Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Dr. Galina Răduleanu este medic și fost deținut politic. A fost arestată, în 1960, chiar din cabinetul de medic generalist, din pricina jurnalelor sale, pe care le ținea cu sfințenie, din copilărie. Îl invoca în paginile caietelor pe poetul detenției, Radu Gyr, lucru ce a devenit cap de acuzare și motiv de condamnare la închisoare. Între pereții celulelor de la Jilava, Oradea și Arad, doctorița avea să descopere profunzimile conștiinței umane, motiv petru care, după eliberare, în 1964, a ales să se specializeze în psihiatrie.

De ce ați scris Jurnalul unui psihiatru ?

Dr. Galina Răduleanu: Dintotdeauna am simțit nevoia să scriu. După experiența închisorii, am scris „Repetiție la moarte”, volum în care am expus cei câțiva ani, aproape 4, de detenție. Era o povară sau o nostalgie de care voiam să mă eliberez.

„Jurnalul unui psihiatru” reprezintă atât atașamentul imens pe care îl aveam față de profesie, a doua existență a mea, cea mai importantă, cât și revolta mea împotriva unor situații atât de departe de ceea ce-mi imaginam eu că trebuie să fie psihiatria, în relația cu bolnavul, precum și situația din țară. Cartea despre care vorbim, Jurnalul…, a fost scrisă și oglindește perioada, evenimentele foarte dureroase, care au însemnat anihilarea Pieței Universității, o dată cu mineriada de la București.

Pare că scrisul v-a însoțit viața. Și mă gândesc acum că exact din pricina unui jurnal ați fost arestată și condamnată de regimul comunist. Povestiți-mi!

Dr. Galina Răduleanu: De la un jurnal am fost arestată, în 1960, și din pricina unui carnețel am și fost eliminată din liceu, când aveam 17 ani.

Autorul moral aici este tata, care mi-a pus în mâini, de foarte mică, un carnețel și un stilou și mi-a zis: „scrie aici tot ce gândești și poate eu o să cumpăr!”. Ei bine, la 10 ani, scriam despre certurile mele cu colegii sau despre cine m-a împins la ora de sport. (râde) Mai târziu lucrurile aveau să se schimbe.

Dar cel mai greu lucru pe care mi l-a cerut tata, mie, o pasionată cititoare, a fost să scriu la finalul fiecărei cărți impresiile. Era îngrozitor. Ce puteam să scriu la acea vârstă ? Că mi-a plăcut foarte mult cartea respectivă. (râde) Dar, încetul cu încetul, am înțeles că tata a avut dreptate să persevereze. Pe la 15 ani, deja apăruseră mici notații psihologice, niște reflecții, dar și niște sentimentalisme, ca în adolescență.

Mai târziu, s-au diversificat, s-au amplificat și s-au adâncit până când am ajuns să mă implic, chiar dacă nu pe plan material, ci în interior, în mintea mea și în ceea ce scriam, în situația politică a țării. Cu foarte multă intensitate.

Noi eram basarabeni și cu atât mai mult eram implicată, din pricina războiului, a refugiului și cu tot ce a urmat, adică instaurarea regimului roșu.

Fără să vreau, îi auzeam pe ai mei vorbind în casă. Așa am aflat, de pildă, că tata, care era preot, a reușit să salveze de la deportare o familie cu doi copii, care se ascunseseră în biserică, la Lugoj, unde trăiam noi. Copiii purtau niște încălțări pe care nu le aveau decât rușii, valenki, un fel de pâslari mai lungi. Tata a vorbit puțin cu ei și a aflat că erau refugiați și terifiați de ceea ce îi aștepta, odată cu venirea armatei și a regimului rusesc. Atunci, prin niște metode minunate, tata le-a făcut rost de acte care arătau că sunt veniți dintr-o țară din estul Europei, nicidecum din Rusia, cu altă identitate. Și i-a salvat.

Așadar, am crescut în această spaimă și obligație de a face ceva împotriva răului. Iar tot ce puteam să fac era să scriu.

Cred că ce simțim acum este o diluare a răului. Îl vedem mascat în tot felul de „bine”. Cum erau lucrurile în acele vremuri și de unde aveați acest compas al realității, atât de bine format, încât să faceți o distincție atât de clară între bine și rău, la o vârstă nu tocmai matură?

Dr. Galina Răduleanu: Da, aveam vreo 11 sau 12 ani. Copiii au un simț al realității uneori mai puternic decât adulții. În afară de asta, eu am crescut la bunicii mei care trăiau în partea aceea a Bucovinei, care acum se află în Ucraina. Îi auzeam vorbind despre ororile din Ucraina, în perioada în care au fost supuși unui genocid, prin înfometare, încât mamele au ajuns să-și mănânce copiii. Pentru mine, erau ca niște povești de groază, pe care nu le puteam uita și care s-au amplificat, odată cu înaintarea în vârstă. Dar și asistam la niște lucruri revoltătoare: refugiul, alegerile falsificate, venirea comuniștilor la putere.

Știam, auzeam, citeam. Aceasta a fost copilăria mea.

Cine a fost primul arestat: dumneavoastră sau tatăl ?

Dr. Galina Răduleanu: Tata, bineînțeles. În biblioteca lui, unde au verificat și ultima hârtie scrisă, s-au găsit și jurnalele mele, bine păstrate.

Cel mai incriminator pe vremea aceea, lucru care putea să te ducă chiar și la execuție, a fost faptul că una dintre prietenele verișoarei mele mi-a promis că-mi va aduce poeziile lui Rady Gyr. Iar eu notasem în jurnal. Era un cap major de acuzare.

Finalmente, nu s-a putut duce la îndeplinire promisiunea, nu am primit poeziile, dar asta nu însemna nimic. Pentru acuzatorii mei se considera că le-a adus și gata.

