Elena Cocîrţă este medic specialist Obstetrică-ginecologie la Clinica Nativia şi aduce o nouă perspectivă asupra nevoii de a dedica în familie, la şcoală sau la medicul specialist sau de familie, ore de discuţie cu copiii, despre modificările organismului, despre riscurile unor boli cu transmitere sexuală sau despre posibilitatea unei sarcini nedorite ori cu consecinţe medicale pe termen lung.

Cum a apărut dorinţa dvs. de a deveni medic?

Dr. Elena Cocîrţă: Nici nu ştiu cine pe cine a ales: eu am ales medicina sau invers. Mi-am analizat bine opţiunile, m-am gândit la ce aş putea face mai departe de liceu şi am realizat că tot ce mi-a plăcut vreodată mai mult a fost biologia şi, mai ales, anatomia. În clasa a XI-a eram fascinată de sistemul endocrin şi mi-am zis că asta voi face mai departe, voi fi endocrinolog. Nu am ales această specialitate, dar am mers la Facultatea de Medicină.

De ce endocrinologie?

Dr. Elena Cocîrţă: În clasa a XI-a am avut o profesoară de biologie foarte devotată, care ne explica lucrurile de aşa natură, încât era foarte simplu de înţeles. Endocrinologia m-a fascinat. Dar prima mea iubire în materie de medicină a fost cardiologia. Mi s-a părut întotdeauna, şi nu doar mie, regina specialităţilor medicale. Inima este un organ special.

Dar, după 6 ani de studii de medicină, analizând totul mai intens şi în mai mare cunoştinţă de cauză, am zis să aleg ceva mai aplicat şi mai practic, deşi în anii de facultate nu am făcut practică neapărat pe specialităţi chirurgicale şi nu am ştiut ce înseamnă a intra în sala de operaţie, ci mai mult am văzut procesul din exterior. Mi-am spus că vreau să fac ceva mai aplicat, mai mult cu mâinile mele, iar o specialitate chirurgicală părea răspunsul cel mai bun. Iar dintre toate, ginecologia mi-a surâs, pentru că implică şi altceva decât chirurgie: a îngriji gravide, a asista la naştere, a face operaţii cezariene sau ginecologice, a îngriji paciente care nu au neapărat sarcină, iar aceasta cred că este una dintre puţinele specialităţi care implică bucurie, nu neapărat frica de a merge la doctor.

Cum v-a schimbat pe dvs. această meserie?

Dr. Elena Cocîrţă: Probabil că aveam ideea pe care nu am înţeles-o decât mai târziu, că-mi place să ajut oamenii. Chiar mă simt bine după ce ajut pacientele sau dacă le dau o veste, bună sau mai puţin bună, după ce vorbim şi ele înţeleg ce înseamnă diagnosticul şi ce au de făcut mai departe.

Meseria asta m-a făcut să fiu un om mult mai calm, nu aş zice neapărat mai raţional, şi cred că reuşesc să iau lucrurile mai încet, aştept şi ziua de mâine, când toate par să aibă altă rezolvare, mai bună decât cea de azi.

În acelaşi timp, am realizat că a acţiona rapid, a lua o decizie instantanee şi corectă este foarte important. Aici sunt multe situaţii de urgenţă în care trebuie să intervii în câteva secunde.

Peste toate, cred că medicina m-a provocat să fiu mai calmă, dar în acelaşi timp m-a făcut să ştiu când trebuie să acţionez rapid. Cred că i-am şi dedicat mulţi ani din viaţă, dar în ultimii doi am încercat să fac o separare între viaţa profesională şi cea personală, fiindcă  am înţeles cât de importantă este şi aceasta din urmă.

Cum sunteţi în rolul de pacient? Cât din detaşarea, pe care o are medicul şi pe care toate organizaţiile profesionale se străduiesc să o cultive doctorilor, se păstrează în această situaţie?

