Dr. Eliza Cinteză este medic primar Pediatrie şi Cardiologie pediatrică, medic specialist în Cardiologie, doctor în medicină şi secretar al Grupului de Lucru de Cardiologie Pediatrică al Societăţii Române de Cardiologie.
Cum a apărut gândul că vă doriţi să deveniţi medic?
Dr. Eliza Cinteză: Este o poveste foarte lungă şi oarecum tristă. Când eram elevă în clasa a X-a, tatăl meu s-a îmbolnăvit brusc, a suferit un accident vascular cerebral, ceea ce a provocat în mine o impresie atât de puternică, încât să devin interesată şi fascinată de profesia de medic neurolog.
Atunci, m-am gândit să aleg chiar această zonă de specializare.
Din păcate, tata nu a apucat să mă vadă medic şi nici eu nu am devenit neurolog pentru că nu am putut.
De ce?
Dr. Eliza Cinteză: Adevărul este că am rămas în continuare fascinată de neurologie, dar am realizat destul de repede că există câteva specialităţi pe care fizic nu am putut să le încerc.
Cum ar mai fi?
Dr. Eliza Cinteză: De pildă, ORL. Efectiv mi s-a făcut rău şi am crezut că o să cad în braţele pacientului. (râde)
Ce vă fascinează la neurologie în continuare?
Dr. Eliza Cinteză: Misterele creierului, faptul că folosim atât de puţin din puterea lui, lucrurile pe care nu le înţelegem şi care sigur au o explicaţie – telepatia, de pildă.
Inima nu are şi ea enigmele ei?
Dr. Eliza Cinteză: Enigmele inimii există şi ele, desigur.
Oamenii pe care nu reuşim să-i salvăm şi care ne marchează existenţa. În acel moment, toate drumurile parcă s-au oprit, dar respirăm adânc şi continuăm. Am făcut o scurtă pauză care ne-a dat un reset, ceea ce s-a întâmplat cu mine şi cu cardiologia.
Tata a murit din pricina unei boli de inimă, iar eu mi-am dorit să nu mai fiu în situaţia de a nu mai putea să salvez pe cineva drag, aşa încât m-am apropiat de cardiologie.
Am plecat de la puterea gândului şi am trecut la puterea implementării.
Aţi mai trăit vreodată acel sentiment că nu puteţi să salvaţi pe cineva?
Dr. Eliza Cinteză: Da, din păcate, îl mai trăim de multe ori. Dar, faptul că suntem luptători, ne face să căutăm de fiecare dată o altă cale. Când vedem un drum închis, începem să gândim şi, când suntem complet blocaţi, cerem părerea altcuiva, poate altcineva este mai inspirat sau are mai multe resurse.
Medicii se nasc aşa luptători sau se educă să fie?
Dr. Eliza Cinteză: Cred că medicii sunt de mai multe feluri. Dar cred că, o dată ce te-ai apropiat de această profesie, există ceva în tine care te face să-ţi doreşti mai mult pentru ceilalţi. Este o încercare pentru tine.
Ce profesie avea tata?
Dr. Eliza Cinteză: Tatăl meu era mecanic de locomotivă la CFR. Dar accidentul nu s-a întâmplat la serviciu, ci când era deja pensionat şi se afla acasă. Iar mama era technician veterinar.
Familia dr. Eliza Cinteză
Cât de greu v-a fost să vă orientaţi către medicina umană, ca elevă?
Dr. Eliza Cinteză: Cred că a venit din dragostea pentru biologie şi chimie.
Am început să citesc cărţi de medicină înainte să intru la Medicină şi mi s-a părut fascinant. În timpul facultăţii, mi se părea totul incredibil, extraordinar.
Nici nu ştiam ce specialitate o să aleg pentru că, de fiecare dată când făceam un stagiu nou, mi se părea fascinant stagiul respectiv. Bineînţeles că îmi imaginam că sufăr de toate bolile despre care învăţam şi că am fiecare simptom şi manifestare.
Apoi, schimbam stagiul, schimbam şi bolile. (râde)
Care este primul caz care vă vine în minte şi pe care nu o să-l uitaţi niciodată?
Dr. Eliza Cinteză: Îmi vin în minte două cazuri şi amândouă au fost un soi de declanşator pentru mine.
Primul caz de cardiologie pediatrică pe care l-am avut în grijă: un nou-născut care mi-a devenit pacient când lucram la Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului, la Terapie Intensivă, alături de doamna conferenţiar Tatiana Ciomârtan. Eram prin 2007 sau 2008, a ajuns în clinică, l-am evaluat, era într-o stare gravă, i-am pus diagnosticul: stenoză aortică, într-o formă severă, cu o uşoară hipoplazie de ventricul stâng.
Pentru mine au început în acea clipă încercările disperate de a găsi o soluţie: am sunat la toate spitalele, inclusiv la Fundeni, am cerut sprijin, opinii, rezolvare.
Nu am găsit.
