Laura Brînzoi-Nuţă este medic specialist în medicină internă la Centrul Medical Sfântul Spiridon Vechi şi a ales să devină medic când avea 11 ani, iar bunicul matern a murit subit. Despre decizii importante şi încărcătura spirituală cu care un medic şi un om de ştiinţă realizează actul medical, aflăm în câteva minute de lectură.


Citeam una dintre notiţele tale despre părinţi şi spuneai acolo cam aşa: chimia nu este niciodată îndeajuns dacă nu i se adaugă ceva în plus, iar eu m-am gândit la acest joc dintre chimie şi alchimie, dar care nu m-aş fi aşteptat să se petreacă la un om de ştiinţă, la un medic. Cât e ştiinţă şi cât e credinţă în ce faci tu?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Cred că vorbim de jumătăţile aceluiaşi lucru. Ideea este că ceea ce ne diferenţiază este o chestiune inefabilă, care ţine de fiecare dintre noi.

Mi se pare că un medic trebuie să aibă capacitatea de a ajunge şi la partea neînţeleasă, spirituală a unui om, de a-l face să creadă că lucrurile vor funcţiona. Nu e suficient numai să le explici oamenilor nişte principii ori cum funcţionează organismul lor şi cum se defectează câteodată, ci trebuie să-i faci să creadă că ei vor fi capabili să reuşească într-o atare situaţie. Iar eu la asta mă gândesc. Aici îmbin chimia şi cu ceva „magie”, iar asta este, de fapt, credinţă.


În ce măsără credinţa în vindecare are şi efectul scontat?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Eu sunt un medic care lucrează zi de zi cu pacienţii, foloseşte medicamentele cu încredere în forţa lor terapeutică. Dacă nu aş avea eu încredere, nu le-aş da mai departe. Dincolo de asta, credinţa pacientului în forţa terapeutică este extrem de importantă, iar pentru asta punem la un loc un procent de ştiinţă, din ceea ce face medicul, cu cunoştinţele sale, şi o parte de încredere pe care pacientul o acordă medicului său, se lasă purtat în toată această călătorie terapeutică şi reuşeşte, cu această încredere, să ajungă pe drumul potrivit cu sine.

Dar sunt situaţii în care lucrurile pot să nu meargă bine, iar acolo tot medicul are ceva de spus. Până şi lucrurile rele trebuie înţelese bine pentru ca pacientul să reuşească să le depăşească, pentru a ajunge în punctul în care să-i fie de folos.


Tu cum ai ajuns la aceste concluzii, Laura?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Pentru mine, a fi medic nu este ceva ce practic cu gândul că trebuia să am o meserie. Mi-am dorit enorm să devin medic, chiar dacă această dorinţă a apărut într-un moment în care nu eram suficient de matură.

Nu eram convinsă că o voi scoate la capăt, fiindcă nu eram convinsă că mi se va potrivi, dar, pe măsură ce am luat-o cu paşi mărunţi şi am văzut că asta mi se potriveşte, am realizat că este ceea ce mă împlineşte.

Aşa încât, dacă această meserie este pentru mine o binecuvântare, încerc să fac asta şi pentru pacienţii mei. Vreau să schimb un pic abordarea medic-pacient.


Dacă tot ai dat timpul înapoi, cum ai decis să alegi această meserie şi cum ai persistat în această decizie?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Când aveam 11 ani, bunicul meu matern a decedat subit, la 62 de ani, deci la vârsta de acum a părinţilor mei. A dus boala vreo doi ani de zile, iar în tot acest timp am asistat la călătoria disperată a mamei, în care tot încerca, zadarnic aparent să ajungă cu el la tot felul de medici şi specialişti. Judecând lucrurile cu mintea de acum, ştiu că bunicul avea cardiomiopatie dilatativă, insuficienţă cardiacă, adică nişte lucruri care ar fi putut duce exact la sfârşitul care s-a şi îndeplinit.

În mintea mea de copil, mi-am dorit din tot sufletul ca eu să nu ajung în această situaţie cu părinţii mei, de a căuta, disperată, la alţi oameni soluţii pentru ei. Deci, aş zice că am ales această meserie pentru mine, vezi? (râde)

De fiecare dată când intră cineva în cabinetul meu ori când făceam gărzi, aleg să mă raportez la oameni ca şi cum ar fi părinţii sau bunicile mele.


