Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Profesor universitar, medic primar Pediatrie și Gastroenterologie pediatrică, prof. dr. Smaranda Diaconescu vorbește despre vocație, formarea la patul bolnavului, mentorii care i-au definit cariera și de ce medicina adevărată se clădește în urgență, nu doar în cabinet.

Când, cum și de ce ați ales cariera medicală și de ce ați rămas atașată de această decizie?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Cred că m-a ales ea pe mine. Evident că, ambii părinți fiind medici, am avut de mică un contact cu medicina, atât cu cea de laborator (mama), cât și cu cea de spital (tata). Îmi aduc și acum aminte cum mi-a arătat mama primele animale de laborator și mai țin minte când mă lua tata cu el la contravizită. Și multe alte lucruri. Țin foarte bine minte că ai mei făcuseră internat și după aceea lucraseră la țară, la Deleni (așa era pe vremea aceea și cred că ar fi foarte bine dacă s-ar reveni la asta, măcar la stagiatură, pentru că devii sigur pe tine, inclusiv ca medic, atunci când „sari în apă” și trebuie să te descurci singur, nu?) și că mă luau și pe mine pe-acolo.
Apoi, mai țin minte că mergeam cu părinții mei la diverse manifestări medicale organizate de spitalele „mici”, acele spitale care nu funcționau în centre universitare. Am crescut cu asta, erau medici excepționali acolo, extrem de dedicați și de curajoși. De aceea sunt absolut convinsă că reașezarea sistemului medical va aduce din nou în prim-plan spitalele municipale și județene.

Cine au fost oamenii din proximitatea dvs., rude, prieteni, profesori care v-au influențat decizia?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Mai bine zis cei care mi-au schimbat decizia de a da la Drept. Iar cel care a încercat cel mai tare să-mi schimbe decizia legată de pediatrie a fost tatăl meu… fiind chirurg cred (adică știu) că și-ar fi dorit să aleg o specialitate chirurgicală: oftalmologie, ginecologie, ORL… numai că eu am decis, după primele două săptămâni de stagiu la Pediatrie, că asta voi face, punct. Prietenele mele nici măcar n-au încercat, pentru că ele știau foarte bine că pierd vremea încercând să mă influențeze în vreun fel.

Cum v-a schimbat formarea din timpul facultății?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Am avut norocul ca în facultate să „prind” dascăli din generația veche. Oameni formați la patul bolnavului, oameni care la ora 7.00 (dacă nu chiar 6.00) erau în spital și la ora 17.00 reveneau la contravizită. Plus, sâmbăta și duminica.
Pe vremea aceea (adică în 1990), nu erau disponibile nici aparatura, nici investigațiile de astăzi. Ceea ce, pentru formarea noastră, cred eu că a fost mai bine. Pentru că ne-a obligat să gândim mai mult. Să ne batem capul. Să punem accent pe anamneză și examen clinic.
Eu am învățat la Iași, cu adevărați titani ai medicinei… și n-aș putea să nu mă gândesc la domnul profesor Petrovanu (Anatomie), la doamna profesor Dobrescu (Histologie), la doamna profesor Gavriliță (Anatomie patologică), la domnul profesor Stanciu (Semiologie medicală), la domnul profesor Daniil (Radiologie), la doamna profesor Datcu (Medicină internă – Cardiologie), la domnul profesor Ciornea (Medicină legală).

De ce ați ales România pentru a profesa pe mai departe?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Păi, nu m-am gândit niciodată să plec. În primul rând, la pediatrie trebuie să vorbești pe limba copiilor. Și nu mă refer doar la cuvinte. Dar, ca să ne rezumăm la limbajul verbal, cred că este mult mai greu să te apropii de un copil dacă nu știi să-l întrebi despre jucăria preferată, desenele animate cele mai iubite sau, pur și simplu, cum e profa de mate.
În plus, am ales cariera universitară și, din momentul acela, situația a devenit și mai clară: nu cred că aș fi putut preda într-o altă limbă. Acum, după mulți ani de predare în franceză sau engleză, probabil aș putea, dar nu îmi pun problema. Deci, nu a fost o alegere, mi s-a părut ceva normal.

Care sunt cele 2 – 3 cazuri (cu deznodământ pozitiv sau nu) pe care nu le veți uita niciodată?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Îmi aduc aminte când am diagnosticat un limfom la o ecografie făcută în cabinet, în privat. Din păcate, a fost prea târziu. Era prima ecografie pe care o făcea copilașul respectiv, dar stadiul, după cum s-a dovedit ulterior, era extrem de avansat. Țin minte și acum ce greu mi-a fost să le spun părinților că trebuie să meargă la spital, pentru că eu cred că e ceva rău și că nu e copil de „cabinet”.
Și mai țin minte că am vorbit, după câțiva ani, cu părinții și le-am spus că regret enorm că nu m-am înșelat asupra diagnosticului.
Îmi mai aduc aminte o purpură fulminans în prima gardă de triaj – eram rezidentă în anul I.
Îmi aduc aminte absolut toate extracțiile endoscopice de corpi străini, în amănunt chiar.