Așa că m-am trezit că sunt arestată, chiar la țară, unde aveam cabinetul, după ce am terminat Facultatea de Medicină. Era luna septembrie. În martie îl arestaseră pe tata. M-au dus mai întâi la anchetă, la Brașov, apoi la închisoarea Uranus, o mare, mare clădire, un fort uriaș cu mai multe niveluri, chiar și subpământene, pe locul unde se găsește acum Palatul Parlamentului.

Aici am rămas un an și jumătate, în anchetă.

Nu am fost torturată fizic, așa cum aveam să aflu că au fost tata și fratele meu, și el arestat. Dar a existat o tensiune psihică care a lăsat niște urme adânci și evidente, ca tatuajul. Urme lăsate de vaietele pe care le auzeam, de lanțurile care treceau prin fața celulei. O celulă fără lumină și fără aer. Vara, mă întindeam pe ciment ca să primesc un fir de aer pe sub ușă.

Toate astea s-au întâmplat tuturor, nu doar mie, iar fiecare a rămas cu câte ceva, ce nu se poate șterge vreodată.
După un an și jumătate, am fost transferată la Jilava, apoi la Oradea și în cele din urmă la Arad, într-o închisoare făcută de Maria Tereza, istorică, care funcționează și în prezent. De acolo am fost eliberată, în 1964.

A fost ceva în detenție care v-a ușurat zilele?

Dr. Galina Răduleanu:Trăirea interioară. Poate că m-au ajutat și cărțile pe care le citeam, poeziile pe care le învățasem și pe care le-am rememorat în detenție. Am descoperit atunci frumuseți nebănuite din baladele noastre, cum era Miorița, de pildă.

Meditam zile întregi la primul vers, la semnificația și profunzimea fantastice pe care le descopeream. Nicăieri nu se mai poate trăi la intensitatea și profunzimea la care am trăit acolo.

Spuneți-mi dacă v-a fost în vreun fel de folos meseria, profesia ?

Dr. Galina Răduleanu: Eu nu eram încă psihiatru, ci medic generalist. Nimeni nu mă lua în seamă. Dar tot ce am trăit acolo m-a îndreptat spre psihiatrie. Am pus rămășag cu mine însămi, că, dacă mă condamnă, voi face psihiatrie.

În închisoare am trăit a patra dimensiune.

Adică această profunzime a psihicului uman.

Dr. Galina Răduleanu: Fiecare om deține o comoară de care nu e conștient.

Sentimentul meu este că detenția te ajută să găsești partea întunecată a psihicului uman, a caracterelor, cruzimea mai mult decât frumusețea omului. La dumneavoastră cum a fost?

Dr. Galina Răduleanu: Exact invers. Nu cred că poate să fie preponderent ce ați spus. Am găsit în închisoare niște suflete absolut extraordinare, care mi-au servit ca model existențial. La limita rezistenței dacă te afli, poți să dai mai mult celuilalt decât ție însuți.

Aveai o bucățică modestă de pâine sau 50g de marmeladă, erai înfometat dar, dacă vedeai pe altcineva ca și tine, îi dădeai lui să mănânce. Sau, dacă-l vedeai pe cel de lângă tine slăbit, abia se mai putea ține pe picioare, iar tu te simțeai la fel, tot la el te duceai să-l sprijini, să-i dai o mână de ajutor.

Acolo erau oameni care se ridicau deasupra comportamentului uman previzibil.

Și ce credeți că i-a făcut pe ei să fie atât de generoși ?

Dr. Galina Răduleanu: Credința. Oameni care erau la 10 ani de închisoare sau mai mulți, aveau copii acasă, despre care nu mai știau nimic. Și cu toate astea, dăruiau.

Cum v-a fost adaptarea când ați ieșit din închisoare?

Dr. Galina Răduleanu: Sigur, în câțiva ani, lumea s-a schimbat rapid. Eram medic și chiar dacă mă priveau mai rezervat, nu se simțea. Dar adaptarea la lumea din afară a fost mult mai grea decât cea din închisoare, unde totul s-a petrecut foarte repede. În schimb, aici a fost atât de greu, încât zece ani am lucrat tot timpul pe la spitale izolate, n-am putut să revin în București decât foarte târziu. Foarte greu mi-a fost, foarte greu.

Ce vă împiedica ?

Dr. Galina Răduleanu: Parcă nu mai aveam nimic cu această lume. Tot timpul căutam să mă reîntâlnesc cu ce lăsasem în urmă. După mulți ani, prin 1990, am reușit să mă întâlnesc la Paris cu Alexandru Paleologu. Eram la masă și am început să ne depănăm amintirile, fiecare din partea lui, cu așa o voioșie, cu un simț al umorului, iar nevasta lui se uita îngrozită la noi și nu pricepea. Așa era tot timpul cu toată lumea.

Cum poți să spui cuiva: mi-e dor de închisoare? Nu se poate înțelege așa ceva. Iar acum prăpastia este cu atât mai mare, cu cât nu mai există nimeni din cei pe care i-am avut alături atunci.

Față de ce ați descoperit în închisoare, ce v-a arătat ulterior profesia, ca profiluri umane, din ce ați lucrat la cabinet ?

Dr. Galina Răduleanu: Când am ajuns la Spitalul Obregia, am descoperit o cazuistică mult mai dificilă, mult mai tragică.

Cu ce vă mândriți acum ?

Dr. Galina Răduleanu: De-a lungul timpului, am apreciat oamenii puternici, dar aveam un sentiment de compasiune față de cei slabi. Eu eram puternică. Lucrul ăsta s-a terminat. Mi-am dat seama că nu există așa ceva, puterea. Cu ce mă mândresc? Nu prea mă mândresc, căci mândria este un mare păcat.