Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu este medic psihiatru, cu specializare în autism şi ADHD la adulţi, trăieşte şi munceşte în Suedia, iar de trei ani se implică şi în câteva proiecte din România şi consultă online pacienţi din ţara ei de origine.
Cum se manifestă autismul la adulţi şi ce este de făcut cu el?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Autismul şi ADHD-ul sunt observate şi se diagnostichează, de obicei, din copilărie. Există însă şi un procent din populaţie căruia nu i se descoperă afecţiunea decât la maturitate. Manifestările sunt similare cu cele care apar la copii, în sensul că, pe de o parte, relaţional, există dificultăţi în a-şi face prieteni şi a-i păstra, pe de alta, există dificultăţi de a înţelege contextul atunci când li se vorbeşte direct sau de a traduce pentru ei informaţia care le este transmisă, există dificultăţi de gestionare a emoţiilor, pot avea anxietate, mai ales în condiţiile sociale, le este foarte greu să-şi exprime sentimentele, să participe la contexte sociale: întâlniri, petreceri. Iar, când nu pot evita participarea, obişnuiesc să-şi facă listă cu: despre ce să vorbesc, cum aş continua discuţia în cazul în care începe o anumită temă.
Unii dezvoltă acele stereotipii, pe care le poţi vedea la pacienţii copii cu un grad sever al afecţiunii, dar pot fi observate şi la adult: îşi mişcă mâinile într-un anumit fel, folosesc anumite cuvinte sau sunete şi le repetă de mai multe ori.
Avem şi categoria de interese şi hobby-uri specifice şi mai puţin obişnuite. De obicei, vei observa că adună mai multe obiecte de acelaşi fel, că dezvoltă o anumită rigiditate în gândire, că devin extrem de pasionaţi de un anumit subiect, astronomie, matematică sau fizică atomică, deci domenii mai puţin obişnuite. Această pasiune pare că îi absoarbe, astfel încât uită să mănânce, uită să doarmă, deci există consecinţe în mai multe zone din pricina acestei pasiuni.
Cum lucrezi tu cu un pacient din acest spectru?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Eu, fiind psihiatru, particip mai mult la evaluarea pacienţilor, în primul rând, stabilirea unui diagnostic diferenţial: este sau nu autism, există comorbidităţi asociate cu alte afecţiuni şi aşa mai departe.
Cum arată interacţiunea cu acest pacient?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Când ştii despre ce este vorba, devine totul mult mai simplu. Ştii la ce să te aştepţi, altfel poţi fi foarte uşor indus în eroare, te poţi simţi atacat, chiar dacă tu încerci să fii profesionist, doctor. În context, sentimentele sunt implicate. Adesea, pacienţii cu autism pot părea, din pricina acelei rigidităţi despre care vorbeam, pot părea narcisici, ceea ce poate provoca nişte sentimente negative în cei din faţa lor.
Eu, ştiind despre ce este vorba, fiindcă am luptat cu autismul încă din perioada rezidenţiatului, nu mai apelez la sentimentele primare, nu mă mai provoacă nimic. Realizez că este, de fapt, anxietatea şi frica lor, pentru că nu sunt înţeleşi şi le este teamă că îi abordăm greşit.
Eu abordez o strategie pe care am învăţat-o în Suedia: să fiu un bun ascultător. Pun anumite întrebări şi aştept un răspuns, cu multă răbdare. Iar, dacă nu am înţeles, reiau ce am înţeles eu din ce am auzit şi adaug: „Aşa este? Am înţeles corect?”. Atunci pacientul se simte mai în largul său, aşa încât, la finalul consultaţiei, să putem trasa un plan şi ajunge la un acord.
Dă-mi nişte exemple!
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Dacă vorbim despre partea de psiho-farmacologie, un subiect delicat de obicei, pentru că autismul, cum ştim, nu se tratează medicamentos, deci noi tratăm doar comorbidităţile asociate: anxietatea, depresia sau tulburările de somn sau afective.
