Nicoleta Trifu este psiholog şi profesează în Olanda. A terminat studii de psihologie şi educaţie fizică şi sport în România, iar în 2000, când a ajuns în Ţara Lalelelor, deşi i-au fost recunoscute diplomele de studii, a început o a treia formare universitară, în psihologie clinică. Nicoleta face parte din echipele de pregătire a sportivilor de performanţă, alături de antrenori sau nutriţionişti, şi lucrează cu copiii şi adolescenţii, care practică tenis, şi nu numai, la un nivel la care au nevoie de intervenţie de specialitate.
Ce înseamnă psihologie sportivă?
Nicoleta Trifu: Înseamnă că cei cu care lucrez sunt sportivi şi că îi ajut să-şi îndeplinească scopurile pe care şi le-au propus din punct de vedere al prestaţiei sportive.
Cum faci asta?
Nicoleta Trifu: Eu sunt o parte din echipa pe care o are un sportiv. Foarte important este, fireşte, antrenorul, pentru că el ştie ce are nevoie să înveţe sportivul şi cum anume, mai este dieteticianul, fizioterapeutul, antrenorii de condiţie fizică, iar rostul meu în toată povestea asta este mai degrabă în partea mentală, emoţională. Lucrurile se întrepătrund mult în domeniul acesta. Dacă nu e un sportiv de top, el are de lucrat pe multe paliere: din punct de vedere fizic, să-şi ridice nivelul condiţiei fizice la nivelul la care se cere în funcţie de vârstă, al tehnicii sportive ori al nutriţiei, iar eu, în toată povestea asta, îmi caut locul.
În momentul în care un copil vine la mine, ştiu că este în perioada lui de dezvoltare, de creştere. De obicei, nu vine copilul sau juniorul singur, ci împreună cu părinţii sau cu antrenorul, iar problema pe care o ridică este că el nu prestează la nivelul la care poate să presteze. Adică, jocul lui în timpul concursului este sub nivelul pe care el în mod real îl are la antrenamente. Atunci, e clar vorba de anxietate. Şi noi, ca psihologi, avem o anumită abordare a acestei anxietăţi. Nu mă uit doar la ce poate el să facă pentru a-şi depăşi anxietatea, ci mă uit şi la condiţia fizică. Eu am mai multă experienţă la tenis şi o să vin cu exemple din zona aceasta. Dacă un jucător nu poate să ţină un schimb lung la mingi, adică 10-15 mingi, pentru că nu are condiţie fizică, fireşte că el prestează sub nivelul lui. Şi atunci nu e important să vină la mine, ci la antrenorul de condiţie fizică şi acolo să lucreze.
Cu ce fel de nevoi vin aceşti copii la tine şi ce le spui tu?
Nicoleta Trifu: Lucrurile nu sunt în alb şi negru nici aici. Sunt destul de colorate, destul de complexe. Eu aş răspunde în funcţie de categoria de vârstă, de nivelul la care este. Pentru copii este foarte important să însoţeşti creşterea lui din punct de vedere psihologic. Există nişte etape de dezvoltare psihologică a fiinţei umane şi, dacă sari peste ele, s-ar putea să faci rău copilului, tânărului.
Eu mă uit foarte mult la vârstă. Până la 12 ani, plus/minus, ei au nevoie de exemple foarte concrete, pentru că atât îi ajută dezvoltarea gândirii. Pe măsură ce cresc, ei pot să abstractizeze, să generalizeze.
Un exemplu care îmi vine în minte, pentru că oamenii nu iau lucrul ăsta în considerare: dacă vine la mine mama unui copil de 11 ani şi zice „copilul joacă bine la antrenament, dar pe teren, în timpul concursurilor, se pierde, nu mai ştie ce face, nu te mai înţelegi cu el”, una dintre primele întrebări pe care le pun este „cu cine doarme copilul?”.
E surprinzător că sunt copii care la 10 ani încă dorm cu mama în pat sau cu părinţii. Eu nu aş avea nicio problemă din punct de vedere sportiv dacă el ar fi pe teren, în timpul concursului, cum este la antrenamente. De ce? Apropos de această dezvoltare a noastră ca fiinţe umane şi a gândirii noastre. Toată lumea ştie că copilul doarme cu mama până la un an, doi, trei, cinci... poate 7, dar dacă ajunge până la 9, 10, 11, 12 ani... fiinţa umană are nişte nevoi. Cum are nevoia de a bea apă şi de a mânca, aşa are nevoia de a fi independent, de a explora, are nevoie să crească din punct de vedere psihologic, astfel încât el să aibă controlul a ceea ce face mai degrabă intern, decât extern. Aşa se întâmplă, de pildă, să vezi un copil pe teren, chiar şi la 12 ani, cum se uită la mama sau la antrenor, în loc să-şi vadă de treabă pe teren.
