Dr. Georgian Ciobotaru este neurochirurg şi operează într-un spital public din Bucureşti. Are o comunitate online de mai bine de 50.000 de următori, unde scrie despre umanitate, dar şi despre orori din sistemul de sănătate, despre eroi şi muncitori, despre meserie şi har.

Dialogul ce urmează pune şi el câteva puncte pe câteva litere, dar la urma urmei, lăsăm aici îndemnul dr. Georgian Ciubotaru, dintr-un mesaj public: „Neurochirurgia oncologică nu e dorită în general de neurochirurgi: pacienţii supravieţuiesc puţin, familiile sunt veşnic triste şi consultaţiile au întotdeauna un ton de pesimism în ele. Dar, în cazul în care cunoaşteţi o persoană cu o metastază cerebrală, ajutaţi-o să îmi trimită RMN-ul şi, dacă îmi stă în putere să o ajut, o voi face cu drag. În fond, poate că e un gest mărunt, dar puţina viaţă rămasă e tot ce mai are. Şi, dacă nu cunoaşteţi, daţi mai departe mesajul. Poate, la un moment dat, veţi face un bine fără să ştiţi”.

Citeam unul dintre mesajele dvs. din social media despre spitale, neurochirurgi, pacienţi, săli de aşteptare, grabă, superficialitate. Şi parcă acum are o greutate specială întrebarea: de ce aţi ales cariera medicală şi de ce aţi rămas consecvent cu această decizie? Cine au fost oamenii din proximitatea dvs., rude, prieteni, profesori care v-au influenţat hotărârea?

Dr. Georgian Ciobotaru: Nu ştiu nici eu precis de ce am ales cariera medicală. Cred că la început a fost meritul părinţilor mei, care au reuşit cumva, de când eram foarte mic, să îmi insufle dorinţa asta. Sau poate au lăsat un disc de pick-up zgâriat, care a rulat câteva nopţi la rând „şi era odată un doctor”.

Ştiu că de foarte mic mi-am dorit să fiu medic. Una dintre primele mele amintiri, de pe la 3 ani, este cu mine stâlcind numele meseriei, dar eram foarte sigur de mine şi aveam o opinie foarte limpede despre viitorul meu. Rezistă încă multe atitudini din perioada aceea: atunci nu ştiam să mă şterg bine la fund, dar aveam idei clare despre „doptorie”. Acum, colegii mei seniori spun că încă nu mi-am şters caşul de la gură, dar îmi permit să vorbesc despre operaţii în neurochirurgie.

Acum, că tot veni vorba de „bătrâni”, au fost trei persoane, pe lângă părinţii mei, care m-au ţinut tot timpul „în priză”, din punctul acesta de vedere: aveam un vecin la ţară, nea Vasilică, acum paraplegic în urma unei operaţii neurochirurgicale (!) eşuate, care mă saluta întotdeauna cu „doctoraşule”; unchiul meu, care era puţin mai practic şi mă ameninţa cu ruperea picioarelor în caz că nu ajung medic (variantă de care chiar îmi era teamă, deşi era un om tare blând) şi poate cel mai important personaj a fost un cioban din satul bunicilor mei, poreclit „Seu”, care m-a întrebat, în clasa a şaptea, unde sunt omoplaţii. Apăi, să intru în pământ de ruşine că n-am ştiut tocmai eu, cu pretenţii de doctor, ce a ştiut Seu. Întâmplarea asta mă frământă şi acum şi mi-aş dori să îl reîntâlnesc (la aproape 18 ani de la dialog) şi să-i mulţumesc.

De ce scrieţi cu sinceritate frustă, într-o comunitate din Facebook despre ceva ce ştim cu toţii, cumva, poate nu în atât de multe detalii din interior? Ce se schimbă? Cum v-a schimbat pe dvs. acest sistem?

Dr. Georgian Ciobotaru: Scrisul pentru mine e, în primul rând, o metodă de a exterioriza nişte gânduri sau emoţii. Nu toate articolele ajung pe Facebook, pentru că am o armată de oameni care mă roagă cu cerul şi pământul să mai las să se scurgă o noapte înainte de a posta ceva în social media, poate mă răzgândesc şi nu public toate articolele sinucigaşe.

Aş vrea la un moment dat să îmi conving colegii să colaboreze şi să scriem „O carte a răului”, unde să expunem toate răutăţile care ne-au marcat sufletele. Poate cu personaje anonime, poate cu personaje reale, cine ştie? Mă gândesc că va ajunge citită şi de cei care se cred acum intangibili.

