Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Cum, când şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Conf. dr. Andrada Mirea: Am decis să devin medic chiar de când eram copil în clasele primare. Am avut şi o influenţă în acest sens, fiindcă mama este medic, iar ea m-a învăţat, încă de când eram în clasa a IV-a, să fac injecţii intra-musculare, ceea  ce a fost un lucru bun până la urmă, pentru că a şi fost nevoie de ajutorul meu. În clasa a V-a deja îi făceam injecţii surorii mele mai mici, când a făcut pneumonie. Dar, de învăţat am învăţat pe bunicul meu, pe tatăl mamei, iar de fiecare dată eram sub supravegherea ei.

Aşadar, acelea au fost primele momente când am zis că vreau să fiu doctoriţă. Abia mai târziu am realizat că doctorii nu prea fac injecţii intramusculare, dar m-am adaptat şi am făcut faţă onorabil acestor veşti. (râde)

Dar, din momentul în care aţi gândit că vreţi, până când aţi ajuns medic sunt mulţi ani de studiu, multe examene foarte dificile şi tot atâtea ocazii să renunţaţi. De ce nu aţi făcut-o?

Conf. dr. Andrada Mirea: Este adevărat, au fost multe momente de cotitură în viaţa mea, în progresul meu în această profesie. Am avut întotdeauna sprijinul familiei şi, când zic asta, mă refer şi la părinţi, soră sau bunici, dar şi la soţul meu şi la copii care m-au susţinut de fiecare dată. Pentru că a deveni un medic nu înseamnă doar să te înscrii la o facultate, să urmezi cursurile şi apoi rezidenţiatul, ci înseamnă o continuă pregătire, o implicare fără sfârşit şi suport din partea celor dragi.
Îmi doream foarte mult să fiu medic pentru a ajuta, în primul rând, pacienţii, dar mi-aş fi dorit şi să operez. Priveam către medicii chirurgi ca la nişte zei pe pământ, pentru că ce ieşea din mâna lor era extraordinar. Aveam senzaţia că ei într-adevăr salvează vieţi, că fac ceva pentru pacient, cu o asemenea dexteritate şi o manualitate unice. În timpul facultăţii, insistam să fac ortopedie, chirurgie până când asistentul de la grupă mi-a spus: „Eşti firavă!” Pe vremea aceea aveam doar 48 de kg. „N-o să poţi să rezolvi tu reducere de fractură scapulo-humerală, nu vei reuşi, n-o să faci faţă! O să ai nevoie de cineva să te ajute, de un coleg.”

Aşadar, m-am reorientat şi am început să caut printre specialităţile medicale. Am ştiut dintotdeauna că voi face o specialitate pentru copii, pentru că îmi plac copiii, îmi place foarte mult să lucrez cu ei. Aşa am ales pediatria. La final de facultate, am decis că altceva n-aş putea să fac. Deşi pediatria e considerată o cenuşăreasă a medicinei, eu am preferat să aleg specialitatea cu sufletul.

Mama are specialitatea de Medicină fizică şi de reabilitare. Ea m-a consiliat de fiecare dată în momentele de cotitură în viaţa şi în cariera mea profesională. Practic, a fost alături de mine şi m-a susţinut indiferent de decizia luată. Evident, a ştiut să mă sfătuiască atunci când mi-a spus că un chirurg îşi dedică foarte mult din viaţa sa personală şi o femeie chirurg ar trebui să facă multe sacrificii, mai ales în viaţa personală. Şi poate că nu e un lucru atât de rău să nu fac chirurgia.

Mama a ştiut întotdeauna să îmbine veştile proaste pe care le primeam cu partea plină a paharului, astfel încât după fiecare discuţie cu ea, să plec cu fruntea sus şi senină şi cumva cu altă viziune asupra viitorului, mult mai optimistă.

Ce vă luaţi dumneavoastră din această interacţiune cu copiii?

Conf. dr. Andrada Mirea: Pentru mine, examenul clinic al sugarului, al nou-născutului, al copilului este cel mai frumos examen clinic al unei fiinţe vii, este cel mai plăcut de realizat. Dar, pe lângă acest examen clinic, mai avem şi ajutorul părintelui, al mamei, care îl observă zi de zi şi care ne furnizează date foarte importante de anamneză, de modificări de stare ale copilaşului, lucru de care trebuie să ţinem cont. Deci, chiar dacă nu reuşim de fiecare dată, din cauza vârstei, să stabilim un dialog cu pacientul nostru, avem un ajutor extraordinar în părintele care îl însoţeşte.

Sunt atât de multe experienţe pe care le-am trăit alături de copii şi atât de multe exemple bune, încât mi-e greu să aleg. Am trăit cu sentimentul şi cu zicala că nu există „nu se poate”. Şi pe aceasta am auzit-o încă din pruncie. Bineînţeles, tot mama mea este cea care mi-a insuflat-o. Am rămas cu ea în suflet. Nu există nu se poate. Dacă nu reuşim să avem fonduri pentru un tratament, trebuie să găsim o soluţie şi să reuşim să acoperim fondurile prin orice mijloace. Putem să ţinem cont de ea şi să fructificăm, astfel încât acel copil să primească tratamentul în timp util.

Ne războim cu boli genetice, ne războim cu boli incurabile, dar trebuie de fiecare dată să credem că va exista o soluţie şi să o căutăm până la capăt.