Dr. Elena Cocîrţă: Nu mai rămâne nimic. (râde)

Din fericire, nu am fost de multe ori în situaţia pacient şi sper să nu se întâmple prea curând asta. Adevărul este că în ultimul timp am tot avut programări la stomatolog şi am realizat că, deşi pentru mine pare simplu, pentru pacient este întotdeauna esenţial să fii clar şi explicit. E foarte multă informaţie de procesat, aşa că, la finalul consultaţiei, întotdeauna îmi întreb pacientele dacă au întrebări suplimentare, iar dacă este nevoie aleg să scriu ce am de spus, fiindcă este imposibil să nu uiţi, înainte de a ieşi pe uşa cabinetului, mare parte din ce ţi s-a spus. Apoi, empatia este esenţială în meseria asta şi am dăruit-o, dar cred că o fac mai des de când am devenit şi eu pacient. Lucrurile mărunte, comportamentul normal, în opoziţie cu o detaşare sau o interacţiune seacă şi impersonală, medic-pacient, sau grija doctorului pentru pacient sunt esenţiale. M-a sunat medicul meu să mă întrebe cum mă simt, ceea ce mi-a dat o senzaţie grozavă. Şi am realizat îndată că fac şi eu acelaşi lucru, în anumite situaţii. Deci, sunt foarte importante încrederea, empatia şi relaţia în ansamblu, pe care pacientul o stabileşte cu medicul.

Pentru că vă cunosc interesul pentru ideea de educaţie sexuală aş vrea să ştiu cum vedeţi că s-ar împărţi această responsabilitate între părinţi, şcoală şi medici?

Dr. Elena Cocîrţă: Din punctul meu de vedere, ca şi al celorlalţi specialişti, educaţia sexuală trebuie să înceapă din familie. Educaţia sexuală nu este strict legată de actul sexual, ci vorbeşte despre ce înseamnă organismul fiecărei persoane, diferenţele dintre sexe, modificările care au loc pe parcursul vieţii pentru fiecare dintre sexe. Copiii încep să pună întrebări de mici, iar noi ar trebui să ştim să le explicăm. Eu nu sunt părinte, nu sunt pedagog sau psiholog, dar mi-e clar că cei mici întreabă şi sunt curioşi. În plus, aş mai spune că explicaţiile trebuie să le dăm folosind un limbaj cât se poate de puţin cosmetizat, să evităm cuvintele pe care le folosim popular pentru a denumi organele genitale externe, aşa încât să evităm riscul ca ei să le perceapă ca fiind ceva de care să le fie ruşine, despre care nu ar trebui să vorbească.

Nu vreau să intru în mai multe detalii legate de şcoală, dar cred că educaţia ar trebui să se continue şi în şcoală. Modificările organismului uman încep în perioada de prepubertate şi pubertate. Puţini copii, fetele de la 10 la 12 ani, iar băieţii de la 12 la 14 ani, vin la medic. Desigur, eu întâlnesc fetiţele şi aş vrea să spun că puţine dintre ele sunt aduse, la această vârstă, la medic, să li se explice modificările pubertăţii. Iar acasă, părinţii nu ştiu cât cunosc pentru a explica mai departe, aşa încât cei mici să înţeleagă. Iată de ce cred că şcoala ar trebui să preia această misiune.

Nu vorbim de informaţii sofisticate, ci de cele utile: ce înseamnă menstruaţia, de ce încep sânii să crească, de ce apare pilozitatea specifică, de ce se modifică vocea. Apoi, după apariţia primei menstruaţii, fetiţa ar trebui să înţeleagă că există oricând şansa de a rămâne însărcinată.  