Povestea lui însă nu s-a terminat atunci şi acolo. Copilul a rămas internat, a tot stat prin spitale şi, aşa cum probabil era de aşteptat, a contractat o infecţie nozocomială. Ar fi fost imposibil să nu se întâmple astfel.
Infecţia i-a degradat inima ireversibil.
Într-o luni dimineaţă, când am ajuns la spital, am găsit pe pervaz o floare uscată. Era floarea primită în dar de la mama acestui copil. Atunci am ştiut că ceva s-a întâmplat cu el. Murise.
Dr. Eliza Cinteză, în secţia de Terapie intensivă, alături de un micuţ pacient
Al doilea caz care îmi vine în minte este al unei fetiţe de 15 ani, cu un defect septal atrial (DSA), a cărui evoluţie o tot urmăream şi pe care speram să îl corectăm în spital. Anii au trecut, de fiecare dată îi promiteam că vom dezvolta programul, iar asta ne va permite să facem intervenţia. Să aibă încredere. Şi a avut! Iar noi tot reveneam cu solicitări, demersuri şi documente pentru a urgenta procesul. Trei ani mai târziu, în ziua în care fata a împlinit 18 ani, actele s-au rezolvat, iar intervenţia a putut fi iniţiată. Câteva ore de ar mai fi întârziat aprobările, operaţia nu se mai putea face la noi.
De foarte multe ori, oamenii de ştiinţă nu se lasă conduşi de interpretarea semnelor şi preferă să fie orientaţi spre cifre, dovezi şi aşa mai departe. Cum vă ajută pe dvs. această forţă spirituală?
Dr. Eliza Cinteză: Nu ştiu exact, dar cred că suntem diferiţi, iar fiecare medic are abordări unice, chiar dacă toţi îşi doresc acelaşi lucru.
Eu iau în calcul tot ce poate ajuta pe cineva, iar, de fiecare dată când dau rezultatul unui pacient, îl aduc şi pe Dumnezeu în discuţia noastră. Fac asta pentru că ştiu că nu suntem singuri şi indiferent cât ne implicăm sau cât e ştiinţa noastră, dacă nu vine de acolo o energie care să susţină efortul, deznodământul nu este aşa cum ni-l dorim. Iată cazul despre care povesteam mai devreme: fetiţa cu DSA-ul. Noi ne-am dorit din toate puterile, am făcut toate demersurile, la Casa de Asigurări, la Societatea Română de Cardiologie, toată lumea s-a implicat, dar a trebuit să se întâmple chiar de ziua ei. A doua zi de ar fi fost, nu am mai fi putut să închidem defectul. Şi aşteptasem deja 3 ani. Eu cred că a fost ca un semn divin pentru noi, că merită să luptăm şi să nu ne lăsăm nici în ultima clipă.
Când aţi realizat că nu suntem singuri în Univers şi că există această energie pe care o numim Dumnezeu sau poate altfel?
Dr. Eliza Cinteză: Nu ştiu. Am observat de mică faptul că era important să mă rog atunci când îmi era greu şi încet-încet am început să realizez că nu sunt singură.
Sentimenul meu este că sunt foarte puţini cardiologi pediatrici în România. E un sentiment corect sau greşesc?
Dr. Eliza Cinteză: Suntem puţini, este adevărat. În cadrul Societăţii Române de Cardiologie, avem un grup de lucru de cardiologie pediatrică şi boli cardiace congenitale, iar în cadrul acestui grup suntem în jur de 50-60 de medici, adică foarte puţin faţă de numărul total de cardiologi.
Din 2016, s-a înfiinţat specialitatea de Cardiologie Pediatrică, adică, în fiecare an, există absolvenţi medici specialişti de Cardiologie Pediatrică, probabil 5-10 în întreaga ţară, dar numărul nostru va creşte.
De ce este sau a fost această specialitate atât de puţin tentantă?
Dr. Eliza Cinteză: Patologia este cu totul diferită faţă de cea a adultului, sunt boli diferite, iar aceeaşi boală poate să aibă 4-5 variante de prezentare anatomică, ceea ce face ca lucrurile să fie foarte dificile şi greu de încadrat, pentru că, sub acelaşi nume, indicaţiile de tratament pot să fie diferite în funcţie de aceste particularităţi. Şi, ca să le cunoşti, trebuie să treci prin această specialitate, pe care cardiologii de adulţi nu o parcurg. Sunt foarte puţini specialişti care se apropie de cardiologia pediatrică şi, dacă nu o fac total, se simt uşor complexaţi să lucreze în această subgrupă.
Pediatria este foarte vastă, dar existenţa atâtor tipuri de boli, de drame, de malformaţii în cadrul fiecărui aparat face ca această complexitate să ridice semne de întrebare, teama că nu ştii totul, teama că ai putea să greşeşti. Chiar şi pediatrii, dacă vor să facă specialitatea, trebuie să lucreze foarte mult doar cardiologie pediatrică ca să poată să facă această trecere. Practic, este imposibil să fii pediatru şi să lucrezi cardiologie pediatrică dacă nu ai specialitatea.
