Probabil nu există medic pediatru în România care să nu fi auzit de Prof. Dr. Mircea Nanulescu, unul dintre cei mai longevivi şi dedicaţi doctori pediatri din ţară. Totuşi, mărturiseşte că în primii ani de practică a regretat că nu a putut urma o altă specializare medicală.

În 1960, dintr-un ordin al partidului comunist, se înfiinţa Facultatea de Pediatrie unde studentul Nanulescu este obligat să se transfere, din anul IV de studii, şi constrâns, apoi, să aplice doar la concursuri dedicate medicilor pediatri.

”Astăzi nu am niciun regret că m-am specializat în domeniul pediatriei”, spune profesor Nanulescu, care în 1967 îşi începe cariera didactică în cadrul UMF “Iuliu Haţieganu”. Între 1991 – 2005, este şeful Clinicii Pediatrie III Cluj-Napoca şi, în 1998, organizează Colegiul de Asistenţi Medicali din cadrul UMF Cluj-Napoca al cărui director a fost până în 2005.

Conduce Societatea de Pneumologie Pediatrică din Romania, între 2003 – 2010, şi este apoi vice-preşedintele Societăţii Române de Pediatrie, în perioada 2010 – 2014. A introdus în practica clinicilor în care a activat mai multe tehnici de diagnostic şi tratament, precum ventilaţia artificial prelungită la sugar, aerosoloterapia cu presiune intermitent pozitivă, cateterizarea percutan a jugularei interne, puncţia biopsie renală sau puncţia biopsie hepatică.

 

V-aţi născut în Constanţa, aţi absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti şi aţi ajuns apoi la Cluj. Ce v-a atras şi v-a făcut să rămâneţi în Transilvania?

Rămânerea mea definitivă în Cluj s-a datorat mai multor factori, dar decisive au fost relaţia interumană, respectul reciproc, indiferent de scara ierarhică. În ziua premergătoare concursului pentru funcţia de preparator, am intrat în contact cu secretarele de la universitate şi cu locţiitorul clinicii la care concuram pentru ocuparea postului didactic. Am fost primit cu multă căldură, am fost invitat să iau loc şi, atât la universitate, cât şi în clinică, interlocutorii au întreţinut o conversaţie pe diferite teme cu o durată de 15 – 20 de minute. În cei 3 ani de internat la clinicile din Bucureşti unde am efectuat diferite stagii, nu am beneficiat de un astfel de „tratament”, deşi port o deosebită recunoştinţă şcolii medicale din Bucureşti pentru formarea mea profesională. În Clinica Pediatrie I din Cluj, cei doi şefi de clinică (Prof. Dr. Iuliana Târlea şi Prof. Dr. Aurel Chişu) au încurajat diferitele iniţiative ale mele, de introducerea unor metode noi de diagnostic şi tratament în practica curentă. După doi ani de activitate în această clinică am fost învestit cu funcţia de coordonatar al secţie de terapie intensivă a clinicii. De la începutul activităţii mele am beneficiat de un schimb de experienţă de un an la Clinica Medicală I, loc unde am dobândit noţiuni de bază de cardiologie şi nefrologie, noţiuni deosebit de importante pentru un pediatru.

 

De ce aţi ales medicina ca profesie şi, apoi, pediatria din multitudinea de specializări?

Nu ştiu exact de ce am ales profesia de medic. În perioada în care urma să dau admiterea pentru învăţământul superior (în anul 1957), după opinia mea, două profesii mi se păreau deosebite: cea de medic şi cea de inginer. Pentru că la matematică nu eram foarte performant, am hotărât să încerc la medicină şi am reuşit de la prima încercare. Am ajuns la Facultatea de Pediatrie fără voia mea. În anul 1960, printr-o hotărâre de partid, s-a înfiinţat Facultatea de Pediatrie şi în anul IV am fost „selecţionat”, fără acordul meu, să fac parte din studenţii acestei facultăţi. Apoi, fiind absolvent al acestei facultăţi am fost obligat să dau concurs de rezidenţiat (la vremea aceea se numea secundariat) doar la specialităţi pediatrice. În cursul rezidenţiatului am fost remarcat de colectivul Clinicii de Obstetricăşi Ginecologie din Spitalul Brâncovenesc şi de colectivul Clinicii de Neurologie I al Spitalului Nr. 9, cu perspectiva de a participa la concurs pentru un post de cercetare sau de cadru didactic. Fiind absolvent al Facultăţii de Pediatrie nu am avut dreptul să particip la concurs.

La începutul activităţii de pediatru mă confesam unui coleg mai în vârstă despre regretul meu de a nu mă specializa în alt domeniu. Colegul mi-a răspuns: „Pentru un artist nu este importantă mărimea scenei, ci cum interpretează rolul”. Astăzi nu am niciun regret că m-am specializat în domeniul pediatriei. O serie de noţiuni dobândite în cursul internatului în alte specialităţii „nepediatrice” le-am aplicat, cu mult succes, în activitatea cotidiană de medic pediatru.