Rolul medicului, nu doar ginecolog, ci chiar şi al medicului de familie, este de a explica prin informaţii clare, corecte modificările organismului şi riscurile la care s-ar putea supune adolescentul în cazul unui contact sexual. De pildă, ce înseamnă un contact sexual neprotejat, adică o sarcină nedorită, cu consecinţe poate traumatizante, cum ar fi să aduci pe lume un copil, la o vârstă de copil, sau o întrerupere de sarcină, oricum ar fi aceea, medicamentos sau chirurgical. Vorbim apoi despre bolile cu transmitere sexuală: papiloma virus uman, HPV, cea mai frecventă boală cu transmitere sexuală. HPV-ul este cel mai frecvent implicat în cancerul de col uterin la femei, dar poate fi responsabil şi în cancerul vulvar, anal, penian, în cancerul orofaringian, motiv pentru care este important să le explicăm adolescenţilor despre metodele de protecţie. Cea mai eficientă metodă de protecţie pentru vârsta lor este prezervativul, fiindcă protejează şi împotriva unei sarcini, şi împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Pe de altă parte, toată lumea trebuie să fie conştientă că prezervativul nu protejează 100% împotriva a nimic; există accidente, se poate rupe, sparge şi se poate întâmpla o sarcină sau se poate transmite o boală, mai ales că există contact piele-piele.

Alte boli cu transmitere sexuală sunt, de pildă, infecţia cu chlamydia, care poate trece neobservată, pentru că nu dă simptome, dar poate afecta trompele, cu repercusiuni pe viitor: riscul de a forma o sarcină extrauterină sau să apară nişte aderenţe la nivelul trompelor, care va face imposibilă o sarcină atunci când femeia îşi va dori acest lucru.

Un medic nu-i va spune cuiva la ce vârstă să înceapă viaţa sexuală, este decizia fiecăruia dintre noi, dar în cunoştinţă şi bine informat, fiecare poate lua decizia sa responsabil. Nu cred că a vorbi despre contactul sexual, despre viaţa sexuală va duce la o scădere a vârstei de debut a vieţii sexuale, fiindcă atunci când cunoaşte toate riscurile adolescentul se va gândi de mai multe ori înainte de a începe viaţa sexuală.

În ce măsură v-a ajutat sau v-a împiedicat o discuţie de acest tip în adolescenţa dvs.?

Dr. Elena Cocîrţă: Nu am avut o astfel de discuţie cu părinţii, iar la şcoală nici atât. Nici măcar în liceu, deşi cred că atunci mai treceau pe la noi, prin clase, nişte organizaţii care ne dădeau câte un flyer, nu neapărat legat de educaţia sexuală. Am stat de multe ori şi m-am gândit de unde am primit noi informaţiile de care aveam nevoie la acea vârstă. Accesul la informaţie exista, fără îndoială, dar nu ca acum.

Cred că noi ne luam informaţiile în adolescenţă mai mult de la prieteni, adică exact ce vrem acum să evităm. Tinerii de astăzi nu ar trebui să îşi obţină informaţiile de la prieteni sau din mediul online, fiindcă de multe ori este eronată. De aceea, dacă ar primi-o într-un mediu organizat, de la şcoală, de la medicul de familie, ar fi una de încredere şi corectă.

Deci, dacă la noi a funcţionat...

Dr. Elena Cocîrţă: ... aş zice că printr-un noroc a funcţionat. Pentru unele persoane însă nu, fiindcă România s-a aflat şi se află încă în topuri pentru numărul de minore sau persoane la vârstă fragedă însărcinate, nemaivorbind de bolile cu transmitere sexuală.

Iar asta nu pentru că vin dintr-un mediu de abuz, ci mai degrabă din pricina unei informări precare?

Dr. Elena Cocîrţă:  Şi partea de educaţie despre abuz ar trebui să intre în educaţia sexuală. Ar fi de dorit ca fata sau băiatul să sesizeze şi să vorbească deschis cu o persoană de încredere despre ce i se întâmplă. În zilele noastre se întâmplă foarte multe lucruri inimaginabile şi se adevereşte faptul că adesea copiilor le este ruşine să vorbească despre asta, tocmai pentru că ştiu de mici că este ceva ruşinos.