Dr. Irina Costache este „mămica pediatru”, adică un medic primar pediatru care acum lucrează într-o reţea privată de medicină, oferă consultaţii şi în cabinetul ei, iar, în anul în care l-a adus pe lume pe primul ei copil, pe Andrei, a decis să înceapă să scrie pentru mămici, şi nu numai, pe blogul pe care l-a numit chiar aşa: „Mămica pediatru”. Asta poate şi pentru că, la finalul liceului, şi-ar fi dorit să încerce profesia de jurnalist sau pe cea de psiholog. Iată povestea Irinei Costache!

Cum ai decis să devii medic?

Dr. Irina Costache: Ţi-aş spune că nu am acea poveste romanţată, a copilului îndrăgostit de meserie din timpul grădiniţei sau a şcolii, a omului care şi-a dorit dintotdeauna să facă bine pe lume şi să fie medic.

Mama şi-a dorit să fiu medic. Eram absolventă a Liceului Lazăr, la clasa de matematică-informatică, dar şi olimpică la limba română şi mi-aş fi dorit să devin jurnalist sau psiholog. Mama însă a fost de altă părere, fiindcă, zice ea, s-ar putea să ajung să mor de foame făcând aceste profesii.

Aşa că am dat la Medicină.

Mai trebuie să spun aici că, deşi mama a ales să dau la Medicină,  nu ea a terminat facultatea. (râde)

Este şi aici o poveste, fiindcă eu nu am intrat în primul an la Medicină, ci la Chimie, facultate pe care am şi terminat-o. Ca studentă la Chimie, m-am implicat în ziarul facultăţii, Sfertul academic, pe care îl patrona Radu Bucurenci, unde am scris şi eu. Asta, dar şi notele de la facultate, m-au ajutat să primesc o bursă ERASMUS. Urma să plec în Germania pentru o bursă de cel puţin un an, dar mama m-a mai înscris o dată la Facultatea de Medicină, fără ştirea mea. M-am dus la examen şi am intrat. Aşteptam viza pentru Germania şi-mi amintesc cum stăteam la cozi la ambasadă, în Dorobanţi, alături de cel mai bun coleg din facultate, dar, până pe 8 noiembrie, când trebuia să plecăm, am refuzat să mai merg la Facultatea de Chimie, unde, recunosc, nu mă simţeam chiar în apele mele, şi am mers la Medicină. Acele săptămâni, cât am mers la cursuri, au fost fantastice faţă de ce văzusem în anul anterior la Chimie; am avut şansa să audiez nişte profesori extraordinari, care nu ştiau doar biofizică sau biochimie, ci şi literatură sau istorie; iar colegii mei aveau un nivel de inteligenţă emoţională mult peste nivelul pe care îl întâlnisem în alte locuri. Deci, m-am simţit bine şi am decis să rămân.

Mă gândesc ce influenţă putea avea mama în viaţa ta, câtă vreme în clipa când ea a decis pentru tine, tu i-ai urmat voinţa!

Dr. Irina Costache: Dacă dăm timpul înapoi, ţi-aş aminti că adolescenţii erau altfel în acei ani. Îmi acord şi eu circumstanţe atenuante acum. (râde)

Părinţii mei au avut o influenţă semnificativă asupra deciziilor mele, influenţă pe care eu îmi doresc să nu o pun pe copiii mei.

Dincolo de asta însă aş zice că aşa a fost să fie. Mama era o persoană foarte dominantă, iar eu mă supuneam voinţei ei. Dar lucrurile s-au schimbat cu timpul.

Ce s-a întâmplat cu visul de a deveni jurnalist, psiholog? Şi mă gândesc acum şi la website-ul tău, Mămica Pediatru, care nu cred că a apărut întâmplător în viaţa ta.

Dr. Irina Costache: Cred că aceasta a fost modalitatea prin care am putut să mă exprim jurnalistic şi să îmi ating visul despre care îţi spuneam mai devreme.

Undeva, prin anii 2000, îmi doream foarte mult să scriu şi, după ce am trimis multe emailuri diverselor reviste cu profil medical, care nu s-au întors niciodată cu un răspuns pozitiv, am decis să creez ceva al meu. Aşa a apărut blogul Mămica Pediatru.

Ce mai trebuie spus acum este că blogul a apărut după ce a apărut şi Andrei, fiul cel mare, în viaţa mea.

Cum te-a ajutat rolul de mamă şi cum adresai tu publicului tău problemele pe care le identificai?

