Dragoş Predescu este conferenţiar universitar la Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Carol Davila” din Bucureşti şi medic primar în chirurgie generală, cu o experienţă de peste 21 de ani în domeniu. Absolvent al mai multor cursuri de specializare la nivel internaţional, conf. dr. Dragoş Predescu este membru activ al Societăţii Române de Chirurgie, al European Digestive Surgery Society sau al Asociaţiei Române pentru Chirurgie Endoscopică.

Pacienţii noştri oncologici nu sunt ca pacienţii lor, ziceaţi. La ce vă referiţi?

Conf. dr. Dragoş Predescu: Merg la congrese în străinătate, sunt prins în mai multe comitete şi forumuri internaţionale, unde aduc bagajul de informaţie din ţară, referitoare la bolnavii noştri, la cazurile oncologice. Iar colegii străini ne întreabă uneori, cu ceva consternare, despre maniera noastră de intervenţie, de statistici, de cazuri.

Adevărul este că bolnavii noştri nu se compară cu bolnavii lor. Ai noştri vin în nişte stadii de boală care ne forţează să acţionăm într-un anumit fel. Sigur că, dacă am aplica întru totul protocoalele stabilite de forurile medicale internaţionale, nu am avea cu ce să ne „lăudăm”.

O problematică a clinicii noastre, „Sf. Maria”, din Bucureşti, este cancerul de joncţiune esogastrică. Sunt nişte cancere care au explodat în ultimele 3-4 decenii, nu numai în România, ci peste tot în lume, din pricina modificărilor societăţii moderne, modificări de alimentaţie, de respectare a momentelor de dejunare. Acum, toată lumea are tendinţa de a lua masa principală seara. Principala problemă este boala de reflux, care antrenează modificări în zona respectivă, care în timp duc la cancer. Chiar acum câteva luni, am avut un pacient de 34 de ani cu această problemă.

Sunt nişte cancere greu de operat, ce presupun o abordare pretenţioasă, multiplă, în zona abdominală, în torace, la nevoie şi cervical, operaţii complexe şi laborioase. Problema acestor intervenţii este că pacienţii necesită un travaliu de investigaţie, medical şi operator, oncologic, care se întinde pe o perioadă foarte mare de timp şi la costuri foarte serioase. Iar, dacă luăm în calcul decontul pe care îl face Casa de Asigurări de Sănătate către noi, vorbim de sume de până la 2.000 de lei, în vreme ce oriunde în Occident un astfel de caz costă între 30.000 şi 50.000 de euro, iar în SUA, spre 100.000 de dolari.

Deci, apare această problemă medicală, iar pacientul nu vine la investigaţie. Apare o manifestare, disfagia, adică nu pot mânca, care se înrăutăţeşte, dar nici acesta nu este un motiv întemeiat să îi trimită la control. Şi avem deja statistici de 1.000 de cazuri (cifre foarte mari), iar în stadiile 1 şi 2 de boală, adică stadii la care chirurgul are un rol important curativ, avem doar 25 de cazuri. În stadiul 3, sunt în jurul a 100 de cazuri, iar restul până la 1.000 sunt în stadiul 4, unde actul chirurgical este ineficient.

De ce nu vin oamenii la control?

Conf. dr. Dragoş Predescu: Pentru că au senzaţia că la spital „te omoară”. Omul va cunoaşte la spital toate problemele pe care le are sistemul de sănătate şi nu se mai bucură că va fi salvat.

Dacă se întâmplă să relaţionezi mai bine cu un medic, te duci după el. Iar acest fenomen se întâmplă mai cu seamă în spitalele de cronici, unde omul vine ţintit la medic. 

Cumva îi înţeleg pe oameni, e şi o anumită psihologie a pacientului: „poate nu mi se întâmplă mie, poate mâine este altfel!”.

De ce nu aţi rămas în Franţa? V-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi acolo?

Conf. dr. Dragoş Predescu: Soţia mea, care este specialist ORL, lucrează acolo. Am lucrat şi eu.

De ce nu am rămas în Franţa? Să zicem că am gândul că pot face oricând acest pas, iar asta funcţionează ca un colac se salvare. E ca atunci când nu ştii să înoţi, te dai jos din barcă şi te ţii de ea, ştii că e acolo şi te salvează. (râde)

E complicat, trebuie să recunosc.

Am pacienţii mei aici, îi cunosc. Este o patologie anume cu care lucrez aici şi nu pot pleca mâine în Franţa, unde să operez colecist, hernii sau abcese perianale. Mie îmi plac cazurile de anvergură, iar acestea ajung la ei în centre de specialitate, „închise” pentru străini.

În plus, spitalul este la două ore de noi. Ce să fac? Să fac naveta zilnic? Nu merită.

Şi, mai mult decât atât, acolo se munceşte mult mai mult, pe mai puţini bani. Am făcut multe gărzi acolo, ştiu ce înseamnă: nu ai ajutor medical, un doctor, ci o asistentă, care, oricât de mare ar fi gradul ei de implicare, nu are cunoştinţele unui medic.

Ce simţiţi că aţi putea schimba aici?

Conf. dr. Dragoş Predescu: Nu mare lucru. Este un mental social aici. Iar, ca să putem schimba cu adevărat ceva în sistem, trebuie să reformăm atât de mult, încât nu cred că este posibilă o schimbare într-o singură generaţie.

Să nu ne uităm numai la costuri, oricât de importante ar fi şi ele, dar atâta timp cât ne minţim singuri că o internare şi o operaţie costă doar 400 de euro, nu poate fi posibilă o schimbare radicală. Până nu stabilim strategic nişte costuri medicale, nu se poate schimba nimic.