Dr. Violeta Radosav este medic primar Medicină de familie, cu specializare în Consiliere pentru sănătatea reproducerii. A absolvit UMF Timişoara şi a urmat specializarea în Planificare Familială la Centrul Naţional de Referinţă în Planificare Familială de la Spitalul de Obstetrică-Ginecologie „Panait Sîrbu” Bucureşti, iar competenţa în sexologie, la Institutul Naţional de Endocrinologie „C.I. Parhon”. Pentru 12 ani a coordonat o campanie extinsă de informare în şcoli şi licee, „Vreau să aflu despre viaţă!”, încercând astfel să aducă în faţa adolescenţilor tema educaţiei pentru sănătate, în general, şi cea sexuală, în special. Mai bine de 800.000 de adolescenţi şi peste 3500 de părinţi au luat parte la aceste evenimente educaţionale. Olimpică la matematică, dar şi la limba română, în liceu, Violeta a ales cariera medicală dintr-o coincidenţă care, însă, avea să-i traseze întreaga viaţă şi carieră.

Cum ai făcut alegerea între latura umanistă şi cea realistă a minţii tale?

Dr. Violeta Radosav: La mine a fost o conjunctură. Am făcut Medicina nu pentru că mi-am dorit să am bani mulţi sau să salvez oameni, ci pentru că mi-am dorit să salvez copii. Terminasem cursurile la cel mai bun liceu de mate-fizică din Timişoara, profil real Matematică-Fizică şi eram cea mai bună la Matematică, la Fizică şi la Română. De fapt, cam la toate.

De ce ai fost atât de bună la toate?

Dr. Violeta Radosav: Pentru că mi-a plăcut să învăţ.

Mama mea este o fire ambiţioasă. Şi eu la fel, prin definiţia zodiei -  sunt Berbec – întotdeauna am crezut că pot face mai mult, că pot să mă autodepăşesc, nu să demonstrez altora, ci mie.

Am încercat să fac ceva unic, ce nu a mai făcut nimeni şi am încercat să văd latura umană a fiecăruia. Când cineva aflat în cel mai vulnerabil moment al vieţii sale ţi se adresează ţie, medic, ar trebui să-i vorbeşti frumos, să te comporţi cât mai uman cu el şi să fii cât mai aproape de sufletul lui. Sigur, trebuie să fii empatic, dar şi raţional, pentru a-i da o soluţie.

La ce te-a ajutat să fii premiantă?

Dr. Violeta Radosav: N-aş spune că am ajuns foarte sus astăzi, pentru că oamenii din ziua de azi nu apreciază neapărat oamenii pregătiţi profesional.

M-a ajutat să fiu puternică, să ajut oamenii de lângă mine.

Am citit enorm de multe romane poliţiste din biblioteca tatălui meu şi sunt o justiţiară de fel. Chiar am vrut să dau admitere la Drept, în niciun caz la Medicină, dar m-a împiedicat programa de admitere. Pe vremea aceea se făceau intens meditaţii la istorie şi gramatică – la gramatică aş fi luat examenul, dar istoria era pentru mine un coşmar, dacă mă gândesc la toţi anii şi cifrele de ţinut minte. Părea din start o luptă pierdută.

În liceu, profesorii ne tot întrebau unde dăm, iar eu trebuia să dau un răspuns, aşa că am zis Medicină, că îmbina şi realul, şi umanul. În primii doi ani de facultate, am fost şocată, nu înţelegeam nimic. Am şi vrut să renunţ.

În primii doi ani, la Medicină, se fac studiile preclinice, e alfabetul medicinei, dar nimeni nu ne spunea asta. Am fost însă sprijinită, am înţeles şi atunci mi s-a conturat ideea că vreau să fiu pediatru.

De ce?

Dr. Violeta Radosav: Pentru că de mică am avut probleme de sănătate ale aparatului respirator: bronhopneumonie şi pneumonii repetate, administrându-mi-se tratament injectabil. Din cauza traumei din copilărie, am şi acum teamă de ace, astfel încât, când mi se recoltează probe de sânge, doar asistenta mea de ani de zile se poate apropia de mine. Chiar şi în şcoală, când vedeam sânge, leşinam.

Am avut un pediatru, prof. dr. Valentin Boţiu, care mi-a fost model. La examinarea clinică a pacientului, ascultaţia o efectua cu urechea, apoi confirma cu stetoscopul eventualele probleme respiratorii. Mi-a fost model de comportament, avea un glas blând, o tonalitate deosebită a vocii, avea o empatie extraordinară pentru mamele care veneau cu copiii la el, era un om credincios, care se ruga pentru pacienţi şi care credea într-o abordare completă a bolii din punct de vedere psiho-somatic. Când în familia micuţului pacientului erau probleme, le spunea părinţilor că până copilul nu va fi liniştit, acesta nu se va vindeca. Un copil tratat medicamentos de insomnie nu se va vindeca decât atunci când părinţii lui nu se mai ceartă.