Nu e istovitor?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Nu, asta nu. Ce mă nemulţumeşte pe mine, la mine, este să trăiesc senzaţia că puteam face mai mult pentru un pacient şi nu am făcut.

Să fac ceva nu mă oboseşte niciodată, ci doar sentimentul că nu am dat totul, că nu am făcut tot ce ţinea de mine pentru a rezolva problema medicală a cuiva.


Cum ai persistat în această decizie?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Să ştii că tot ce a fost mai greu ulterior nu au fost nici examenele, nici cantitatea uriaşă de materie pe care trebuia să o învăţăm. Cel mai greu a fost ca părinţii mei să accepte ca eu să devin medic.

Tata este inginer, mama este învăţătoare şi, când le-am spus, cu seriozitate, ce voiam să fac, pe la sfârşitul clasei a X-a, au fost şocaţi. Eram un copil foarte bun la matematică şi talentată la literatură, deci puteam face orice. Nu aveam medici în familie, eu sunt prima care a luat această decizie, iar modelul pe care îl ştiau ei era acela pe care îl ştia toată lumea: că este o meserie grea, că vine după o facultate foarte grea, că vor fi multe cazuri greu de gestionat emoţional.


Au avut dreptate?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Nu, acum culeg roadele. Sunt liniştiţi că mă văd pe mine liniştită. Tata a fost foarte mândru de mine din clipa în care am intrat la facultate şi acum sunt şi mai mândri. Atunci, la 18 ani, am simţit că tata ştie despre mine ce pot să fac.


Cum ai decis să devii internist?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Întotdeauna oamenii au fost importanţi pentru mine. Există câte un moment-cheie în vieţile noastre care au legătură cu un om, iar acel om nu este întâmplător acolo.

În anul III de rezidenţiat, se face disciplina care se numeşte semiologie, adică ştiinţa care ne învaţă despre semnele şi simptomele bolilor. Eu intram în spital alături de un grup de 6-7 studenţi şi eram repartizaţi la un asistent de grup. Acela era un medic internist, iar el a fost omul care m-a determinat să aleg asta şi la rezidenţiat. L-am admirat teribil, îmi plăcea modul în care el practica medicina, cum se comporta cu pacienţii lui, era o magie în tot ce făcea. Şi mi-am dorit să fiu şi eu aşa. Am realizat atunci că asta voi face, voi fi internist.


Ce ai descoperit despre tine făcând această specialitate?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Am descoperit că sunt un om organizat în mintea mea, preiau foarte multe informaţii de la oameni, reuşesc să le înmagazinez şi să mă întorc către ei cu o soluţie.

Am descoperit că am o mare putere de a accepta oameni, indiferent de unde vin şi cum sunt şi că este important să te arăţi deschis faţă de ei, fiindcă atunci se  arată şi ei deschişi faţă de tine.


Cum ai reuşit să împaci familia cu meseria?

Dr. Laura Brînzoi-Nuţă: Eu m-am căsătorit din studenţie, între anii V şi VI. L-am cunoscut pe soţul meu, care lucrează în IT, în anul III de facultate şi cred că lucrurile au venit de la sine. M-am gândit întotdeauna că viaţa merge ca într-un tăvălug, că viaţa trebuie să-şi urmeze un curs şi cam aşa a fost. Copiii au venit în timpul rezidenţiatului. În anul II, a venit băiatul nostru, iar, în anul IV, a venit şi fetiţa.

Lucrurile s-au aranjat natural, susţinerea financiară a venit mai mult din partea soţului meu o perioadă, fiindcă din salariul meu de rezident nu cred că ne-am fi descurcat cu cei doi copii, dar lucrurile au mers bine până la capăt.

Pe scurt, ca să-ţi răspund întrebării, dacă îţi doreşti un lucru, nu trebuie să te abaţi de la el şi să crezi în el. Asta le spun şi copiilor: noi suntem nişte oameni simpli, obişnuiţi, dar visele noastre pot fi uriaşe, iar ce rămâne important de aici este a fi de folos cuiva. Nu ştiu dacă am fost de folos cuiva, dacă am schimbat viaţa cuiva la un moment dat sau dacă o voi face mai departe. Ideea e că mă rog întotdeauna la Dumnezeu să rămân aşa şi să nu mă las schimbată de toate lucrurile care se întâmplă în jurul meu.


Medic