Dr. Ştefan Tucă este medic primar Chirurgie generală, cu competenţă în Chirurgia laparoscopică avansată, Chirurgia bariatrică, Herniologie şi Flebologie. Are o experienţă de 20 de ani şi, chiar şi după atâta timp, consideră că profesia lui este cea mai provocatoare, dar şi cea mai frumoasă.


De ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Ştefan Tucă: Cred că am fost îndrumat de bunicul meu. El îşi dorea foarte mult ca eu să devin medic şi mi-a insuflat această opinie care s-a concretizat prin dorinţa mea în liceu de a deveni medic. Am dat la facultatea de medicină ulterior. Nu mai am pe nimeni în familie care să fie medic. Eu sunt singurul.


Ce profesie avea bunicul?

Dr. Ştefan Tucă: A lucrat în mină, la un moment dat, şi probabil îşi dorea ceva mai bun pentru copiii şi nepoţii lui.


Medicina vine cu multe provocări şi mult studiu. Ce v-a ţinut pe cale?

Dr. Ştefan Tucă: Medicina e o profesie grea. În momentul în care dai la Medicină, ar fi bine să ştii asta şi la ce anume te înhami, pentru că este o muncă uriaşă, o mulţime de ani în facultate şi ulterior un Rezidenţiat, care îşi arată beneficiile, într-adevăr, foarte târziu. Ce m-a ţinut în priză? Dorinţa de a mă face medic şi de a le face bine oamenilor. Fără vocaţie nu cred că ai putea să faci profesia asta în vreun fel.


Cum identificăm noi, ca pacienţi, această vocaţie în rândul medicilor?

Dr. Ştefan Tucă: Poate chiar în timpul unei discuţii, al unei consultaţii, medicul stârneşte pacientului o doză de încredere în terapia pe care i-o propune. Cred că aşa se zăreşte vocaţia.


Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Ştefan Tucă: Am ales-o de la început. Ştiam foarte bine că îmi plac lucrurile mai dificile, care sunt o provocare pentru mine, aşa că, de când am dat la Medicină, ştiam că vreau să mă fac chirurg şi asta am devenit. Am fost foarte hotărât, cum sunt şi acum.


Cine v-a fost mentor?

Dr. Ştefan Tucă: În România, conceptul de mentor e unul care nu e superpozabil cu realitatea. Aici, în chirurgie,  este mentalitatea că această meserie se fură, drept urmare e greu să găseşti un mentor care să fie dispus să îţi arate. Mai degrabă trebuie să stai pe lângă el şi să sustragi ceea ce crezi că te interesează şi ar fi de folos pe viitor. Am lucrat la Spitalul Floreasca şi am lucrat cu medici care m-au inspirat. Sistemul românesc e complet diferit. Eu am lucrat şi în Franţa o perioadă, unde într-adevăr conceptul de mentor era multi-dezvoltat, în sensul că ei îşi luau în serios jobul de mentor şi încercau să te înveţe ceva, erau şi punctaţi pentru această manieră didactică prin care te făceau să asimilezi nişte cunoştinţe chirurgicale pe care să le foloseşti la viitorii tăi pacienţi.


Mă gândesc că tinerii sunt dornici să înveţe, iar seniorii dornici să împărtăşească şi să dea mai departe cunoştinţele lor.

Dr. Ştefan Tucă: Este foarte poetic ceea ce spuneţi şi, din păcate, foarte departe de adevăr. Sunt foarte puţini medici care vor să împărtăşească cunoştinţele elevilor, discipolilor lor. În România, e foarte rar întâlnit acest lucru. În România, Medicina e o chestiune închisă oarecum, e foarte dificil să pătrunzi. Îţi faci loc arătându-ţi interesul, încercând să fii aproape de îndrumătorul tău cât mai mult timp, în aşa fel încât să constaţi nişte lucruri pe care eventual să i le ceri să ţi le explice. După care tu, fiind autodidact, te duci acasă şi o iei de la început şi înveţi mai degrabă singur decât prin ceea ce te învaţă alţii. Medicina este o profesie în care înveţi foarte mult şi din greşeli. Nu e totul matematică, nu e mecanică auto, nu e inginerie. E diferit. În Medicină, pacienţii sunt diferiţi. Deşi unii au aceeaşi boală, tratamentul este personalizat. E diferit faţă de alte profesii.


Ce aţi învăţat din succese şi din nereuşite?

Dr. Ştefan Tucă: Sunt la vârsta maturităţii chirurgicale. Am 44 de ani. Sigur, am avut, ca mulţi dintre colegii mei, şi o grămadă de reuşite, dar şi nereuşite. Sigur, când eşti tânăr, îţi doreşti să faci foarte multe, să evoluezi foarte mult şi foarte repede şi nu îţi dai seama că există un lucru care e foarte important în chirurgie şi anume a şti când să te opreşti. E mai important decât indicaţia chirurgicală. Să ştii când să te opreşti e o chestiune care ţine de înţelepciune şi care se dobândeşte cu vârsta şi cu experienţa şi are la bază mai mult nereuşitele decât reuşitele. Pentru că aşa e firesc să fie.


Aveam impresia că chirurgii sunt nişte temerari, care îşi asumă riscuri.

Dr. Ştefan Tucă: Categoric da, dar asta nu are legătură cu faptul că ar trebui să ştii când să te opreşti. Există un moment în plagă, într-o operaţie, în care poţi greşi, în care e bine să nu mergi mai mult, momente în care binele pe care vrei să-l faci în continuare ar putea deveni duşmanul tău şi al pacientului. Atitudinea agresivă şi heirupistă, care se mai întâlneşte la unii colegi chirurgi, nu e tot timpul benefică. Altfel, da, chirurgii sunt temerari. Nici nu ar putea fi altfel. Dar de la a fi temerar şi până la a dobândi experienţa selecţiei unor cazuri, în aşa fel încât să le operezi cum trebuie, iar atât pacienţii, cât şi tu, ca chirurg, să aveţi cele mai bune beneficii... e cale lungă.


