Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Dintre toate meseriile posibile pe care le-aţi fi putut alege, ce anume v-a dus către medicină?

Dr. Mihai Niculescu: Întrebarea evocă multe amintiri din adolescenţa timpurie. Am început să citesc foarte mult începând cu clasa a II-a. În perioada pubertăţii, am început să citesc romane de dragoste. Tot în acea perioadă, am decis că nu pot continua cu pianul de performanţă, pe care îl studiam în cadrul Liceului de Muzică „George Enescu” (de pe Principatele Unite). Vin dintr-o familie de muzicieni şi făcusem pian până într-a opta, după care am decis că nu pot să fac lucrul acesta toată viaţa. Făcând pian de performanţă, trebuia numai asta să faci, să studiezi. Am rămas cu dragostea pentru muzică. A trebuit să dau treapta întâi - pe vremea aceea era treapta întâi şi treapta a doua la liceu. Citeam foarte mult şi, la un moment dat, au început să mă impresioneze foarte mult cărţile cu medici sau scrise de medici, cum ar fi Cehov. Cel mai mult m-a impresionat „Sorell şi fiul” a lui Deeping. Nu este o valoare literară nemaipomenită, însă m-a impresionat foarte tare relaţia dintre tată şi fiu, eu fiind marcat de această relaţie într-un mod foarte profund. Plus ideea de medic, de om care are şi posibilitatea să-şi salveze tatăl. Nu doar dorinţa, dar şi capacitatea asta. Şi atunci cred că această carte, împreună cu „Gran Canaria”, altă carte pe vremea aceea fabuloasă şi cunoscută a lui Cronin, m-au influenţat foarte tare să mă axez pe o altă direcţie decât muzica, să mă îndrept către medicină. Ideea de a face bine prinde foarte bine la adolescenţi, de altfel. Un vis romantic, ca să spun aşa.

Cine era tatăl şi de ce l-aţi lăsat să aibă atât de multă influenţă asupra dumneavoastră?

Dr. Mihai Niculescu: Tatăl meu este Aurel Niculescu, fiul lui Dinu Niculescu. Dinu Niculescu a fost cel care a înfiinţat Filarmonica din Braşov în anii ‘50, imediat după război. Dinu Niculescu a fost, mai întâi, trompetist în orchestra lui Constantin Tănase, după care a devenit dirijor. Era considerat pe locul doi la dirijat în ţară, după George Georgescu. Dinu Niculescu şi-a îndrumat fiul către muzică. Tatăl meu a prins foarte bine lucrul acesta. A devenit profesor de violoncel la Conservatorul din Bucureşti, dirijor, membru în Cvartetul Filarmonicii din Bucureşti. Era foarte cunoscut, probabil considerat, în anii ‘70-'80, cel mai bun profesor de violoncel şi unul dintre cei mai buni dirijori din România. Poate mai puţin cunoscut de publicul larg, pentru că nu a ştiut să-şi facă atât de mult marketing, însă era extrem de apreciat tatăl meu în lumea muzicienilor. Muzica, în general, a avut o greutate extraordinar de mare în familia mea. Tatăl meu a reprezentat pentru mine un model imens atât în privinţa a ceea ce făcea în viaţă, dar şi a valorilor pe care le susţinea. De aceea, privind retrospectiv, influenţa lui a fost enormă, inclusiv asupra alegerilor pe care le-am făcut, ţinând cont, într-un context foarte particular al anilor ‘80, că se puteau face foarte puţine în România din punctul de vedere al unei cariere, dacă nu voiai să sfârşeşti ca un muncitor într-o mină. Am avut colegi care, nereuşind la facultate, erau repartizaţi automat pe anumite posturi extrem de neplăcute. A fost o luptă întreagă. Şi atunci problema pe care o familie responsabilă şi-o pune este cum îţi plasezi copilul într-o traiectorie profesională când ai foarte puţine alegeri: fie medic, fie avocat sau inginer. În general, salariile nu erau mari în partea umanistă, intelectuală a profesiilor. Şi atunci erau foarte puţine lucruri de ales. Din punctul de vedere al unui părinte, înţeleg că au avut acest interes de a mă convinge, ca să spun aşa, că medicina este un domeniu foarte potrivit. Nu ştiu dacă dorinţa iniţială de a face medicină a fost una intrinsecă mie. Nu cred. Cred că mai degrabă dorinţa de a face bine a fost una intrinsecă. Şi am găsit această cale prin medicină, cam singura care mi s-ar fi potrivit la vremea aceea, luând în considerare caracterul meu. Poate că, dacă aş fi aflat de psihologie, şi ar fi fost un domeniu foarte deschis în România sau alte modalităţi de a face bine – pentru că nu existau organizaţii caritabile - poate că le luam în considerare şi pe acelea. Cam asta cred că s-a întâmplat.