La tenis, în 3 secunde mingea vine înapoi. Deci, nici nu are timp să se uite la mama sau la antrenor şi să îşi găsească locul de siguranţă. E musai ca jucătorul să-şi găsească locul de siguranţă intern. El trebuie să conştientizeze: îmi e frică. Nu mai respir bine. Picioarele nu mă mai ascultă. Mâna nu mă mai ascultă. Ce trebuie să fac? Şi atunci, în loc să se uite la mama, face exerciţiile pe care le-am învăţat împreună. Îi dai nişte instrumente ca el să facă ceva pentru el. Dacă el e obişnuit să îi rezolve mama problemele şi doarme cu ea, copilul nu creşte din punct de vedere emoţional. E ok, e cu mama şi are grijă de el, dar pentru sport nu ajută.
Cum îl înveţi pe un copil că e OK să piardă, apoi să îşi adune toată forţa şi să se îndrepte către victoria supremă?
Nicoleta Trifu: Este foarte greu, mai ales la vârstele mici, dar ei învaţă de la colegii de antrenament şi de la antrenorii înţelepţi. Ei înţeleg, mai ales dacă le place foarte mult. De exemplu, le place mirosul zgurii, faptul că îşi pun adidaşii în picioare, sau cum se aude mingea, sau că sunt cu colegii, cu prietenii. Acestea sunt surse de energie pentru ei.
Important este, şi nu e uşor, să înveţe să relativizeze foarte mult. De exemplu: apa e bună sau e rea? Păi, dacă plouă în fiecare zi şi sunt inundaţii, apa e rea. Dacă e secetă, apa e bună. Noi luăm meciurile şi le analizăm. Sunt nişte întrebări: Ce a mers? Ce n-a mers? Ce schimbare ai făcut? În România, există tendinţa să te orientezi pe ce nu a mers, ca să faci o schimbare. Nu e rău. E musai să faci asta. Dar e important să-i arăţi şi resursele, adică ce a făcut bine.
Eu am întâlnit o multiplă campioană naţională, care ajunsă la senioare nu reuşea să bage mingea în poartă. Am luat-o încet, ca să vedem ce nu face bine. Am descoperit astfel că toată secvenţa de mişcări avea la final o verigă lipsă, din pricina faptului că avusese o accidentare la genunchi. Dar a fost important pentru ea să identifice acest lucru.
În Olanda, a fost realizat un studiu de 5 ani pe baschetbalişti, din care să înţelegem ce pot jucătorii să facă mai bine decât fac ei deja, astfel încât să îmbunătăţească aruncarea la coş. S-a ajuns la concluzia că, din toate mişcările pe care le fac, ultimele fracţiuni de secundă al acestui lanţ tematic, atunci când porneşte mingea din mână, sunt extrem de importante. De aceea, trebuie luaţi pas cu pas, fiindcă în acest fel nu le pui etichete. Te orientezi pe proces şi mai puţin pe rezultate. Sigur că există şi orientarea pe rezultate, dar e în funcţie de ce faci, plăcerea jocului, target, etc. E un proces complicat şi nu s-a găsit cheia succesului în el.
De ce ai plecat din România şi cât de complicat a fost să te aşezi acolo, în meseria ta?
Nicoleta Trifu: În Olanda am plecat în 2000, alături de soţul meu, din cauza muncii lui. El lucra în IT. Eu, în România, am făcut Psihologie şi Pedagogie, apoi Facultatea de Sport, iar, când am ajuns aici, e drept, mi-au fost recunoscute diplomele, dar nu ştiam cultura, nu ştiam limba. Atunci, am decis să mai merg o dată la facultate şi am făcut Psihologie clinică, care-mi dă voie să pot lucra cu oameni cu diagnostice psihiatrice. Gândul a fost că, dacă învăţ să lucrez cu oameni cu anxietăţi, cu depresie sau cu traume, pot ajuta mai eficient sportivii. Sunt convinsă că e drumul care mi se potriveşte cel mai bine. Este diferenţa pe care eu cred că pot să o fac atunci când lucrez cu sportivii. Faptul că am trecut prin facultate, că am abordarea pe care o am, cu câte supervizări şi lucru în echipă am avut, sunt sigură că îi ajută mult.
Ce îţi place?