Ce ai preluat din acest model în cariera ta?

Dr. Violeta Radosav: Omenia, comunicarea cu pacientul, empatia faţă de pacient, înţelegerea şi puterea de a lăsa la uşa cabinetului toate problemele personale pentru a mă ocupa de pacient. E foarte important să fii medic-om. Şi nu ţine atât de pregătirea profesională, cât de formarea ta din copilărie ca om, ca fiinţă empatică, ca fiinţă care ştie să asculte. Trebuie să fii un bun ascultător al omului de lângă tine, pentru că pacientul îţi spune tot ce îl supărăr în câteva cuvinte, iar diagnosticul îl pui ulterior, dar ce contează e interacţiunea aceea de câteva minute. De multe ori sunt căutată de oameni care cred că sunt medic de familie şi vor să fiu medicul lor de familie, pentru că eu asta vreau să las în memoria pacienţilor mei: un medic care vorbeşte frumos, care îi mai ajută cu diagnostice, cu sfaturi, cu îndrumări şi care este la dispoziţia lor de fiecare dată când au nevoie. Că nu ies bani din asta, nu ies. Dar nu asta e ce contează. Mulţi dintre noi ajung sus şi uită de unde au plecat. Prea mulţi, din păcate. În ziua de azi, ca să găseşti un medic-om, trebuie să cauţi mult.

De ce faci tu educaţie sexuală sau, cum îi zici tu, educaţie pentru viaţă/ educaţie pentru sănătate?

Dr. Violeta Radosav: A fost o chestiune de conjunctură. La vremea aceea, am avut posibilitatea să mă angajez doar pe două posturi: post de planificare familială şi post pe medicină de urgenţă. Mi-am dat seama că la Urgenţă nu aveam ce să caut, adică leşin când văd un pacient într-o baltă de sânge. Iar planningul familial nici nu ştiam ce înseamnă. Ştiam doar că e o ramură în care eu o să fiu un vânzător – adică din 6 ani de medicină cu doi de stagiatură, eu o să mă transform în vânzător – şi o să vând prezervative şi pilule. Adică, era foarte nasol. Eu voiam să fiu doamna doctor, nu doamna care vinde pilule şi prezervative. Iniţial, am spus nu. Au fost nişte momente foarte grele în viaţa mea – câteva luni de orgoliu -  dar a trebuit să accept postul, pentru că nu aveam din ce trăi, nu aveam bani nici de pâine, nici de apă, de nimic. Părinţii nu m-au susţinut. Asta văd şi azi: când ai un eşec, ţi se retrage tot sprijinul. Nimeni nu e lângă tine să-ţi spună: e un eşec; o iei de la capăt şi poţi merge mai departe. Nu toată lumea câştigă, nu toată lumea pierde. Poate a fost un moment nepotrivit, nu te-ai sincronizat. În sfârşit, pentru mine a fost un şoc. A trebuit să accept postul ăsta şi nu prea înţelegeam ce trebuie să fac. Nu eram vânzător, cum am crezut, eram un medic care stătea într-un cabinet şi aştepta pacienţi. Dar pacienţii nu veneau. Ca o paranteză, eu ani de zile am fost întreţinută de rude. Nu erau bani pentru medici. Câştigam foarte prost.

Stând într-un cabinet şi neavând pacienţi, am inventat eu ceva: vis-a-vis de cabinet era un liceu şi m-am gândit să merg să le vorbesc despre contracepţie, să mai reducem numărul avorturilor. Zis şi făcut. În plus, soţia mentorului meu, care mi-a fost şi profesoară de Chimie, m-a invitat la o clasă de elevi, unde era dirigintă. Pe mine şi încă un coleg: el le vorbea băieţilor, eu fetelor, separat. Erau în clasa a VII-a, dar nu înţelegeam de ce trebuia să vorbim separat. Nu vorbeam despre viaţa sexuală, dar vorbeam despre menstruaţie, despre maturizarea din punct de vedere sexual, despre poluţii nocturne, ejaculare etc. Adică, momentul în care începe să funcţioneze aparatul reproducător.  

Atunci am zis că trebuie să facem împreună aceste cursuri. Băiatul trebuie să ştie de ce colega lui stă leşinată pe pat, că i-a venit menstruaţia şi să nu înceapă să râdă când găseşte un tampon în bancă şi să înceapă să îl ridice în faţa clasei şi să râdă că i-a venit menstruaţia Maricicăi. Înainte aşa se proceda. Era un soi de batjocură la adresa fetei care devenea femeie. Am făcut aceste prezentări la câteva clase, în paralel, am început activitatea de planning familial la acel spital din provincie. Ideal era să pot să consiliez femeile care veneau la chiuretaj în spital, doar că spitalele au o politică proprie şi femeile acestea nu sunt interesate de ce li se întâmplă înainte, după, sindrom pre-avort, post-avort...

