Dr. Victor Miron este medic pediatru la Institutul Naţional pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Prof. Alessandrescu-Rusescu” Bucureşti , vine din Tecuci, a fost olimpic naţional la chimie, iar în clasa a XII-a, cu câteva luni înainte de examenul de admitere la Facultatea de Medicină a ales să uite de planul de până atunci, de a termina Universitatea Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Chimie, şi să aleagă o carieră de medic.


Am sentimentul că viaţa unui medic e greu să fie văzută în afara profesiei, că nu este o muncă precum oricare alta, ci că te acaparează cu totul. Cum este de fapt?

Dr. Victor Miron: Aşa este, cel puţin la mine. Mare parte din viaţa mea este completată de medicină, iar când nu fac medicină la sală, fac tot ceva legat de asta, când ajung acasă, fie că citesc sau studiez sau cercetez. Sunt implicat în multe proiecte de cercetare şi în acelaşi timp şi activitatea didactică, pe care o desfăşor cu studenţii. În general, mă concentrez pe studiul bolilor virale sau bacteriene, boli infecţioase.


Cum faceţi ca acest dezechilibru alarmant între viaţa profesională şi cea personală să fie totuşi în beneficiul dvs?

Dr. Victor Miron: În mod normal, trebuie să existe o delimitare între viaţa profesională şi cea privată, dar cred că sunt anumite profesii în care această delimitare nu se poate face decât foarte lent. Iar medicina este unul dintre acestea, adică nu poţi fi medic doar pentru 8 ore, la spital, iar imediat după închei tot. Cu atât mai puţin în zona în care sunt eu, în pediatrie, fiindcă, după ce pleci de la spital, invariabil, vei mai primi unul sau mai multe apeluri şi mesaje de la părinţi care au nevoie de un sfat medical sau chiar de o simplă părere.

Să zic că la mine este un pic mai uşor de dus acest echilibru, câtă vreme eu încă nu am o familie formată şi nu am copii.


În momentul în care aţi decis să daţi examen la Medicină, ce anume v-a adus în punctul de a lua această decizie?

Dr. Victor Miron: Când am decis să dau la Medicină, nu mi-am închipuit că vom avea acest ritm de lucru. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu prea am vrut să dau la Medicină.

Am decis să dau admitere aici în clasa a XII-a, în luna mai, adică foarte târziu, dacă mă gândesc la colegii mei care deja învăţau serios, aplicat, de mai bine de un an de zile.

Eu am vrut să fac Facultatea de Chimie, îmi plăcea foarte mult această materie, eram şi olimpic naţional, deci mă vedeam pe un parcurs de carieră foarte clar. Ştiam unde vreau să intru, la Politehnică, în Bucureşti, fusesem şi într-o vizită în campus, deci aproape totul era planificat.

Într-o după-amiază, când eram în biblioteca liceului meu din Tecuci, împreună  cu doi colegi, o fată şi un băiat, care făceau teste de admitere la Medicină, i-am auzit povestind despre cum cred ei că va fi la facultate, după ce vor intra. Era atât de fascinant ce spuneau şi totul părea atât de atractiv pentru mine, încât în clipa aceea am decis să schimb complet decizia. Am ajuns acasă şi am început să mă documentez despre admiterea la această facultate care brusc îmi trezise interesul. Am avut norocul să pot intra cu diploma de olimpic şi nu a trebuit să dau admitere, iar, când am intrat şi am început cursurile, totul a devenit foarte bizar, fiindcă eu, neştiind deloc biologie, neînvăţând nici pentru admitere, mi-a fost foarte greu să prind din urmă colegii cu toată materia, să recuperez toate cunoştinţele de biologie şi anatomie.

Primul an de facultate a fost foarte greu şi obositor pentru mine. Uşor, uşor a început să-mi placă, iar din anul III deja am realizat că luasem cea mai bună decizie pe care aş fi putut-o lua vreodată. Ce se întâmplase, de fapt? În anul III, studenţii intră pentru prima dată în spital şi iau contact cu pacienţii, ceea ce mie mi-a plăcut la nebunie, să discut cu ei, să aflu despre ei, să văd utilitatea practică a ceea ce învăţasem anterior.

