Prof. dr. Cristian Serafinceanu, președintele Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice (SRDNBM), explică, într-un interviu exclusiv pentru MedicHub.ro, care sunt complicațiile diabetului zaharat de tip 2 și de ce este necesară o monitorizăre anuală a acestor pacienți. „Diabetul triplează riscul cardiovascular. Dacă un pacient face și boală renală diabetică, atunci riscul este de 9-10 ori mai mare”, explică prof. dr. Serafinceanu în rubrica „Interviul Săptămânii”.
MedicHub: Ce planuri aveți pentru lunile care v-au rămas în funcția de președinte al Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice (SRDNBM) până la predarea mandatului către prof. dr. Romulus Timar în primăvara anului 2018?
Prof. dr. Cristian Serafinceanu: Lunile acestea trebuie să încercăm să finalizăm, în primul rând și cel mai important, studiul MENTOR, care este un studiu prospectiv, multicentric, observațional, început în urmă cu aproximativ 9 luni și prin care vrem să aflăm date despre pacienții cu diabet zaharat de tip 2 - care este situația echilibrului metabolic, a complicațiilor, a tratamentelor care se fac, rezultatele, mortalitate și celelalte date relevante. Este un studiu sponsorizat de Societatea Română de Diabet. În opinia mea, va fi foarte important pentru a putea, în primul rând, să știm ce se întâmplă cu pacienții de tip 2. În al doilea rând, să sedimentăm niște proiecte legate de diabetul din România. Adică să avem datele noastre, să nu mai extrapolăm date din Statele Unite sau din Europa și aceste date să le punem pe masa celor care decid și să încercăm împreună să facem proiecte și să vedem punctele unde trebuie să acționăm.
Apoi, continuăm cursurile Societății pentru medici specialiști și medici de familie. O să avem trei asemenea cursuri organizate în țară, la Cluj, la Constanța și la Iași. Organizăm congresul din 2018 și mai avem o activitate foarte importantă a Societății, care se cheamă „Act Today to Change Tomorrow”, pentru copii cu diabet zaharat de tip 1. Este o acțiune de strângere de fonduri prin care vrem să achiziționăm senzori de glicemie în timp real pentru acești copii, să îi scăpăm de înțepături, să reducem riscul de hipoglicemie etc.
Aveți un termen limită până la care vreți să derulați studiul MENTOR?
Studiul este unul prospectiv. Sunt peste 1000 de pacienți înrolați în studiu și trebuie să îl desfășurăm cel puțin 3 ani. După care, eventual, să avem și o urmărire post studiu.
Spuneați la un moment dat că ne confrundăm nu cu o epidemie, ci cu o pandemie a diabetului și bolilor metabolice. Care a fost evoluția acestor boli în România în ultimii ani?
Ultimele date fiabile pe care le avem sunt din 2013. Deci, s-ar putea să fie depășite. Atunci, s-a finalizat un alt studiu al Societății, numit PREDATORR, un studiu epidemiologic, cross-sectional, care a făcut o radiografie a diabetului și dislipedemiilor în România.
Ne-am gândit că o astfel de investigație ar trebui realizată anual. Există un model numit Enhance care se implementează în Statele Unite. Se ia anual o cohortă de pacienți adulți și în felul acesta se pot vedea tendințele anuale și evoluția patologiei.
În 2013, în România aveam o prevalență a diabetului zaharat de tip 2 de 11,7%, statistică îngrijorătoar de mare la o medie europeană între 8 și 9%. Având în vedere mutațiile din stilul de viață al pacienților (alimentație, stresul social etc.), avem toate motivele să credem că prevalența diabetului este în creștere, ceea ce face ca diabetul zaharat să fie o problemă extrem de importantă de sănătate publică în România. În evidențele Casei Naționale de Asigurări sunt 750.000-800.000 de pacienți care primesc rețete ce sunt decontate de Casă. Cred că, cel puțin încă o dată pe atât, sunt care nu primesc rețete. Fie că nu își cunosc diagnosticul, fie că își cumpără medicamente, fie că li se recomandă și nu-și iau medicamentele. Deci, cel puțin un milion și jumătate de pacienți cu diabet zaharat de tip 2 avem în România.
Problema foarte importantă legată de diabetul zaharat, în special cel necunoscut, este riscul cardiovascular crescut. Din păcate, cam 30% din pacienții noști cu diabet sunt diagnosticați cu ocazia unui incident cardiovascular major. Deci, ajung la spital fie cu infarct miocardic, fie cu accident vascular cerebral, fie cu cangrenă a piciorului și amputație și cu această ocazie se descoperă și diabetul.