Dr. Irina Costache: Când am devenit mamă, eram un medic foarte tânăr, medic rezident şi am realizat, cu trecerea timpului, cât de puţine ştiam la momentul respectiv sau greşelile pe care le-am făcut.

Care au fost acelea?

Dr. Irina Costache: Uite, prima greşeală de mamă, care-mi vine în minte, este că am plecat din maternitate cu copilul în braţe, deşi aveam scoica lângă mine. Dar eram atât de îndrăgostită de copil, încât nu am realizat ce fac.

Pe de altă parte, mergeam foarte mult pe intuiţie, iar asta mi-a plăcut mult la mine, ca mamă. Să ne înţelegem, chiar dacă am făcut erori, nu am fost din categoria mamelor care să se judece prea aspru. (râde)

Mai trebuie să-ţi spun că am fost o mămică destul de panicată în primii ani. Din păcate, e un mit că te descurci mai bine în rolul de mamă atunci când eşti medic. De fapt, noi ştim mai multe decât ştie o mamă, iar de aici vine anxietatea. Orice febră se transformă într-un diagnostic diferenţial, care poate să însemne o boală virală simplă, care durează  trei zile, sau debutul unei leucemii. Sigur că te antrenezi, că, în timp, lucrurile se aşază, că nu e totul atât de negru, dar panica din primul an de viaţă nu are comparaţie. Iar aici nu mă refer la simplă febră, ci la faptul că Andrei, fiul meu cel mare, a fost un copil care nu a mâncat bine, a avut nişte probleme digestive, nu a crescut foarte bine, lumea din jur mă lua drept exagerată, iar eu nu înţelegeam de ce se întâmplă asta şi am trecut prin toate diagnosticele lui diferenţiale în ce priveşte malnutriţia sau malabsorbţia, pentru ca, în final, să mă liniştesc, să învăţ din asta şi să cresc, să mă dezvolt ca pediatru. Dincolo de aceste lecţii ca profesionist, aş zice că a fost o greşeală pentru mine, ca mamă, fiindcă eu cred că această anxietate din primii ani de viaţă ai copilului rămân amprentate pe el, pe felul lui de a fi mai târziu şi de a se dezvolta.

Ce mi-a rămas din copilărie, ceva ce m-a ajutat mult să fiu medicul care sunt astăzi, a fost faptul că mama era foarte calmă atunci când eram bolnavă. Mai mult, era sigură că nu păţesc nimic dramatic, nu se gândea la nimic rău. Era foarte sigură de asta. Or, când eşti nesigură ca mamă, am sentimentul, care s-a conturat mai târziu în concluziile de pediatru, că îl amprentează pe copil şi durează mult până când copilul se va obişnui să ignore reacţiile de panică. Aici, mama lucrează cu ea însăşi, încearcă să înţeleagă că bolile vor tot apărea în viaţa copiilor, iar noi nu putem controla aceste lucruri.

Tu ai doi copii, nu? Ce s-a schimbat la al doilea?

Dr. Irina Costache: M-am bucurat foarte mult, mult mai mult. Adevărul este că soţul meu şi-a dorit foarte mult al doilea copil, timp în care eu eram mai degrabă foarte concentrată pe a obţine un post la un spital public, pe care nu l-am obţinut însă. Chiar în acele săptămâni, când am rămas însărcinată, plecasem din spitalul care m-a crescut şi urma să fac gărzi la IOMC.

Al doilea copil m-a schimbat. Vlad a  venit pe lume în vieţile noastre foarte vesel şi mi-am dorit să savurez mai mult această parte a copilăriei lui, pe care simţeam cumva că o pierdusem la primul copil.

Nu a fost un an uşor, fiindcă era şi perioada în care a trebuit să mă întorc la serviciu la 11 luni şi nu au fost deloc simple aceste luni: el a avut o problemă neurologică, am făcut RMN, nu şi-a mişcat mânuţa, am avut investigaţii şi momente de aşteptare, cu alte momente de panică, dar cred că le-am gestionat altfel şi nu am lăsat deloc să îmi strice altcineva bucuria de a avea al doilea copil.

Cumva am învăţat să trăiesc mai mult în prezent decât în viitor, odată cu venirea lui Vlad pe lume.

Acum, după atâţia ani de meserie, după o poveste personală cu aventuri medicale, ce-ţi mai place la această meserie?

Dr. Irina Costache: Întotdeauna mi-a plăcut să pun diagnosticul.