Când ai un reper în familie de carieră strălucitoare, cum reuşeşti să-ţi găseşti drumul, astfel încât să faci faţă acestei descendenţe?

Dr. Mihai Niculescu: Foarte greu. Privind în trecut, cred că presiunea aceasta, dacă o accepţi, este foarte dăunătoare, pentru că tinzi să devii ceva ce nu eşti tu însuţi. Adică, efortul de a descoperi ceea ce este autentic în tine este cumva inhibat de acest model pe care îl ai în faţă şi care este poziţionat extrem de sus. Şi această obligaţie pe care ţi-o asumi - nu îţi este impusă propriu-zis, dar îţi este pseudo impusă – îţi fixează această ţintă care este extraordinar de ridicată şi pe care puţini o pot atinge, pentru că majoritatea dintre noi suntem mediocri. Mulţi dintre noi vom fi perdanţi. Analizând retrospectiv lucrul acesta, îl înţeleg mai bine acum şi am încetat să fac lucrul acesta cu copiii noştri atunci când i-am crescut şi ajutat în orientarea profesională.

Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Mihai Niculescu: Printr-o serie de eşecuri profesionale am ales specialitatea. Nu este neapărat onorant, însă asta este realitatea. Eu am reuşit a treia oară la Medicină. De trei ori am trăit sub spectrul faptului că dacă nu reuşesc la medicină, voi fi repartizat la o slujbă nu ştiu pe unde. Am avut un coleg care s-a dus la mină obligat, pentru că n-a reuşit la facultate. Şi atunci am făcut tot felul de mişculaţii, ca să apar angajat. M-am angajat ca fochist la asociaţia de locatari. Aveam un bloc vechi, care trebuia menţinut. Avea propria sursă de căldură. Maică-mea s-a chinuit foarte tare să apar în scripte ca angajat. Am reuşit a treia oară şi a necesitat foarte multă perseverenţă într-un domeniu în care trebuia să învăţăm pe dinafară toate manualele de biologie, chimie, fizică. Trebuia multă muncă. Am ajuns în facultate în ‘89. Am trecut primul semestru din comunism, iar la sfârşitul primului semestru, cumva în decembrie, către noua ordine, cu mari emoţii şi participând la tot ce se întâmpla. Am fost un student rebel, în sensul că eram monarhist pe vremea aceea. Liga Studenţilor Medicinişti era foarte zgomotoasă pe plan politic. Mergeam la manifestaţii. Era o tinereţe pe care nu o regret sub nicio formă. Dar, din punct de vedere profesional, în timpul facultăţii am fost un mediocru. Cred că media generală a fost 8 şi ceva, ceea ce era foarte puţin pentru medicină pe vremea aceea. Am înţeles foarte bine lucrurile, dar aveam probleme în a mă conforma tipicului de a gândi în medicină pe vremea aceea, cum era prezentat şi cum era cerut la examinare. Aveam nişte probleme de poziţionare, ca să spun aşa.  Şi asta s-a văzut la modul în care interacţionam şi modul în care dădeam răspunsuri, pentru că multe examene erau orale, mai ales cele practice, dar şi multe teoretice. Înainte să dau examen de rezidenţiat, am avut un eveniment personal care ţine de zona romantismului. M-am despărţit de prietena mea de atunci, cu care eram de câţiva ani, şi asta m-a afectat foarte mult psihologic. Când am dat rezidenţiatul, nu l-am trecut. Am avut puţine alegeri la nota destul de slabă pe care am obţinut-o. Şi atunci, în disperare de cauză, tatăl meu şi-a folosit antenele, convingându-mă să particip la un concurs de preparator în fiziologie umană la noua Facultate de Medicină, înfiinţată în cadrul Universităţii Transilvania din Braşov. Am dat acest examen şi l-am luat. Din ‘97 până în 2000, când am plecat în Statele Unite, eu am activat acolo ca preparator în fiziologie umană, apoi ca asistent universitar în fiziologie umană. Între timp, am început din nou un rezidenţiat pe medicină generală, pentru că am avut acest drept, fiind cadru universitar şi, în acelaşi timp, mi-am deschis un cabinet particular. În ’97, m-am căsătorit. Am avut în ‘98 primul copil. Eram extraordinar de săraci. Stăteam într-un bloc de 4 etaje în Braşov, într-un apartament de două camere cumpărat de ai mei, cu ultimele resurse pe care le-au avut. Soţia mea făcea naveta de la Bucureşti, unde îşi câştiga existenţa şi am deschis acest cabinet cu investiţiile unei românce din Germania, care dorea să facă ceva afaceri, întorcându-se în România. Avea cumpărate două apartamente şi am convins-o că poate ar fi bine să deschidem în asociere un cabinet cu laborator. Aveam trei activităţi. În realitate, n-am câştigat niciodată decât din salariul de preparator, apoi de asistent. La cabinet, primul lucru care mă preocupa era să plătesc medicii colaboratori şi  specialistul de laborator - pe sora mea care, fiind biochimist, venise din Bucureşti şi se ocupa de laborator. După doi ani, investitoarea a decis că nu mai merită. A închis cabinetul. Asta era la începutul anilor 2000, când eu deja mă îndreptam către ideea de a pleca din ţară. Practic, încercând tot ce mă pricepusem să fac, nu reuşeam să ies din acest con de umbră. Şi în felul acesta începe povestea mea cu privire la emigrare. Am dat examene de limbă engleză -  soţia mea, fiind profesoară de engleză şi lucrând cu mine, a reuşit să mă înveţe foarte bine engleza - am dat examen în engleză de ştiinţe şi am început să aplic la universităţi din Statele Unite, pentru programe de doctorat. Şi, în final, am fost acceptat la University of North Carolina. Cam asta e povestea eşecurilor mele.