După ce am dat examenul de Rezidenţiat şi am ales pediatria, mi-am făcut un program. Am văzut contractul de muncă, am văzut că sunt 7 ore specificate, iar a 8-a oră era de recuperat, în gardă. Atunci, mi-am zis eu: muncesc 7 ore, dorm 8 ore, fac sport, citesc, mai găsesc ceva activităţi în plus faţă de activitatea de spital. Prima săptămână de serviciu ca rezident a fost exact conform planului. Apoi, a început greul, din ce în ce mai mulţi pacienţi, din ce în ce mai mulţi pacienţi la spital, iar planurile mele s-au năruit complet. (râde) Acum, mi-e aproape imposibil să am o viaţă echilibrată, fiindcă în fiecare zi, pe lângă ce am deja programat, vin atribuţii şi responsabilităţi noi. Şi toate sunt urgente.

În ciuda tuturor acestora însă îmi place la nebunie ce fac. Nu sunt niciodată obosit. Nu în sensul oboselii fizice, pe care recunosc, o am şi e firească dacă dormi 4-5 ore pe noapte. Dar faptul că-mi place foarte mult această muncă, sunt fericit şi nu-mi dau seama că trec orele.


Ce vă place la munca aceasta?

Dr. Victor Miron: Într-un cuvânt? Tot. (râde) În mai multe cuvinte, aş zice că îmi place foarte mult interacţiunea cu pacienţii. Vorbesc mult cu copiii şi cu părinţii lor. Cred că secretul rezolvării unui caz, mai cu seamă în pediatrie, stă în aceste dialoguri cu părinţii copilului. Foarte mulţi părinţi nu înţeleg ce se întâmplă cu copilul lor şi ajung la un prag de disperare tocmai pentru că nu li se explică mai exact diagnosticul. Majoritatea copiilor au forme uşoare de boală, iar îngrijorarea şi disperarea părinţilor vin din faptul că nu li se explică despre ce este vorba, în privinţa diagnosticului şi a tratamentului.

Eu încerc, şi voi continua asta, să discut cu părinţii, să le explic de ce am făcut o anumită alegere a unui tratament, de ce am pus un anumit diagnostic şi încerc să-i liniştesc să nu se îngrijoreze de simptomele pe care copilul le are din pricina bolii pentru care au venit la noi.

Îmi place foarte mult să îi văd pe copii fericiţi. Am ales pediatria pentru că, indiferent de cât de bolnav ar fi, un copil ştie să zâmbească. Un adult nu o să poată zâmbi într-o situaţie similară. Copilul însă, dacă se simte bine pentru o clipă, în acea clipă se va bucura.

Cei mici au altă unitate de măsură în privinţa suferinţei şi sunt mai tot timpul veseli. Copii diagnosticaţi cu boli cronice serioase, cancer, boli autoimune au o forţă fantastică de a zâmbi şi de a face ziua mai bună.

Dincolo de interacţiunea cu părinţii şi cu copiii lor, îmi place foarte mult şi colectivul în care lucrez. Este foarte important. Am umblat prin multe spitale din Bucureşti şi am rămas acolo unde colectivul a fost plăcut, iar, când spun asta, mă gândesc la toţi angajaţii, de la portar şi doamna de la curăţenie, până la director.


Munca de pediatrie pare mai degrabă una solitară sau în echipă mică decât în formule extinse. Cum stau lucrurile, de fapt?

Dr. Victor Miron: E drept, pediatria de cabinet este mai degrabă o muncă de echipă de doi sau trei oameni. În ultimii cinci ani însă, am lucrat foarte mult în departamentul de urgenţă, unde ajung cazuri numeroase şi foarte diverse. Dacă într-un cabinet consulţi 10 copii într-o zi, la urgenţe, vezi 60-70 de copii într-o zi. În acest ultim caz, colaborarea şi implicarea întregii echipe este mult mai strânsă, este nevoie de părerile altor colegi, altor specialişti, poate nu ai competenţa necesară a unui anumit caz ori poate că eşti obosit, ai nevoie de o colaborare foarte strânsă cu asistentele şi infirmierele.


Pediatru