Din aceeași categorie

Interviul MedicHub

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul MedicHub

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul MedicHub

De la medicină la presa medicală

Într-o societate în care adolescenții sunt adesea „gestionați” mai degrabă decât ascultați, iar grija părinților riscă să se transforme în control, vocea specialiștilor devine esențială pentru a traversa această perioadă delicată. 

Psihologul Anca Dumitrescu, președinta Autism Voice și motorul din spatele Conferinței Internaționale ABA, vorbește într-un interviu profund și nuanțat despre diferența dintre limite și control, despre greșelile frecvente în relația cu adolescenții neurodivergenți și despre cât de important este să le oferim spațiul necesar pentru a deveni cine sunt cu adevărat, nu cine ne-am dori noi să fie.

Ce înseamnă o limită sănătoasă impusă de un părinte? Cum se diferențiază ea de control?

Psih. Anca Dumitrescu: O limită sănătoasă este clară, fermă, dar comunicată cu blândețe și cu respect față de nevoile copilului. Nu vine din frică, ci din grijă. E ghidaj, nu impunere. Spre deosebire de control, care pornește din anxietatea adultului și are ca scop obediența, o limită sănătoasă urmărește dezvoltarea responsabilității copilului. Diferența esențială este că o limită încurajează autonomia, în timp ce controlul o inhibă. O limită spune: „Ai voie să alegi, în cadrul acestui spațiu de siguranță.” Controlul spune: „Alegi ce vreau eu.”

Cum ar trebui să răspundem, ca adulți, atunci când copilul spune „nu”?

Psih. Anca Dumitrescu: În cazul adolescenților cu autism, refuzul poate avea mai multe semnificații: poate fi un semnal de suprastimulare, de disconfort, de oboseală sau de lipsă de claritate în cerință. „Nu”-ul lor nu trebuie interpretat automat ca opoziție, ci ca o formă de comunicare. Uneori, singura disponibilă în acel moment. Ca adulți, e esențial să ne oprim din impulsul de a corecta și să începem prin a asculta: „Ce încerci să-mi spui?” Uneori, e nevoie doar să reformulăm cererea, să oferim o alegere sau o pauză. Un răspuns empatic și flexibil validează autonomia adolescentului și construiește un spațiu în care „nu”-ul nu devine o greșeală, ci un punct de pornire în relație. 

Ce greșeli frecvente fac părinții sau terapeuții atunci când încearcă să „formeze” un adolescent?

Psih. Anca Dumitrescu: Una dintre cele mai frecvente greșeli este aceea de a încerca să modeleze adolescentul după așteptările adulților și nu în funcție de potențialul, ritmul sau nevoile lui reale. În cazul adolescenților cu autism, această tendință se traduce adesea printr-un exces de intervenție, programe prea rigide, obiective impuse fără consultare sau spațiu de exprimare autentică. O altă greșeală este ignorarea emoțiilor adolescentului, tratând comportamentele ca probleme de corectat, nu ca mesaje de înțeles. 

Cât loc este, cu adevărat, pentru vocea adolescentului în sistemul nostru educațional și terapeutic?

Psih. Anca Dumitrescu: Din păcate, prea puțin loc. Sistemele noastre, atât educațional, cât și sociale, sunt încă puternic centrate pe adult și pe controlul comportamentului, nu pe dezvoltarea unei identități autentice. Adolescenții cu autism sunt adesea „gestionați”, nu ascultați. Li se impun obiective, fără a li se cere opinia. Sunt evaluați prin grile standardizate, dar rar întrebați ce simt sau ce își doresc. 

Cum se simte un adolescent cu autism atunci când autonomia lui este ignorată în numele „binelui”?

Psih. Anca Dumitrescu: Se simte neînțeles și neauzit. Chiar dacă intenția adultului este protectivă, lipsa de consultare și impunerea deciziilor pot genera în adolescent un sentiment profund de neputință. Când i se spune constant „e spre binele tău”, dar nu i se oferă nicio alegere, învață că vocea lui nu contează. În cazul adolescenților cu autism, acest lucru e cu atât mai dureros cu cât mulți dintre ei depun eforturi uriașe să se exprime. 

Există un moment în care „prea mult sprijin” devine o piedică?

Psih. Anca Dumitrescu: Da, atunci când sprijinul începe să sufoce inițiativa. În cazul adolescenților cu autism, e firesc ca adulții să își dorească să îi protejeze și să le ușureze drumul. Dar dacă fiecare pas este anticipat, ghidat, corectat, adolescentul nu mai are unde să-și exerseze autonomia. Devine dependent de ajutor, iar neîncrederea în sine prinde rădăcini. Sprijinul sănătos e acela care se retrage treptat, care lasă spațiu pentru încercare și greșeală. Când păstrăm prea mult controlul „pentru binele lui”, riscăm să-i luăm exact ce are mai mult nevoie: șansa de a se descoperi pe sine. 

Cum îi ajută pe părinți terapia psihologică să nu mai confunde grija cu frica?

Psih. Anca Dumitrescu: Terapia le oferă părinților un spațiu sigur în care pot învăța să-și recunoască propriile emoții, mai ales frica – o emoție adesea mascată de „grijă excesivă”. În relația cu un copil cu autism, granița dintre protecție și control poate deveni neclară, iar părintele ajunge să acționeze din teamă: de respingere, de eșec, de viitor. Terapia îi ajută să conștientizeze această frică, să o pună în cuvinte, să o înțeleagă. 

Dacă ai putea spune un singur lucru tuturor părinților de adolescenți neurodivergenți, care ar fi acela?

Psih. Anca Dumitrescu: Nu vă temeți să le dați voie să devină cine sunt. Nu cine credeați că vor fi, nu cine v-ați dori să fie – ci cine sunt, cu totul. În spatele fiecărui adolescent neurodivergent este o persoană care are nevoie să fie acceptată, nu corectată. Și, poate cel mai important, o persoană care are nevoie de încrederea voastră mai mult decât de protecția voastră.