A doua problemă gravă este că diabetul necunoscut care evoluează ani de zile fără să se facă diagnostic, fără să se facă tratament, are el însuși complicațiile lui specifice. Printre acestea, foarte grave sunt boala cronică de rinichi și retinopatia diabetică, surse principale de infirmități majore, de orbire și insuficiență renală și dializă. Dacă apreciem că în România sunt circa 1 milion și jumătate de pacienți cu diabet zaharat și facem un calcul simplu că aproximativ 25% din ei trebuie să aibă boală renală. Asta înseamnă cam 300.000-400.000 de pacienți cu boală cronică de rinichi diabetică în România.
Boala cronică de rinichi și diabetul sunt, în sine, două cauze importante de risc cardiovascular, pe care îl multiplică. Fiecare dintre ele îl dublează sau îl triplează. Nu se adună, se înmulțește.
Diabetul triplează riscul cardiovascular al unui om. Dacă acest pacient face și boală renală diabetică, atunci riscul este de 9-10 ori mai mare. Deci, riscul nu mai e risc, devine o certitudine. Nu se mai pune problema dacă se va întâmpla ceva, ci când se va întâmpla.
Facem suficient ca să prevenim diabetul zaharat de tip 2?
Problema este următoarea: se spune că este mai ușor să previi decât să tratezi. Aceasta este o greșeală. Nu e mai ușor, e mai bine. E mai bine și mai ieftin să previi, dar nu este mai ușor.
Să vă dau un exemplu. Haideți să încercăm să vedem cum am putea preveni complicațiile la pacienți care nu știu că au diabet. Ar trebui depistate acele cazuri asimptomatice de diabet zaharat de tip 2, care evoluează fără să știe nimeni de ele. Cum faci asta? Trebuie să se realizeze un screeening al grupelor de risc, adică al celor peste 40 de ani, în special bărbați, supraponderali sau obezi, hipertensivi, dislipidemici sau cu ascendență diabetică în familie. Dacă stai să catagrafiezi, să numeri acești pacienți, vă dați seama ce înseamnă acest lucru? Hai să zicem că o faci. Sunt cam 5 milioane? Sunt. După ce știi care sunt, trebuie să le faci fiecăruia anual cel puțin 3-4 analize, un examen clinic, o glicemie, o creatinină. Cam ce înseamnă asta la nivelul țării ca și acțiune concretă? Să faci 5 milioane de consulturi, 5 milioane de glicemii? Să ne gândim ce logistică presupune, colectare de date, prelucrare și, apoi, urmărire a pacienților. Și acest proces ar trebui făcut anual...
Cine trebuie să o facă? Fiecare medic diabetolog din România vede în medie între 30-40 de pacienți pe zi la o medie în Europa occidentală între 5 și 10.
Dar să ne gândim și la prevenția cu un pas înainte de acest moment, la informarea populației, la promovarea alimentației sănătoase...
În România, 60-70% din populația adultă este supraponderală sau obeză. Și dacă am spune că numai 40% sunt supraponderali, aceștia sunt la risc, inclusiv adolescenții. Majoritatea acestor cazuri sunt de exces de aport alimentar în condițiile unui exercițiu fizic redus. Aportul alimentar excesiv pe termen lung este o problemă de mediu familial, să ne înțelegem. Așa se mănâncă la ei în familie, așa au mâncat bunicii lor, așa mănâncă părinții, așa mănâncă și copiii. Se spune că e mai ușor să îi schimbi unui om religia, decât regimul alimentar. Și așa este, comportamentul alimentar este ceva extrem de profund înrădăcinat în toată societatea, în mediul în care trăim.
Pe de altă parte, trebuie să fim foarte atenți pentru că stigmatizarea supraponderalilor – mai ales a copiilor și adolescenților - este un lucru extrem de periculos. Tulburările de regim alimentar la adolescenți – anorexie, bulimie etc. - sunt foarte greu de diagnosticat, foarte greu de tratat și sunt frecvente în România, 15% din adolescenți au cel puțin o tulburare de comportament alimentar. Este ceva cumplit! Se moare de anorexie.
Acum există o speranță cu acești nutriționiști-dieticieni, care termină facultatea de nutriție și chiar știu despre ce e vorba. Ei ar putea fi implicați și în proiecte de educație la nivelul populației.
Americanii, de exemplu, au avut un proiect de reducere a colesterolului care a durat 50 de ani și acum dă rezultate. S-a constatat o reducere considerabilă a colesterolului în Statele Unite, dar trebuie tenacitate, trebuie repetat mesajul și bineînțeles, ca orice lucru pe lumea aceasta, trebuie și bani.
Ce efecte a avut recunoașterea profesiei de nutriționist-dietician în România în 2015?