 

Aţi recomanda tinerilor medicinişti să aleagă pediatria? Ce sfaturi le-aţi da pediatrilor aflaţi la început de drum?

Absolvenţii facultăţilor de medicină aleg, de cele mai multe ori, în funcţie de rezultatele concursului de rezidenţiat. Indiferent de ce specialitate au ales sau au fost constrânşi să aleagă, important este să se pregătească bine şi să practice cu pasiune. Desigur, pediatria şi subdomeniile pediatrice oferă satisfacţii deosebite întrucât majoritatea bolilor (inclusiv cancerul pediatric) sunt vindecabile.

Le recomand tinerilor medici la început de drum să acorde zilnic câteva ore studiului individual, să participe la diferite manifestări ştiinţifice medicale, să se iniţieze în metodologia cercetării ştiinţifice şi să participe cu comunicări la conferinţe şi congrese medicale. Este important, în special pentru perioada primilor ani de activitate medicală, să fie preocupaţi în măsură mai mare de pregătirea profesională şi în măsură mai mică de aspectele pecuniare. 

 

Cât de importantă este comunicarea medic-pacient pentru practica medicului pediatru?

În practica pediatrică, dialogul medic-pacient are anumite particularităţi, se referă la comunicare atât cu mama, cât şi cu copilul bolnav. Uneori mama oferă informaţii inexacte deoarece „judecă cu inima, nu cu mintea”. Copilul de vârstă mică nu verbalizează, dar o comunicare cu acesta este posibilă prin gesturi şi printr-o „atmosferă” liniştită în timpul consultaţiei, atmosfera la care trebuie să participe şi părinţii. Comunicarea medic-pacient este inclusă în curricula universitară şi se dobândeşte pe parcursul activităţii, un rol deosebit avându-l colegii mai în vârstă care trebuie să fie repere, modele pentru tânărul medic pediatru în formare.

 

De ce credeţi că aleg unii părinţi să nu îşi vaccineze copiii? De ce a prins amploare acest fenomen anti-vaccinare în România?

Printre cauzele care au declanşat curentul anti-vaccinare în Romania aş menţiona solicitarea acordului informat al părinţilor pentru imunizare, acord informat care a fost generalizat cu ocazia tentativei de vaccinare pentru virusul papilomatozei umane. La acea dată medicii de familie nu au fost instruiţi asupra acestei proceduri, iar părinţii au gândit eronat, „dacă trebuie să-mi dau acordul, înseamnă că se poate întâmpla ceva”. Pe de altă parte adepţii curentului anti-vaccinare au fost foarte prezenţi pe forum-uri şi foarte vocali pe diferitele canale TV. De menţionat că niciunul dintre adepţii anti-vaccinării nu este specialist în domeniu. Din nefericire, societăţile medicale de specialitate nu au dezvoltat o campanie eficientă care pe de-o parte să combată curentul anti-vaccinare şi pe de altă parte să promoveze, cu argumente ştiinţifice, beneficiile vaccinării.

 

România este, în continuare, printre fruntaşele Europei la consumul de antibiotice. Este aceasta o problemă cu care vă confruntaţi şi în practica pediatrică?

În majoritatea ţărilor dezvoltate şi în cele emergente se consumă, frecvent nejustiuficat, antibiotice. Ierarhiile sunt mai puţin importante. Diferitele evenimente ştiinţifice pediatrice care se desfăşoară în ţara noastră subliniază, sistematic, imperativul evitării abuzului de antibiotice. Au fost elaborate protocoale în care se menţionează, cu claritate, situaţiile în care se indică antibiotricoterapia. Interzicerea eliberării antibioticelor din farmacie fără prescripţie medicală reprezintă o altă modalitate de a limita abuzul acestei terapii. Liderii de opinie din ţara noastră desfăşoară o campanie pentru raţionalizarea antibioticoterapiei de aproximativ 2-3 decenii. Din practica personală remarc un declin important al indicaţiilor de antibiotice în infecţiile acute respiratorii care cel mai frecvent sunt de etiologie virusală.

 

Ce părere aveţi despre felul în care se realizează educaţia medicală continuă în România? Cum ar putea fi îmbunătăţit şi reglementat mai eficient acest domeniu?

Există condiţii care oferă premize pentru o bună educaţie medicală continuă: informaţie online (PubMed, de exemplu), cursuri de formare profesională (inclusiv online), congrese, conferinţe. Este necesară o implicare mai mare a medicilor în activitatea de cercetare ştiinţifică, cu prezentarea rezultatelor sub forma comunicărilor orale sau poster. Cred că ar fi utilă lărgirea schimburilor de experienţă în alte clinici din ţară şi străinatate cu suportul material al unităţilor sanitare (spitale, ambulatorii), cele care sunt de fapt beneficiarele dobândirii unor competenţe.

 

Aveţi un motto după care vă ghidaţi în carieră?

Nu am un motto personal care mi-a ghidat cariera. Am fost adeptul motto-ului profesorului Iuliu Haţieganu, întemeietorul şcolii medicale clujene, „Medicina este ştiinţă şi conştiinţă”.