Este cu totul şi cu totul altă patologie, cumva ai auzit de boala respectivă ca pediatru, dar nu ştii variantele anatomice şi indicaţiile pentru fiecare şi trebuie să fii foarte precis când trimiţi un copil la chirurg, când alegi să mai aştepţi sau când îi dai tratament, ce doze de tratament să îi dai. Lucrurile sunt foarte, foarte precise.
Pe dumneavoastră ce v-a tentat la această specialitate?
Dr. Eliza Cinteză: Eu am pornit ca pediatru. Am rămas cu fascinaţia pentru cardiologie de la şocul accidentului tatălui meu, iar în anii studenţiei mi se părea că este ca la neurologie, dar mai uşor de pus în practică.
Mi-am dorit dintotdeauna cardiologia, dar a intervenit pediatria, pentru ca mai târziu să descopăr posibilitatea de a practica cardiologia cu pacienţi pediatri.
Drumul a fost foarte greu, în sensul în care aveam acces la cursuri teoretice, dar mai puţin la practică şi am avut nevoie de pregătire în străinătate pentru a reuşi să depăşesc acest obstacol al practicii. Au fost câteva burse: una la Milano, unde am învăţat ecografie cardiacă, apoi tot la Milano, în cadrul programului de colaborare cu spitalul din San Donatto, unde am învăţat cardiologia intervenţională, după ce mi-am făcut stagiile de pregătire internaţională la adulţi, în Bucureşti, şi m-am dus acolo deja ştiind câte ceva: cum să manevrez materialele, de pildă, dar mai puţin legat de patologia aceasta complexă de care vă spuneam. Şi, plecând de la baza teoretică, am trecut apoi la practică.
Ulterior, cu ajutorul Ministerului Sănătăţii, cu Bambini Cardiaco nel Mondo, am prins curaj. În ultima perioadă, au fost foarte multe proceduri la care am fost prim-operator, iar lucrurile au mers foarte bine.
În Laboratorul de Angiografie, alături de dr. Hyam Mahmoud
Cu ce vă mândriţi?
Dr. Eliza Cinteză: N-o să vă vină să credeţi: mă mândresc cu copiii mei. E cea mai mare realizare. Am gemeni, fetiţă şi băiat, şi când mă uit la ei încerc să mă văd pe mine. Tot timpul le povestesc cum era pe vremea noastră.
Sunt fascinaţi, pentru că nu numai că nu ştiu nimic despre acele vremuri, dar li se par incredibil de îndepărtate, de parcă vin din preistorie.
Fetiţa a spus că vrea să se facă şi ea cardiolog şi vrea să lucreze la Spitalul Marie Curie. I-am spus că s-ar putea să fie o problemă de nepotism. (râde)
Aniversarea Fotogeografica 25 de ani - dr. Eliza Cinteză, alături de fotografia sa, câştigătoare a Ediţiei 2008 (locul I), la Palatul Parlamentului
Cum v-au schimbat copiii?
Dr. Eliza Cinteză: M-au schimbat prin felul lor de a reacţiona. Am încercat întotdeauna să fiu alături de ei, să le ofer ce au nevoie şi le-am înţeles reacţiile care de multe ori m-au şocat, dar sunt ale lor şi sunt normale.
Când am plecat la bursa internaţională de cardiologie, la Milano, ei aveau doi ani şi au suportat foarte greu ideea. La două săptămâni, veneam în weekend acasă, dar plecam lunea. Fetiţa, de fiecare dată când plecam, se trezea, mă căuta şi, pentru că nu mă găsea, refuza să mai vorbească cu mine. Intra într-un soi de depresie, nu voia să mă vadă. Cu ajutorul frăţiorului am încercat să o aducem înapoi şi să înţeleg şi eu câtă nevoie au de mine. Dar era ceva ce nu puteam schimba, aşa încât a trebuit să încerc eu să fiu mai apropiată de ea, să-mi schimb abordarea legat de sentimentele ei. Şi am reuşit.
A doua reacţie tot a ei a fost. De gardă fiind, i-am spus că nu vin seara acasă, că sunt copii pe care trebuie să îi ajut, copii bolnavi, pe care nu am reuşit să-i fac bine în cursul dimineţii, aşa încât trebuie să mai rămân la spital.
Soţul meu a completat cuvintele mele: „Urează-i să aibă o gardă uşoară!”.
Fetiţa a ezitat câteva secunde, apoi mi-a zis: „Să ai o gardă grea!”.
A fost cea mai grea gardă din viaţa mea. A trebuit să păzesc toată noaptea un copil cu insuficienţă respiratorie, astm bronşic şi obezitate, care nu avea loc în Terapie Intensivă, să nu se decompenseze. A fost o gardă îngrozitoare.
Vorbele copiilor sunt sfinte!
A doua zi am venit frântă de oboseală acasă şi mi-a zis: „Mami, sper că i-ai vindecat pe toţi!”. I-am răspuns că s-au îmbolnăvit alţii şi că va trebui să mă duc iar la serviciu. Felul lor uşor naiv de a fi te ajută să treci peste toate!
Fotografii: Arhiva personală