Scrisul rămâne o manifestare a curajului, pentru că ceea ce scrii, în special pe internet, rămâne acolo pe vecie. Ştiu că probabil îmi va fi ruşine, peste ani şi ani, să îmi citesc textele şi poate nu voi avea curajul de a mă reîntâlni cu varianta mea mai mică şi mai puţin înţeleaptă de acum. Dar poate tocmai şi din acest motiv aleg să scriu.

Tatăl lui Nicolae Steinhardt în dialog cu fiul pus în faţa deciziei de a colabora cu Securitatea îi spune: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine”.

Eu sunt un maestru la somn: pot adormi în 16 secunde pentru 16 ore şi nu vreau să schimb asta. Dar, ca să pot adormi atât de repede, trebuie să fiu împăcat cu mine.

Nu pot merge să muncesc simţindu-mă ca într-o echipă dintr-un lagăr de concentrare, în care oamenii intră bolnavi şi pleacă şi mai bolnavi, ştiind că eu pun umărul la maşinăria aceea de mutilare.

Mi-am început rezidenţiatul, alături de profesori în sălile cărora închideam ochii doar să nu rămân cu imaginile ororii fixate pe retină. Acum se spune că intră cu Dumnezeu de mână în creier, dar singurii care erau cu Dumnezeu de mână erau bieţii bolnavi, deşi părea că şi Dumnezeu îi părăsise.

În fond, poate că nu schimb nimic scriind. Lumea asta e prea bolnavă ca să o schimb eu radical. Dar nici nu mi-e scris în frunte să fiu neurochirurg. Îmi doresc doar să nu mor de foame, că de muncă nu îmi e ruşine.

Să muncesc şi să dorm – între astea două şi joacă mi-am petrecut o copilărie absolut fabuloasă şi nu regret nimic din ea. Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, trebuie să ne comportăm ca nişte copii – în special să iubim şi să iertăm. Eu sunt departe de a ierta, am mult până la înţelepciunea aceasta, aşa că scriu până mă răcoresc. Vine ea şi iertarea, odată cu bătrâneţea. Şi, la cum mă doare spatele când mă dau jos din pat dimineaţa, până la bătrâneţe cred că mai am maximum 2 ani.

De ce neurochirurgie? Cât de pregătit sunteţi să deveniţi sau să fiţi văzut ca un erou?
Dr. Georgian Ciobotaru: Nu aveam altceva disponibil. Ba chiar văzusem neurochirurgie şi jurasem să nu fac asta. Dar, cum altă posibilitate nu am avut, am zis mulţumesc când mi s-a oferit. Ştim că dragostea cu de-a sila se numeşte viol, aşa că am învăţat între timp să iubesc cu adevărat meseria asta după ce am văzut „care-i treaba cu ea”, în mediul privat.

Cât despre eroi, nu voi fi niciodată unul. Sunt plătit să operez corect, nu să dau gherle. Alţii sunt eroii: cei care îşi dau viaţa să salveze nişte necunoscuţi. Eu dau 8 ore pe zi din timpul şi energia mea, pentru care primesc un salariu rezonabil. Un muncitor la bandă face exact acelaşi lucru, ba chiar meseria lui e mult mai plictisitoare şi mai slab plătită. Ei sunt mai aproape de a fi eroi decât voi fi eu vreodată.

De ce aţi ales România şi nu un sistem organizat, predictibil, care naşte protocoale, succes, bani, stabilitate din străinătate, din Europa, America, Asia?
Dr. Georgian Ciobotaru: În rezidenţiat am cochetat cât am putut de mult cu mediul privat, care e organizat, cu protocoale, bani şi stabilitate. Sigur, am lucrat şi prin alte spitale, din străinătate, dar niciodată nu m-am simţit cu adevărat apreciat în afară.

În plus, m-am născut în România, într-o casă de oameni modeşti. Dacă într-o viaţă viitoare mă voi naşte în casa unor elveţieni plini de bani, probabil voi fi medic în Elveţia. Dar, până atunci, voi considera că am fost adus aici pentru bieţii români care nu îşi permit Elveţia şi care au nevoie de încă un neurochirurg rezonabil, la un spital de stat. Mai mult, spitalele de stat au ajuns să se apropie mult de spitalele private când vine vorba de condiţii. În momentul acesta, spitalul în care lucrez are aproape toată aparatura pe care o regăseam în privat, ba chiar mai nouă. În plus, îmi doresc cu tot dinadinsul să fiu lăsat în continuare să o folosesc, pentru că în felul acesta va exista încă un spital de stat care să rivalizeze cu cele private până la ultimul detaliu.

Care sunt cele 2-3 cazuri (cu deznodământ pozitiv sau nu) pe care nu le veţi uita niciodată?
Dr. Georgian Ciobotaru: Ooooh, au fost foarte multe. Îmi aduc aminte că, la începutul rezidenţiatului, lucram cu unul dintre cei mai renumiţi profesori de neurochirurgie din România şi mă simţeam de-a dreptul onorat.

