Dr. Octavian Popescu este chirurg supraspecializat în oncologie şi operează, după o experienţă de 9 ani într-o clinică de oncologie şi chirurgie generală din Germania, la Spitalul de Oncologie Monza.


De ce ai ales să devii medic?

Dr. Octavian Popescu: Decizia a ventit nu neapărat după o chemare, ci după faptul că ştiam mai bine nişte materii, adică învăţam foarte bine la chimie, fizică şi biologie. Aşa că mi-am spus că ar fi bine să mă duc spre Facultatea de Stomatologie, dar, exact cu o lună înainte de examen, am decis să nu dau admitere acolo totuşi. (râde) Am realizat că, dacă ajung la Medicină generală, voi avea în faţă foarte multe opţiuni, specialităţi din care aş putea să aleg, în vreme ce stomatologia era limitativă.

 

Procesul acesta de reflecţie l-ai făcut singur ori te-ai consultat cu altcineva?

Dr. Octavian Popescu: Fratele meu a avut o contribuţie destul de mare în decizia mea, fiindcă în clasa a X-a, când el era deja student în anul I, la Medicină generală, m-a chemat la o lecţie de anatomie.

Ce am văzut acolo m-a impresionat extraordinar de mult. Mai ales că era şi un cadavru acolo, pe care ei îl disecau. Practic, făceau chirurgie şi învăţau despre fiecare părticică din corpul omenesc.

 

Ştiu studenţi care au leşinat când au ajuns în anul I la acest moment al disecării cadavrelor. La tine cum a fost?

Dr. Octavian Popescu: Am avut o senzaţie ciudată iniţial, dar mai mult din cauza mirosului specific, de formol. Apoi, mi-am dat seama că era un instrument de învăţare, de fapt.

 

Te-ai gândit vreo clipă să renunţi?

Dr. Octavian Popescu: Nu, niciodată. Primii doi ani au fost mai grei, pentru că nu aveam deloc contact cu oamenii. Învăţam despre boli, despre mecanisme de apariţie a bolilor, despre anatomia omului. Dar nu am intrat în contact cu niciun pacient, ceea ce este cel mai important în practica de medic, interacţiunea cu omul, să-l întrebi despre problemele lui, despre cum le vede şi cum se raportează emoţional la ele.

 

Dar în acelaşi timp s-ar putea să fie nevoie să-i gestionezi şi mâniile, furiile, înjurăturile, poate. Ce faci atunci?

Dr. Octavian Popescu: Totul trebuie făcut cu calm chiar şi în situaţii extreme, când pacientul este nervos. Dacă, atunci medicul îşi păstrează calmul, pacientul îşi schimbă automat atitudinea şi preia din liniştea medicului.

 

Ţi s-a întâmplat vreodată?

Dr. Octavian Popescu: Mi s-a întâmplat şi, sincer, este foarte greu să te controlezi. Dar adevărul este că se poate să ne liniştim şi noi, şi pacientul.

 

Cum ai ales specialitatea?

Dr. Octavian Popescu: Din anul I de facultate trebuia să facem o lună de practică în vacanţa de vară. Ne puteam alege orice spital, chiar şi din localitatea de unde eram. Eu am ales să merg la Constanţa. La început, am făcut ortopedie. Mi-am spus că trebuie să văd în practică ce învăţasem la anatomie. Şi am ales secţia de ortopedie, unde se operează toate oasele din organism.

În anul II, am decis să schimb şi am mers la chirurgie generală, unde mi-a plăcut mai mult. Aici, operam mai mult în zona organelor interne abdominale. Mai mult, începând cu anul III, am dat peste adevăraţi mentori de chirurgie: dr. Sinescu, de la Spitalul Floreasca, şi prof. Silviu Constantinoiu.

 

Ce-l face pe un doctor bun un mentor bun?

Dr. Octavian Popescu: Din prima clipă când am intrat în contact cu ei, am auzit întrebarea: „ce ştii să faci?”. Or, eu făcusem practică şi în alte spitale, deci ştiam să cos, să fac noduri, aveam o bază, pe care alţi colegi care nu făcuseră practică de chirurgie nu o aveau.