Nutriția este un domeniu foarte, foarte delicat. Are un impact uriaș în rândul populației. În toate revistele, jumătate dintre pagini sunt nutriție, mai ales în revistele pentru femei. Deci, aspectul acesta cu dietele este precum hainele cu o măsură pentru toți, „one size fits all”. E o prostie! Din punct de vedere medical, este clar o prostie.
Nu este o știință a nutriției, sunt multe științe ale nutriției. De la igiena alimentației la compoziția alimentelor, la chimia alimentară.
Nutriția clinică nu este de ajuns. Noi, medicii nutriționiști-diabetologi, nu avem nici timp și nici nu intră în specialitatea noastră să facem igiena alimentației. Problema este că suntem atât de încărcați de diabet și de problemele diabetului zaharat, încât timpul pe care îl dedicăm nutriției este foarte mic. Și atunci, avem nevoie sau să fim mai mulți, sau să mai delegăm și altora.
Eu văd pacientul o dată la 3 luni sau o dată pe an, dar nutriționistul este cel care trebuie să îi răspundă lui la întrebări și de 3 ori pe zi, dacă are neclarități. Eu îi spun caracterul general al dietei care este relativ la diagnosticul lui, ceea ce poate să fie foarte complicat pentru că pacientul poate să aibă și 10 boli în același timp. Eu îi proiectez dieta, sunt ca un arhitect care „desenez dieta”, nu dau detalii, nu spun exact câtă pâine și de care să mănânce. Acesta este rolul nutriționistului, el primește informația medicală de nutriție clinică și urmeză să construiască efectiv „casa” pe care eu am proiectat-o. Aceasta este ideea.
Problema e să nu ne călcăm pe picioare. Să nu fac eu diete și nutriționistul-dietician să se apuce să recomande indicație medicală nutrițională sau să nu facă prea mult acest lucru.
S-au obișnuit medicii de familie să colaboreze cu nutriționiștii și cu medicii diabetologi?
E greu de spus. Medicii de familie sunt, din păcate, foarte încărcaț. Și pentru că așa s-a nimerit, și pentru că ei și-au luat foarte multe în sarcină în ideea de a-și crește serviciile pe care le oferă. Ceea ce e de înțeles. Problema e că la un moment dat, fiecare trebuie să știm până unde ne întindem și este destul de delicată această graniță dintre specialități.
Ce nota de la 1 la 10 ați da sistemului medical românesc?
Nu știu să spun exact, dar pot să afirm o convingere personală. Sistemul medical românesc a început să fie construit acum 150 de ani pe un tipar, luând ca model Școala Franceză. În urmă cu vreo 10-15 ani, brusc am dărâmat sistemul acesta și am încercat să îl înlocuim cu un altul, de azi pe mâine, după modelul anglo-saxon, să zicem. Nu pot să spun dacă a prins, dacă va prinde.
Să ne înțelegem, comunismul nu a făcut bine sistemului medical. Fără discuție, a făcut mult rău, dar nu l-a săpat la rădăcină, nu l-a demolat. Comuniștii aveau un fel de reticență de a intrat prea tare în viața doctorilor, era un fel de frică, un domeniu pe care nu îl înțelegeau. Ai noștri, prin 2005-2006, au retezat de la rădăcină, au dărâmat și încă se contruiește. Nu știu dacă suportă societatea românească o schimbare radicală din punctul acesta de vedere.
Îmi e teamă că această criză profundă prin care trece sistemul medical se datorează, cel puțin în parte, și acestor schimbări heirupiste.
Ce le lipsește medicilor români?
Medicii sunt o categorie destul de ciudată a populației. Ei își dedică viața unei profesiuni, care nu e doar de la 8 la 4. Este o profesiune în care trebuie să citești tot timpul și congresele la care mergem nu sunt turism medical. Sincer vă spun. Am fost în toată lumea, dar nu pot să spun că am văzut-o. Spre exemplu, mă duc 5 zile în Statele Unite, 3 zile le dorm pe mine din cauza schimbării de fus orar, mă duc de dimineața până seara la lucrări, la congrese și când plec de acolo nu pot să spun că am văzut orașul în care am fost.
Și acesta este un efort, un efort enorm. Și atunci trebuie să ai măcar liniște, dacă tot faci acest efort oarecum altruist pentru ceilalți. Să ai măcar liniștea că familia ta, copiii tăi sunt asigurați. Nu poți să te ocupi cum trebuie de pacienți, să tratezi, să gândești, să scrii, să operezi, dacă tu nu poți să-ți plătești rata la casă. Și campania din media îndreptată către medici uneori este de-a dreptul revoltătoare.
Apoi, să nu-mi spună nimeni că doctorii pleacă din țară pentru bani. Or fi și dintr-aceia, dar majoritatea pleacă pentru posibilitatea de a-și face meseria, de a aplica ceea ce învață. În al doilea rând, se duc pentru acel respect pe care îl merită, într-un final.