Cum a fost adaptarea în State?

Dr. Mihai Niculescu: Foarte dificilă. Dar fac o paranteză aici. În continuare, în colaborările mele cu colegii din România, pe atâtea planuri - cercetare universitară, antreprenoriat, implementare nutriţie - cu cele mai bune intenţii pe care le au toţi în România, mă confrunt cu diferenţe mari de mentalitate în a aborda, în a te plânge sau nu, în a lua cu tine sau nu mai departe acest zaţ care rămâne în urma unor eşecuri sau a unor nemulţumiri. Revenind la întrebare, a fost foarte dificil. Valorile socio-culturale erau atât de diferite chiar şi faţă de Europa, cu atât mai mult faţă de România, care era o ţară emergentă, în care practic setul de valori în care fusesem format şi fusesem obligat cumva să mă formez era atât de departe de setul de valori necesar în America. Şi mai ales în lumea universitară, unde lucrurile sunt foarte autonome. Aici, relaţia ierarhică dintre diferiţi profesori sau cu mentorul meu era cu totul şi cu totul alta faţă de cea care încă există acum în România, care este una extraordinar de toxică, în opinia mea. Există şi mentori în România foarte buni, dar lucrul acesta îl fac din proprie iniţiativă şi mai degrabă împotriva cutumelor impuse de sistem, nu pentru că sistemul le impune să aibă un anumit tip de colaborare cu cei pe care îi păstoresc. În schimb, în Statele Unite, lucrurile sunt foarte diferite. De la modul în care îţi plăteşti utilităţile până la modul în care interacţionezi cu un doctor este totul diferit faţă de România. Cea mai mare problemă în domeniul profesional a fost să înţeleg că depinde de mine ce fel de cercetare doresc să fac. Faptul că, atunci când mă gândesc pe ce să fac doctoratul, nu mi se impune o temă. Discut cu mentorul meu şi până la urmă el aşteaptă de la mine să vin cu ceva care este nou în lume. Întotdeauna doctoratul, prin definiţie, asta înseamnă: să aduci ceva nou, care nu s-a mai făcut. Ceea ce nu prea se respectă în România. Acolo am înţeles că totul este pe umerii mei, dar, pe de altă parte, am înţeles cât de mult pot fi ajutat de anturajul în care lucrez - colegialitate foarte înaltă, ajutoare active care mă fac pe mine să fiu mai bun. Nu mi se dă mură în gură, dar sunt ajutat să ajung prin modul în care gândesc exact la ţinta pe care o doresc. Deci, lucrurile sunt foarte dinamice, autonomia este foarte mare, responsabilitatea este foarte mare, pentru că şi ca doctorand aveam posibilitatea să cheltuiesc bani în laborator. Lucrurile astea m-au obligat să învăţ.

