un medic vorbeşte cu noi!

E o schimbare radicală cumva: înainte, medicina nu avea atâta tehnologie de suport,  investigaţii imagistice, aşa încât medicul trebuia să se bazeze pe semiologie, pe ştiinţa semnelor şi pe cunoştinţele de medicină pe care le avea pentru a pune un diagnostic. Cele mai multe informaţii despre boala pacientului le afla direct de la el, ştia să conducă o anamneză de aşa manieră, încât pacientul îi spunea trei sferturi din diagnostic. La semiologie aveam, de pildă, două volume în care se vorbea despre faţa pacientului, cum arată faciesul omului în diverse patologii.

Astăzi, s-ar putea să dăm un diagnostic, chiar fără a vedea pacientul, ceea ce nu este permis, oricât de dezvoltată ar fi tehnologia în lume.

În îngrijirile paliative încercăm să recuperăm ceva din relaţia asta esenţială medic-pacient, în care medicul ghidează un plan de tratament şi în care omul înţelege că are suferinţe mai complexe decât cele somatice, fizice.

Vine pacientul şi spune: „mă dor toate!”. Această localizare imprecisă a durerii poate avea rădăcini spirituale, sociale sau psihologice. Dacă nu le identificăm corect, ajungem să tratăm suferinţele sociale cu morfină.

Oncolog