Cine v-au fost mentorii?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Când am început rezidențiatul – doamna profesor Mătăsaru; de altfel, Cardiologia pediatrică m-a tentat foarte tare. Pe urmă, când am început să lucrez cu domnul profesor Burlea, toată cariera mea a devenit indisolubil legată de Gastroenterologia pediatrică. Dumnealui m-a crescut, m-a format, iar lucrurile învățate de la dumnealui le aplic și astăzi. Și în profesie, și în viață.

Cu ce vă mândriți?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Cu băiatul meu, student în București. Nu face medicină; mi-ar plăcea însă să se ocupe de soluții digitale și AI în medicină sau de economia sistemelor de sănătate. Cine știe…
Dintre proiectele profesionale, cred că cel mai mult m-a bucurat că am reușit să implementez manevrele de endoscopie pediatrică în urgență (respectiv extracția de obiecte înghițite de copii) la Iași, continuând astfel ceea ce am învățat de la maestrul meu. Și de câte ori intram în blocul operator la ore târzii, mă gândeam cât s-ar fi bucurat. De altfel, acest proiect continuă și astăzi acolo.
Apoi, tot pe partea de endoscopie, Videoatlasul de endoscopie digestivă pediatrică pe care l-am coordonat este o resursă unică, ce conține o bogată bibliotecă de imagini, dar și informație – sper eu – clară. Tot pe partea de endoscopie am început o nouă „construcție”… dar toate la timpul lor!
Apoi, toate proiectele naționale și internaționale desfășurate sub egida Societății Române de Pediatrie, onorată fiind să fac parte din echipa condusă de doamna profesor Doina Pleșca. Aici sunt extrem de multe: Congresele Naționale, Școlile de Vară, Conferințele Pediatru.ro, proiectele pentru combaterea fumatului la copii și adolescenți. Mă bucur că am fost și eu parte din aceste evenimente.
Și, evident, Conferința dedicată tranziției pacientului pediatric cu boli cronice către serviciile de adulți, o manifestare care a fost foarte bine primită și la care ne pregătim de ediția a doua, în data de 22 aprilie, la București.

Ce i-ați transmite unui viitor student despre intrarea în această profesie încercată de un ritm de viață intens, de concurența tehnologiei și de dinamica incredibilă între zona privată și cea publică?

Prof. dr. Smaranda Diaconescu: Eu pot să vă povestesc ce le spun mereu studenților mei. În primul rând, vreau să le mulțumesc tuturor generațiilor pe care le-am avut în îndrumare – și s-au adunat destule – pentru toate lucrurile pe care le-am învățat eu de la ei și pentru energia pe care mi-au dat-o.
În al doilea rând, aș spune că, dacă nu sunt siguri că rezistă și dacă nu sunt pregătiți să renunțe la multe aspecte ale vieții personale, să se orienteze spre altă profesie. Indiferent de schimbările care vor apărea și care vor rezolva, cu siguranță, multe dintre dezideratele medicilor prin ajustarea legislației și schimbarea paradigmei, medicina este dură.
Este nevoie de o disciplină de fier și de o rigoare absolută. Este nevoie de studiu permanent. Noi ajungeam acasă și citeam despre patologiile pe care le aveam pe secție. Acum e și mai simplu: există mii de resurse online, la un click distanță. Trebuie doar să-ți dai interesul. Trebuie să studiezi în fiecare zi.
Eu cred că tehnologia trebuie privită ca un aliat, nu ca un concurent. De fapt, am citit undeva despre asta: că în viitor diferența va fi făcută de medicii care folosesc AI și cei care nu știu să utilizeze aceste resurse.
Referitor la dinamica dintre zona privată și cea publică… ce să zic? Eu nu cred că, dacă nu ai trecut prin gărzi (și nu ca rezident, ci ca specialist), prin experiența pe care ți-o dă activitatea de spital, urgența, presiunea aceea că trebuie să decizi în câteva clipe investigațiile și tratamentul… deci, nu cred că, dacă nu treci prin toate acestea, poți performa cu adevărat în privat. Poate doar din punct de vedere comercial. Dar medicina este mult mai mult decât atât.
Eu cred că, la sfârșitul zilei, trebuie să te întrebi nu câți pacienți ai văzut, ci câte diagnostice corecte ai pus.