Şi, totuşi, puteaţi să vă întoarceţi oricând în România. Ce a lipsit să o faceţi?

Dr. Mihai Niculescu: În ’98, am avut primul băiat, fiind în România încă. Aveam salariul echivalent a 65 de dolari. În acea perioadă, inflaţia era foarte mare. Soţia mea câştiga mult mai bine în Bucureşti, dând lecţii particulare de engleză. Venea în Braşov în weekend, iar eu aveam grijă de cel mic, printre altele, pentru că spre sfârşit nu mai aveam nici cabinetul. Am meditat un fiu al medicului meu de familie şi astfel am rămas în relaţie cu acest medic. Îmi dădea reţete de nu ştiu ce antibiotice şi eu le transformam la farmacii în pamperşi, pentru că nu aveam bani pentru aşa ceva. Au fost perioade în care nu am mai putut să îl ţinem pe băieţel în pamperşi şi îl ţineam în scutece, pe care le spălam în fiecare zi, neavând maşină de spălat. Eu am învăţat că nu trebuie să renunţi atâta timp cât mai ai posibilităţi pe care să le încerci. Însă, după ce am încercat şi cu cabinetul, am înţeles că reţeaua care ţine de medicină în societate este atât de alambicată, depinde de atât de mulţi alţi factori pe care nu-i puteam controla şi am mai înţeles că la facultate, pe vremea aceea, era un regim destul de mafiot. Nu vedeam niciun fel de fereastră pentru ca eu să ies din această groapă financiară, profesională şi ideatică. Şi, în discuţiile cu soţia mea, având şi experienţa verişoarei ei, care deja era în America la PhD, am zis să încercăm. Era singurul lucru la care ne mai puteam gândi. Aşa m-am decis. Şi mă interesa să fac cercetare. M-am dus de la bun început cu ideea de a nu practica medicina. Nici n-am încercat vreodată să practic medicina aici sau să mă încadrez în sistemul respectiv. Ideea de cercetare pe nutriţie m-a fascinat. Trebuie să revin: nutriţia a început să mă fascineze poate în primul an de facultate, când am început să citesc cărţi de nutriţie care apăreau în anii ‘90. Era fascinant ceea ce citeam şi realizam încet, încet că, de fapt, nutriţia este baza prevenţiei. Deci, fascinaţia mea pentru nutriţie a crescut din facultate în paralel cu medicina. Pentru că la medicină n-am făcut deloc nutriţie. Şi din această cauză am aplicat în mai multe locuri, pe programe de studii de doctorat, pe departamente de nutriţie.

Şi ce aţi simţit să aduceţi nou în acest domeniu, el însuşi nou?

Dr. Mihai Niculescu: A trebuit, în primul rând, să mă obişnuiesc cu ideea că pot aduce ceva nou, pentru că veneam inhibat din România cu acel lucru foarte dăunător care înseamnă „spune-mi ce să fac”. N-a mai fost cazul în Statele Unite să îmi spună cineva ce să fac. Poţi să-mi sugerezi care e contextul, ce ar fi mai bine să fac pentru cariera mea, pentru curiozitatea mea ştiinţifică, dar nimeni nu îmi spune cu adevărat ce să fac. Rămâne ca eu să decid. A trebuit să devin un om care are proprie iniţiativă. A trebuit să citesc enorm de multă literatură ştiinţifică, lucru cu care nu eram atât de obişnuit în România, nici nu aveam acces pe vremea aceea la jurnale pe abonament şi aşa mai departe. În America veneam însă într-o universitate în care accesul era liber, pentru că Universitatea plătea aceste abonamente.