Medicii despre care îţi spuneam s-au simţit atunci datori cumva să mă înveţe mai mult decât ştiam şi m-au luat cu ei în sala de operaţii. În anul III, am reuşit să fac singur, după ceva timp de practică, o operaţie de varice şi una de hernie inghinală simplă. Desigur, eram asistat de medicii despre care spuneam.

Pe de altă parte, şi implicarea mea era constantă. Ziua mergeam la cursuri, iar noaptea stăteam în gărzi, fiindcă voiam să văd urgenţele chirurgicale. Puneam diagnosticul la camera de gardă, intram în sala de operaţii cu pacienţii, unde mi se confirma diagnosticul pus la intrare. Învăţam din aceste lucruri şi ştiam la ce să ne aşteptăm atunci când deschideam abdomenul.

 

Şi somn?

Dr. Octavian Popescu: Somn, când apucam: la cursuri, între cursuri câteodată. (râde)

Au fost veri în care făceam două luni de practică. Toată vacanţa de vară era în sala de operaţii.

 

De ce?

Dr. Octavian Popescu: De plăcere. E pasiunea mea.

 

De ce ai plecat din România şi de ce ai revenit?

Dr. Octavian Popescu: În anul IV de facultate, am plecat în Germania, unde fratele meu era deja rezident în ortopedie şi traumatologie. Pe de altă parte, eu nu voiam să renunţ la chirurgie generală. În plus, o vreme am refuzat gândul de a pleca în Germania, fiindcă nu mă simţeam pregătit să învăţ această limbă. Cochetam cu Anglia, dar fratele meu m-a convins să încerc.

Am ajuns undeva lângă Frankfurt, într-o clinică mare, de chirurgie de urgenţă şi oncologică. Acolo am avut şansa să văd şi să înţeleg rigurozitatea germană, faptul că nu făceau niciodată rabat la calitate. Dacă, în timpul operaţiei, era nevoie de un instrument pentru care trebuia să fie desterilizat un set de alte sute de instrumente, nu ezitau o clipă să o facă. Nu am auzit nicio clipă: „Hai că merge şi fără asta!”, ci „facem totul ca pacientul să fie operat în siguranţă şi să obţinem cel mai bun rezultat posibil!”. În plus, acolo nimeni nu se grăbea să opereze pacientul până nu aveau un diagnostic complet şi corect. Pacientul trecea printr-o comisie oncologică, unde participă toţi medicii de chirurgie, gastro-enterologi, oncologi, radiologi, de la anatomie patologică, chiar şi de la psihologie medicală şi, dacă acolo decizia era că cel mai bun tratament nu este chirurgia, pacientul nu intra în sala de operaţie. Acolo nu exista situaţia ca un singur medic să pună indicaţia de operaţie.

 

Cum te-a schimbat pe tine această experienţă?

Dr. Octavian Popescu: În 9 ani de zile, am ajuns să cunosc foarte bine caracterul colegilor germani şi am învăţat să nu mă abat de la protocoale. Singura situaţie în care putem să o facem este după ce discutăm îndeaproape cazul într-o comisie, iar, dacă acolo constatăm că este spre binele pacientului, ne abatem de la protocol.

 

Cât de multe riscuri îţi dai voie să-ţi asumi în actul medical?

Dr. Octavian Popescu: Riscuri ne asumăm din momentul în care intrăm în sală. Din acea clipă, pot apărea sute de probleme. Cu experienţa pe care o ai le rezolvi, iar, dacă nu te simţi în stare, chemi pe cineva avizat, care ar putea să te ajute mai mult decât poţi tu. Chiar şi medicii cu experienţă, medicii primari, cu experienţă de zeci de ani în chirurgie sunt uneori puşi în situaţii în care nu pot să avanseze. În acel moment, este sunat capul clinicii, profesorul care este în cea mai bună măsură să ne ajute să ieşim din acea situaţie.

 

De ce te-ai întors?