Cum măsuraţi succesul?

Dr. Ştefan Tucă: Vine din satisfacţia pacienţilor, care devine cumva şi satisfacţia mea. E foarte important ca pacientul să fie mulţumit după ce tu ai depus eforturile medicale necesare în profesia ta ca să îi rezolvi problema chirurgicală, în cazul meu. Şi nereuşitele tot cu pacienţii se măsoară. Nu există chirurg perfect, nu există medic perfect. Fiecare a avut o nereuşită în viaţa lui, din care a învăţat.


Spuneţi-mi o poveste din care aţi învăţat.

Dr. Ştefan Tucă: Când eram tânăr specialist la Floreasca, terminasem Rezidenţiatul, mi-a venit un pacient cu ocluzie intestinală, cu un cancer de rect, care mâncase foarte mult pepene cu tot cu sâmburi şi a trebuit să intru în urgenţă. Era colonul destins, era totul perforat, avea o peritonită generalizată, plin de sâmburi de pepene în cavitatea abdominală şi pe care l-am operat de la 2 dimineaţa până la 7 dimineaţa. La două ore după ce am încheiat operaţia, pacientul a murit. Acesta a fost un caz în urgenţă la care m-am străduit să fac tot posibilul să iasă bine. Şi părea că iese bine şi am ieşit din sală cu speranţă atât pentru el, cât şi pentru mine. Există detaşarea faţă de pacient, dar există şi un mic grad de ataşament faţă de pacient şi faţă de munca ta. Eu am făcut tot ce îmi stătea în putinţă şi nu am reuşit să-l salvez, deşi mi-am propus lucrul ăsta. Am mai avut tineri cu cancere prezentate în stadii tardive, în care nu am putut face mare lucru decât să le prelungesc viaţa, dar poate prea puţin. Anul trecut, de exemplu, un tânăr de 39 de ani, cu diverse dureri tratate în diverse spitale din Bucureşti. Am avut inspiraţia să cer să i se facă cu Computer Tomograf şi am descoperit o tumoră de colon transvers care invada stomacul şi nu numai şi căruia i-am făcut o rezecţie. Din păcate, l-am scos din riscul vital, dar numai că speranţa lui de supravieţuire a fost una redusă. Nu a trăit mai mult de un an. L-am prins prea târziu. Mi-a părut rău, dar aşa a fost să fie.  


Şi o poveste cu reuşită?

Dr. Ştefan Tucă: Acum vreo 3-4 ani, am operat o pacientă cu obezitate morbidă. Avea undeva la 230 de kilograme. A fost o intervenţie foarte dificilă, i-am făcut o operaţie bariatrică şi a slăbit semnificativ. A ajuns undeva la 80 kg, a rămas însărcinată, a dus sarcina la bun sfârşit şi acum are copii. La 230 de kilograme nici nu visa aşa ceva. Am mai operat o colegă, care avea o tumoră de perete abdominal, interpretată iniţial ca lipom. I-am făcut un RMN şi s-a dovedit a fi un sarcom foarte agresiv, pe care l-am operat împreună cu un chirurg plastician şi am scos o parte din muşchi, am înlocuit totul cu o plasă. Ulterior, doamna a fost bine, a rămas însărcinată şi a dus sarcina la bun sfârşit, deşi avea plasă şi avea jumătate din muşchii abdomenului îndepărtaţi.

Există tot soiul de intervenţii: planificate, de rutină, care nu presupun riscuri. Dar există şi intervenţii complicate. Chiar astăzi am operat două cazuri: o pacientă cu o plicatură gastrică făcută pe la Satu Mare, care s-a îngrăşat din nou şi a trebuit să-i fac un re-sleeve gastric. A fost dificil, pentru că era totul prins acolo. Apoi, am avut o vârstnică cu o eventraţie supra-ombilicală, în urma unei operaţii de colecist pe cale deschisă, care mi-a luat mult mai mult decât acest redo pentru gastric sleeve, pentru că era o intervenţie foarte complicată, avea multe aderenţe în cavitatea abdominală, fusese operată de multe ori, cu multiple sarcini extrauterine. În sfârşit, am reuşit să o rezolv pe cale laparoscopică, lucru care pentru ea va fi un mare avantaj.  


Aveţi copii?

Dr. Ştefan Tucă: Da, am un băiat de aproape 8 ani şi o fetiţă de 5 ani şi jumătate. Îmi sunt dragi tare şi încerc să mă bucur de ei seara, pentru că ziua sunt cu pacienţii. Cred că amândoi au înclinaţie spre această meserie. În afară de partea consumptivă, aceasta este o meserie frumoasă, care presupune rezolvarea diverselor curiozităţi şi diferenţe care sunt între pacienţi şi e ceva care te ţine mereu în priză. Deci, din punctul acesta de vedere, nu este o meserie deloc plictisitoare, iar copiii mei nu par să-şi dorească o profesie plictisitoare, ci mai degrabă una activă, care să-i pună un pic mai mult la încercare.


Ce ar zice bunicul dvs. acum?

Dr. Ştefan Tucă: Cred că ar fi mulţumit. Nu mai e printre noi. A plecat de vreo câţiva ani buni, dar a trăit suficient cât să vadă că am ales o meserie pe care el mi-a insuflat-o. Sigur, nu a fost doar meritul lui. Şi părinţii au alimentat această dorinţă a lui, dar totul a pornit de la el.


Medic