De ce e nevoie de educaţie sexuală?

Dr. Violeta Radosav: Pentru că, deşi au acces la informaţie, tinerii nu ştiu, de multe ori, să o structureze. Un exemplu este o tânără pe care am întâlnit-o cu mulţi ani în urmă. Era în clasa a XI-a, avea viaţă sexuală activă cu iubitul ei mai mare cu 7 ani decât ea şi se proteja cu pilula de a doua zi. Nu mi-a venit să cred. Ori de câte ori aveau contact, fata asta lua pastila de a doua zi. Avea informaţia, ştia de pilulă, cum o cheamă, cum să o folosească, dar nu ştia ce efecte avea asupra ei. De asta e nevoie de o persoană specializată. Şi e important să creezi o legătură cu tinerii. Şi mie îmi place să pun punctul pe i. Să discut sincer cu pacienţii mei şi să îi trimit, dacă e cazul, la endocrinolog, la ginecolog, la urolog, etc. Mai ales că se recomandă un set complet de analize înainte de prescrierea pilulelor contraceptive.

Revenind: 1. Nimeni nu vorbeşte cu ei lucrurile acestea. Vorbesc ei între ei şi schimbă informaţii uneori eronate. 2. Mă întreabă mulţi cine ar trebui să vorbească cu ei? Nişte străini din ONG-uri? Medici? Eu le vorbesc elevilor şi ei sunt foarte încântaţi. Şi, de multe ori, îmi bat la uşă să-mi mulţumească. Plus că noi colaborăm: la final de oră, îi rog să-mi scrie pe bileţele ce le-a plăcut şi ce nu, ce să fac să fac mai bine... dacă nu ştiu să le răspund la o întrebare le spun asta deschis şi caut pe google.com sau le răspund ora viitoare. Nu mi-e ruşine. Nu am astfel de orgolii.

Planningul familial şi sexologia sunt competenţe, cu module de trei ani făcute în cadrul unor Instituţii Naţionale de Sănătate, de cadre didactice acreditate la Universităţi de Medicină, avem o diplomă recunoscută şi asta îmi conferă autoritatea de a oferi nişte informaţii. Eu intru la clasă cu acordul părinţilor.

Materialul pe care îl prezint la clasă l-am conceput cu un medic ginecolog din Sibiu. Are mai multe module şi conţine informaţii despre bolile cu transmitere sexuală, despre contracepţie, despre concepţie şi etapele ei, informaţii suplimentare... oricum, sunt multe întrebări din partea elevilor legate de naştere, naştere naturală sau prin cezariană, ce se întâmplă după naştere, cum îşi revine femeia...

Mai este o anomalie: autoriţile din Sănătate, respectiv casele de asigurări de sănătate, direcţiile de sănătate publică, au angajaţi fără viziune. Mulţi nu au pregătire medicală şi văd totul prin prisma unor factori intrinseci. Adică, la consiliere vine persoana de sex feminin? Ce să caute un pacient de sex masculin la o consultaţie de planning familial? Eu ştiu că şi băieţii au viaţă sexuală şi probleme ce apar odată cu începerea acesteia.

Noi nu trăim, informaţional, la nivelul secolului în care trăim fizic. Şi nu neapărat din cauza lipsei de educaţie sexuală în şcoli, ci pentru că suntem răi. Nu vrem să vedem realitatea. În plus, părinţii care nu discută cu ei şi întreabă când ar putea... nu există o vârstă.

La cursuri participă şi diriginţii, care uneori se ruşinează de întrebările directe puse de elevi. Pentru că ei au acces la materiale pornografice şi exprimă ceea ce văd acolo într-un limbaj copilăresc, ludic. Ei nu ştiu să se exprime ca adulţi.

Trebuie discutat cu copilul, pentru că el oricum intră într-un Vortex prin intermediul anturajului, Vortex din care nu mai iese dacă nu are reper. Nu ştiu să vă spun cât de devreme trebuie discutat cu copilul, pentru că variază de la la caz la caz, în funcţie de zona geografică, mediu (rural/urban).

Satisfacţia muncii mele nu se măsoară în bani. Satisfacţia pe care o ai la sfârşitul orei, că ai ajutat 30 de adolescenţi, este incomensurabilă. Nu are egal cu suma de bani pe care ai fi putut-o câştiga, făcând nu ştiu ce operaţie unui singur pacient. Cred că fiecare medic are un dar. De aceea unii sunt foarte buni chirurgi, unii sunt foarte buni diagnosticieni, iar alţii clachează... eu cred că ţi-ai atins destinul când urmezi ceea ce ţi-a fost hărăzit.