Dr. Octavian Popescu: În Germania, am operat foarte mulţi români, împreună cu mentorul meu, profesorul dr. Friedrich Hubertus Schmitz-Winnenthal, care m-a ajutat pe toată perioada carierei mele în Germania, m-a ajutat, m-a învăţat şi m-a susţinut să explorez cele mai noi tehnici.
Pacienţii care veneau la noi, din România, se întorceau în ţară după intervenţie şi nu mai ştiam nimic despre ei. Nu-i puteam urmări la infinit, cu recomandări sau feedback. În România, existau diferenţe la nivel de ghiduri.  Nu puteam trata un pacient cap-coadă după standardele din Germania. Aşa am ajuns să ne punem întrebarea: „cum ar fi să facem intervenţiile chiar în România?”

 

Tocmai spuneai despre diferenţele dintre cele două ţări în materie de proceduri. Cum ai făcut când ai ajuns în România?

Dr. Octavian Popescu: Când am ajuns în România, cu domnul profesor am avut surpriza ca fix la Spitalul de Oncologie Monza să fie totul ca în Germania: o comisie oncologică bine stabilită, se respectau tratamentele din străinătate; oamenii cu care lucrez acum în Spitalul de Oncologie Monza respectă ghidurile internaţionale, inclusiv pe cele din Germania.

Acum, noi am adus chirurgia din Germania în România; aplicăm tehnologia germană în România, cu operaţii minim-invazive pentru cancere. Această clinică aborda cu această metodă cancere de stomac, de esofag, peste 90% din cancerele de colon şi rect, cancerele de ficat şi se rezolvau laparoscopic.

 

Zi-mi un caz pe care îl ai în minte la o primă întrebare de acest gen.

Dr. Octavian Popescu: O pacientă operată de cancer de colon, diagnosticată iniţial şi cu metastaze hepatice a fost considerată inoperabilă şi devenise caz paliativ. A fost operată în semi-urgenţă, pentru îndepărtarea tumorii din colon pentru a evita riscul de ocluzie intestinală, dar, din pricina metastazelor hepatice, considerate inoperabile, pacienta a fost trimisă la tratament chimio paliativ. Nimeni nu i-a spus pacientei să consulte şi un chirurg supraspecializat în oncologie, în special în chirurgie hepatică, care să poată evalua metastazele respective.

Acesta este un caz din România, iar ca el vin multe alte cazuri de o complexitate care pe mine mă impresionează, fiindcă pacienţii ajung la noi în stadii foarte avansate de boală.

Pacienta a avut însă norocul să afle despre noi la televizor. Şi ne-a căutat. A venit la consultaţie, am analizat CT-ul, am discutat cu domul profesor şi am stabilit un plan de intervenţie care presupunea îndepărtarea acelor metastaze, mai ales că între timp erau mai reduse, pentru că pacienta primise chimioterapie. Aşadar, cu o intervenţie minim-invazivă, cu laparoscopie, am îndepărtat o treime din ficat, împreună cu toate metastazele.

Pacientei nu i s-a dat nicio şansă, dar prin experienţa noastră şi aceste noi metode aplicate am putut să o ajutăm.

 

Cu ce te mândreşti?

Dr. Octavian Popescu: Nu prea-mi dau voie să mă mândresc, fiindcă atunci se întâmplă şi lucruri rele. S-a întâmplat să operez ceva, la final să mă bucur, să mă mândresc de ce am făcut, pentru ca apoi să se întâmple ceva.

 

Smerenia e necesară, nu?

Dr. Octavian Popescu: Exact. Fără smerenie sau fără Dumnezeu nu putem face meseria asta.

 

De ce, oare?

Dr. Octavian Popescu: Vorbesc acum din experienţa mea: dacă apare o situaţie dificilă în timpul intervenţiei şi mă opresc un pic, spun o rugăciune sau mă duc cu mintea la Dumnezeu şi-l rog să ne ajute să trecem cu bine peste asta, lucrurile se îmbunătăţesc. Parcă primesc mai multă răbdare, care, oameni suntem!, după 5-6 ore de intervenţie se diminuează, dar, când apare brusc o problemă, ai nevoie de nişte resurse suplimentare. Iar lucrurile parcă merg mai bine. Nu spun că operaţia devine mai uşoară, dar lucrurile merg mai lin. Se leagă. Ba mai mult, se îmbunătăţeşte situaţia.


Oncolog