Cred că e cel mai greu lucru, mai ales că cei mai mulţi pacienţi ai tăi nu ştiu să-ţi spună ce-i doare. Nu?

Dr. Irina Costache: Aşa zice lumea, dar mie mi se pare că lucrurile merg mult mai simplu cu copiii, decât cu adulţii. Eu cred în continuare că semnele clinice sunt baza medicinei. Tu, medic, trebuie să ai suspiciunea, iar anamneza sau ce găseşti la examenul clinic bate orice găseşti la analizele ulterioare; radiografia, ecografia vin apoi să-ţi confirme diagnosticul pe care l-ai pus la început.

Mie mi-a plăcut mereu să pun diagnosticul, să fiu un pic Agatha Christie al medicinei, dar părinţii sunt mai încântaţi de tratament. Dar mereu am zis că asta poate toată lumea, după ce diagnosticul este cel corect.

Când te-ai simţit mândră şi ai zis: am ales bine?

Dr. Irina Costache: Nu ştiu dacă am ajuns în faza asta. Sunt fericită de multe ori atunci când îmi dau seama de nişte diagnostice când alţii nu reuşesc sau când pacienţii se întorc, recunoscători. Am învăţat să mă bucur de recunoştinţa lor, care se manifestă mai ales prin cuvinte.

Cum arată agenda unui pediatru în această perioadă de pandemie COVID-19, de Omicron?

Dr. Irina Costache: Eu lucrez într-o reţea privată, merg în fiecare zi la serviciu, cele 7 ore, cu 14 pacienţi zilnic, iar o dată pe săptămână ajung şi la cabinetul meu, pentru câteva ore. Perioada aceasta a fost foarte aglomerată cu pacienţi pozitivi şi s-a văzut bine trecerea de la tendinţa de a rămâne toţi acasă, de a sta departe de medici, cum se întâmpla la începutul lunii martie 2020, la tendinţa de a veni la cabinet oricum, oricâţi, la orice oră.

Majoritatea părinţilor, în continuare, sunt panicaţi, deşi mesajele din ultima vreme ale autorităţilor au fost de calm; cei care se pozitivează se sperie şi nu mai gândesc. Am răspuns la mesajele telefonice, mai ales că ştiu din rolul de mamă cât este de important să-ţi răspundă un medic la mesaj. Dar, într-o privire generală, aş zice că este haos.

Remarc, e drept, că a început să scadă numărul îmbolnăvirilor, ceea ce este încurajator. Dar au început să apară complicaţiile la distanţă.

Adică?

Dr. Irina Costache: În această dimineaţă, am avut un pacient de 4 ani care s-a internat cu un sindrom multisistemic, post-COVID. Aseară, am discutat un caz similar cu o colegă. Tulpina Omicron a fost cea mai zgomotoasă pentru copii. Până acum, eram şocaţi când copiii nu se molipseau de la adulţii simptomatici. Ulterior, mulţi copii au trecut destul de uşor prin celelalte tulpini, chiar şi prin Delta, care a fost cel mai dur, dacă ne uităm în statistici, la număr de decese.

Care este conduita recomandată pentru părinţi? Ce este de făcut?

Dr. Irina Costache: Conduita spune că toate îngrijirile sunt simptomatice: administrezi antitermice, antidiareice sau săruri de rehidratare unui copil care varsă. Asta faci în primele zile, adică ce faci la orice viroză. Este mai intensă, este adevărat, această formă, iar numărul copiilor care fac formele „zgomotoase”, care durează mai multe zile este sensibil mai mare. Următorul nivel de intervenţie spune că putem administra antibiotic, dacă avem suspiciunea că este suprainfecţie, ceea ce este o provocare pentru protocolul românesc, mai ales că sunt părinţi care nu doresc să meargă la evaluare, care primesc recomandare de antibiotic şi internare, dar refuză.

Urmărirea post-COVID nu este menţionată ca atare, cu nişte investigaţii extraordinare. Eu recomand însă ca, în primele 4-6 săptămâni, părinţii să fie foarte atenţi la reacţiile copilului, iar orice febră să fie gestionată şi ca posibilă complicaţie post-COVID. În plus, recomand monitorizarea cardiacă pentru riscul de miocardită post-virală, aşa cum se face după orice viroză mai zgomotoasă, adică şi după o entero-viroză se poate întâmpla acest lucru. În plus, mă abţin de la a recomanda vaccinarea cu virusuri vii în următoarele 6 săptămâni de la contagiune. Discutăm despre o boală despre care învăţăm şi noi pe măsură ce se manifestă.