Intru în sală, ajut operatorul secundar să deschidă, la un moment dat apare şi bătrânul târându-şi oasele prin sală, se aşază, întreabă cum e aşezat bolnavul pe masă, ca să înţeleagă pe unde taie, şi se apucă să îl opereze. Apoi, ia un ponson, pe româneşte „sulă”, şi începe să împungă creierul, complet în orb, cu o mişcare din care nu am înţeles absolut nimic timp de vreo 3 minute. Dintr-o dată, văd cum ia cu mâna o halcă mare de creier, o pune pe masă şi se apucă să oprească sângerarea masivă pe care o stârnise. Zis şi făcut, face hemostaza, ia bucata de creier de pe masă şi o sculptează: creierul sănătos scos în plus, care era mai bine de jumătate, îl aruncă la gunoi, iar tumora o trimite la anatomie patologică.

Întâmplarea se petrecea cu două luni înainte să ajung să lucrez într-o clinică privată, unde am văzut cum se poate scoate o tumoră de dimensiuni similare, de la un copil de doi ani, printr-o tăietură minusculă deasupra urechii, fără să fie tuns, iar copilaşul să se trezească apoi pe masa de operaţii fără deficite. A fost momentul meu de revelaţie, din care am înţeles că neurochirurgia făcută de extratereştri e absolut captivantă şi că trebuie să fac orice îmi stă în putinţă să rămân acolo cât mai mult.

Aşa am ajuns să muncesc săptămâni la rând, de la 8 dimineaţa la 2 noaptea, de luni până vineri, cu 8 ore pe zi sâmbăta şi duminica, doar ca să merit să mă uit la operaţiile absolut fabuloase care se petreceau în clinică. Obiceiul s-a încarnat atât de tare în inima mea, încât şi acum fac vizita seara, singur, ca să pot dormi liniştit, deşi întotdeauna este de gardă un senior în care am încredere.
 

Dr. Georgian Ciubotaru, în timpul unei intervenţii chirurgicale. Foto credit: Arhiva personală

Cum v-a afectat pandemia munca, priorităţile personale?
Dr. Georgian Ciobotaru: Pentru mine pandemia a fost benefică, pentru că neurochirurgia a fost considerată, pe bună dreptate, o urgenţă, motiv pentru care mi-am continuat activitatea nestingherit. Cu excepţia unei infecţii COVID-19 şi a unei mase imense de oameni care îmi stricau des buna dispoziţie vorbindu-mi despre cât de malefic e vaccinul, nu prea am simţit că a fost pandemie.

Cum vă vedeţi peste 5 ani?

Dr. Georgian Ciobotaru: Eu nu îmi fac planuri pe termen lung, nimic peste 12 ore. Tot ce ştiu acum e că peste 5 ani voi fi la fel de muncitor, indiferent dacă voi fi neurochirurg sau muncitor pe şantier. Nu m-am născut neurochirurg, nu e o obligaţie morală pentru mine să rămân aşa. Vreau doar să rămân la fel de onest şi de nerezonabil cu mine, să muncesc cinstit pentru cel ce îmi va fi şef atunci şi să dorm la fel de liniştit noaptea.

Care e cea mai mare dorinţă pe care o aveţi ca neurochirurg?

Dr. Georgian Ciobotaru: Îmi doresc mult de tot să pot crea o şcoală de neurochirurgie. În momentul acesta, în România, se schimbă lucrurile dramatic în neurochirurgie: rezultatele operatorii devin comparabile cu cele din străinătate, neurochirurgia minim invazivă câştigă din ce în ce mai mult teren, iar condiţiile sunt similare celor din străinătate, în câteva spitale de la noi. Tot ce a mai rămas este să avem o şcoală pentru rezidenţi, care să le stabilească încă din primii ani standardele în neurochirurgie.

Cred că durerea mea cea mare este că, la momentul actual, nu am pe nimeni mai mic cu care să stau de vorbă despre cazuri. Ies din facultate atât de speriaţi să nu greşească, încât preferă să nu lucreze cu mine. Dar sunt atâtea lucruri pe care aş putea să le dau mai departe: neuroimagistica explicată corect, încât să pară uşoară, anatomie, reconstrucţii cerebrale, pe care nu le mai efectuează niciun neurochirurg acum, ca rutină cotidiană, în România, iar exemplele pot continua. În fond, scopul fiecăruia dintre noi nu ar trebui să fie acela de a ajunge cel mai bun, ci de a avea o armată de oameni, cei mai buni, care să le urmeze. Dar, cu răbdare, poate voi ajunge şi acolo la un moment dat.