Din pricina acelei rigidităţi despre care vorbeam mai devreme, există şi o rezistenţă foarte mare la tratament, iar pacientul spune nu din start: „Nu vreau să încerc, nu va funcţiona la mine!”. Dar există şi un substrat biologic aici, în sensul că pacienţii noştri sunt mult mai sensibili la reacţiile adverse, le dezvoltă mult mai repede. Deci, ei au o experienţă cu acea comorbiditate şi le este teamă să înceapă.
Eu încerc să le explic, discutăm pe larg despre dozaj, reacţii adverse posibile, ce am observat din praxis, aşa încât, până la sfârşitul conversaţiei, reuşim să avem un acord.
Cum şi de ce ai ales această profesie?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: De ce medic? A fost o ambiţie, cred. Vin dintr-o familie de medici şi nu am vrut în mod special să urmez cariera tatălui meu, care mi-a spus că pot alege orice vreau pentru profesie. De când eram mică am simţit nevoia de a ajuta oamenii şi am realizat că e ceva ce aş putea face.
Psihiatria a fost o zonă cu care am cochetat pe perioada facultăţii, dar trebuie să recunosc că în anul VI, când am făcut stagiul la Spitalul Obregia, am decis să nu profesez. Chiar dacă am psihiatri în familie şi aveam discuţii despre domeniu, cred că aveam o imagine romantică despre asta, faţă de realitatea care m-a izbit acolo. Sistemul nu era pentru mine.
Ce-ai găsit acolo?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: De pildă, un salon de 10 sau 12 paturi, în care pacienţi cu nevroză aveau la îndemână tot felul de obiecte ascuţite. N-am înţeles de ce erau acele forfecuţe acolo, mai ales că acele lucruri nu erau sigure nici pentru pacienţi, nici pentru noi sau pentru personal.
Întâmplarea a făcut să continui rezidenţiatul pe medicină de familie şi, în cadrul acestei formări, am ajuns din nou la Obregia, unde am făcut stagiul de psihologie.
Şi ţi s-a confirmat sau infirmat senzaţia iniţială?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Să zicem că a fost un pic mai bine, nu a mai fost atât de acută senzaţia iniţială de teamă. Acum, făcând o comparaţie cu Suedia, aş zice că sprijinul pe care medicii primari îl oferă rezidenţilor aici este foarte mare.
De ce ai plecat?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Sunt extrem de recunoscătoare pentru şcoala românească. Consider că medicina românească este foarte bună, avem specialişti şi oameni extraordinari, iar, dacă mâine ar pica tehnologia peste tot în lume, ar fi o pană de curent mondială, am convingerea că medicii formaţi în România s-ar descurca de minune şi fără aceasta. Dar eu nu m-am putut obişnui cu acele cutume ale sistemului: cineva îţi oferă bani, un dar, pentru a primi ceva în schimb, mai ales când acel ceva face parte din meseria ta.
Aşa că a trebuit să găsesc o cale bună pentru mine.
De ce Suedia? Nu a fost prima alegere. Eu am vrut în Spania, aveam toate actele pregătite, dar chiar în acea perioadă a fost o problemă cu permisele de muncă pentru români şi a fost foarte greu să găsesc un loc de muncă acolo. Aşa că am ales Suedia.
Ce ai găsit acolo?
Dr. Iulia-Mira Milea-Cârmaciu: Am ajuns într-un spital în care totul era liniştit, structurat, primeam sprijin de la colegii mei să învăţ în tihnă, îmi arătau cum se fac anumite lucruri. Pacienţii încercau să mă înţeleagă, mai ales că eu nu vorbeam aşa de bine suedeza.
Am fost foarte bine primită şi m-am simţit în siguranţă să mă dezvolt, fără prea multe întrebări şi stres. Mi se pare, de pildă, că în România, colegii mei psihiatri sunt supuşi unui stres uriaş, lucrează inuman de mult, cu câte 15-20 de pacienţi pe zi, iar psihiatria nu este deloc uşoară, mai ales că sunt foarte multe sentimente implicate. Nu poţi să fii neutru când eşti în prezenţa unui pacient care suferă.