Mentorul meu, care era şeful departamentului de nutriţie la acea vreme şi o mare personalitate în nutriţie pe domeniul colinei (care este un micro nutrient socotit fostă vitamină), mi-a expus o idee care m-a fascinat: nu ştim, dar pare plauzibil ca acest nutrient să modifice structura ADN-ului. M-a fascinat lucrul ăsta şi am mers pe calea pe care el deja o dezvoltase, de efecte ale colinei asupra creierului şi dezvoltării creierului la făt, în perioada de dinainte şi de după naştere. Făceam foarte multe studii pe şoareci şi astfel am reuşit să aduc nou, prin teza de doctorat, prima demonstrare clară că această colină influenţează epigenetica dezvoltării creierului, adică ADN-ul din creier şi modul în care soarta celulelor se ramifică spre a se dezvolta în diverse tipuri de celule, cu influenţe asupra memoriei şi învăţării. Cam asta am adus nou pe vremea aaceea.

Ce aţi făcut în zona de dezvoltare a accesului la acest rezultat al cercetării?

Dr. Mihai Niculescu: Este o poveste mai lungă. După doctorat am stat doi ani ca asistent profesor în laboratorul mentorului meu, Steven Zeisel. După care, prin concurs, am câştigat un post la noul Nutrition Research Institute din Carolina de Nord. Ideea de asistent profesor în America este foarte diferită de ideea de asistent în România. În România, asistentul n-are nimic decât să predea şi, eventual, să facă o cercetare sub un şef. Acolo însă, ideea de assistant professor, de associate professor şi apoi de full professor - în toate trei cazurile ţi se dă un laborator, ţi se dă un buget şi ai libertate totală să câştigi granturi şi aşa mai departe - diferenţa este mai mult de prestigiu decât funcţională. Funcţional, suntem pe acelaşi plan cu toţii. Şi am devenit assistent professor în 2007, cu laborator propriu asupra căruia era suveran. Am vândut căsuţa mică pe care reuşisem că o cumpărăm şi ne-am mutat cu totul. Din 2007 până în 2015, am avut laborator acolo, am avut cursuri, ţineam cursuri studenţilor, am avut studenţi de masterat, de PhD, de postdoctorat şi mai primeam şi liceeni în internship-uri de vară, ca să lucreze la noi în laborator. Între timp, în toţi aceşti ani, până în 2015, deşi îmi plăcea foarte mult ce făceam, m-am lămurit că nu este calea pe care doresc să o urmez. De ce? Pentru că terenul este foarte dur cu privire la un aspect pe care nu mi-l dorisem. Trebuia să încerc continuu să fac rost de finanţare. Când se apropia un termen în care mi se termina un grant şi nu mai aveam altul sau eram în aşteptare, nu dormeam nopţile. Aveam coşmaruri, pentru că, de exemplu, aveam un post-doctorand din Iran foarte bună, foarte competentă, care, dacă nu mai aveam cu ce să o plătesc, trebuia să o dau afară. Şi atunci m-am gândit că nu pot să trăiesc cu aceste coşmaruri tot timpul. Pe de altă parte, începând să înţeleg nutrigenetica - un alt domeniu care ţine de nutriţie şi ADN -  am avut această dorinţă imperioasă de a implementa nutrigenetica şi, într-o anumită măsură, epigenetica. Voiam să nu mai am şefi, am început să dezvolt o filosofie de viaţă în urma căreia m-am decis să fac acest pas, care a fost radical - să ies din universitate şi să încep să fac lucrurile aşa cum vreau eu. Au existat două motive foarte importante: primul motiv era că nu mă vedeam toată viaţa scriind granturi, pentru că nu făceam cercetare aşa cum mi-aş fi dorit. Stăteam cu fundul pe scaun, în biroul meu. N-aveam timp să lucrez. Mie îmi plăcea să lucrez în laborator. Al doilea motiv a fost că, trebuind întotdeauna să scrii granturi, asta însemna practic, că eu întotdeauna, în ceea ce generam în laborator, trebuia să generez date preliminare pentru granturile pe care le scriam. Nu ajungeam niciodată până când nu câştigam un grant să merg mai departe şi să zic că merg pe calea pe care mi-o doresc. Eram o fabrică de generare de date preliminare care erau interesante, dar nu era ultima ţintă pe care mi-o doream şi mi-am dat seama că devine fără nici un gust, nu mai simt nimic. Îmi plăcea ce fac, dar nu-mi plăcea cum fac. Atunci începuse să se strice atmosfera în universităţi, în general, în America. Veniseră anii cu political correctness. Eu sunt foarte deschis ca valori, însă la un moment dat începuse să se exagereze. Nu mai vedeam viaţa în felul ăsta şi am zis hai să schimb radical, să devin propriul şef, să văd ce pot face. A fost un sacrificiu material şi pentru familia mea această tranziţie, însă am preferat să stau true to myself, să rămân în concordanţă cu propriile valori.

Cum a fost începutul colaborării cu România?

Dr. Mihai Niculescu: Nu m-am întors cu adevărat în România. Sunt cu un picior în România şi cu un picior în America. Există lucruri bune şi rele în ambele părţi, dar în diverse zone. Şi atunci am preferat să iau ce e mai bine din ambele lumi. De exemplu, în România am mai mare acces să fac cercetare cu fonduri europene decât cu cele din Statele Unite. Plecând din România, am rămas cu această greutate sufletească. Părinţii mei n-au fost de acord să plec şi au fost foarte afectaţi de plecarea mea. Şi mă întreb întotdeauna ce pot să dau înapoi. Am învăţat aici că a da înapoi societăţii este un lucru care este foarte frecventat în general de oameni care au ajuns la un nivel de dezvoltare profesională sau de timp avut la dispoziţie şi au ce să dea înapoi. Şi întrebarea a fost: eu cui vreau să dau înapoi: Americii sau României? Am ales să dau înapoi României, pentru că am avut această greutate sufletească, apropo de plecarea mea, şi consider că, de asemenea, din punct de vedere pragmatic, se pot face mai multe lucruri în România decât în Statele Unite. Pare surprinzător ce spun, însă în acest moment, libertatea este mai mare în România de a face ceva, de a pune la punct lucrurile decât în Statele Unite. În domeniul meu, cel puţin. Cu acest gând am început toate colaborările cu România.

Şi cum merg?

Dr. Mihai Niculescu: Cu bune şi cu rele, ca de obicei. Am colaborări la nivel academic, care nu sunt continue, ci în funcţie de ce proiecte câştigăm sau de cine mă solicită. Am însă şi proiecte comerciale sau private, cu finanţare de la Guvernul României. Am colaborări ocazionale de implementare comercială. Înainte de pandemie, obişnuiam să vin de două ori în România, să stau în total trei luni în ţară, cumulat. Şi acum am mai venit, cu excepţia anilor de pandemie, însă există o reaşezare. Sper să pot  în continuare să fiu mai activ. Prin Societatea de Ştiinţe în Nutriţie încercăm să aducem o componentă care lipseşte în nutriţia românească, cu toate opoziţiile şi sprâncenele încruntate ale unora. Alţii însă ne-au primit cu braţele deschise.

Pentru ce v-aţi întoarce de tot în România?

Dr. Mihai Niculescu: M-aş întoarce în România în condiţiile în care aş avea libertăţile profesionale pe care le am aici. Probabil niciodată. Avantajul de a rămâne aici este că am libertate. Nu depind nici ierarhic, nici ca presiune, nici politic, nici financiar de nicio forţă din România, care ar putea, la un moment dat, să se opună încercărilor mele profesionale. Şi atunci mă simt foarte safe fiind aici. Pe de altă parte, mă simt şi liber să ajut domeniul în România, domeniul nutriţiei, pentru că n-am aceste obligaţii. Eu nu depind în deciziile mele de nici o presiune venită de la un Minister al Educaţiei sau de la un rector. La fel şi în cercetare. Mă simt foarte liber şi cred că pot ajuta mai mult România fiind aici decât dacă m-aş întoarce complet în România şi aş deveni şi eu o victimă a sistemului politic, administrativ, a sistemului judiciar, care te ţine 5 ani, 10 ani cu un proces care aici se termină în 6 luni. De asemenea, în domeniul profesional, drepturile nu sunt cu adevărat atât de multe în profesie cum sunt aici, iar lista ar putea continua.