Se vede că iubeşte ceea ce face şi că „medicina este a doua natură” pentru conf. dr. Bogdan Geavlete, medic primar urolog la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan” din Bucureşti. Vorbeşte cu pasiune despre ultimele tehnici utilizate în chirurgia endoscopică şi robotică, dar şi despre eforturile necesare pentru a duce sistemul sanitar de stat la următorul nivel. „Nu lipsesc posturile de medici specialişti la nivel de ţară, ci lipsesc locurile dorite de aceştia. Chiar dacă pe hârtie se scot la concurs mii de posturi de medic specialist, la ce ne ajută dacă acestea sunt în spitale mici fără viitor, fără dotări, fără o conducere unitară sau o strategie de dezvoltare coerentă?”. După 3 stagii de perfecţionare în Germania, Olanda şi Franţa, la spitalul Tenon din Paris, conf. dr. Geavlete consideră că schimbul de experienţă este absolut crucial pentru medicii specialişti, deoarece „nimeni nu este complet filozof în ţara lui şi nu poate învăţa totul, la cel mai înalt nivel, la el acasă.”

 

Cât de important este pentru un medic specialist să aibă şi experienţă în afara ţării, să vadă cum se desfăşoară actul medical acolo?

Absolut crucială. Nimeni nu poate învăţa totul, la cel mai înalt nivel, la el acasă.

La fel valabil şi pentru celelalte ţări europene. Am văzut englezi la specializare în Germania, italieni la specializare în Olanda etc. Deci, viziunea modernă a medicinei în momentul acesta înseamnă schimb de experienţă, înseamnă second opinion, înseamnă că nimeni nu este complet filozof în ţara lui. Trebuie să învăţăm şi de la alţii.

 

De obicei, întreb intervievaţii de ce au ales această meserie, dar cazul dvs. este aparte pentru că aţi crescut pe lângă unul dintre cei mai mari specialişti urologi din ţara noastră, prof. dr. Petrişor Geavlete, tatăl dvs.

Medicina este ceea ce mi-am dorit să fac. Este adevărat că asta am văzut şi acasă, dar mi-a plăcut şi mi-a plăcut să lucrez cu oamenii. M-au fascinat de mic, dinainte să înţeleg ce înseamnă medicina, care acum îmi este ca o a doua natură.

Iar chirurgia a fost o chemare, ca şi cum ai practica un hobby, de la înot la vânătoare, la săritul cu paraşuta. Chirurgia îţi dă satisfacţia de a face ceva cu mâinile tale şi de a aduce o îmbunătăţire în viaţa omului respectiv, la propriu. Nu doar tratamente cu pastile şi injecţii, ci efectiv intervenţii pe care le faci cu mâna ta şi care, pentru pacientul respectiv, înseamnă diferenţa dintre „bolnav” şi „sănătos”.

 

Cum e să creşti pe lângă prof. dr. Petrişor Geavlete?

Iniţial, o provocare pentru că atunci când creşti pe lângă un profesor, o personalitate unanim recunoscută, este un pic mai greu să te caute lumea pe tine. Dar, una nu o exclude pe cealaltă.

Evident, în primii ani de formare am învăţat foarte multe de la tatăl meu, am lucrat împreună, în echipă, am văzut cum se desfăşoară rezolvarea cazurilor zi de zi. După care am devenit medic specialist şi am început uşor-uşor să am pacienţii mei.

Şi pacienţii îţi recomandă alţi pacienţi. Cea mai bună carte de vizită pentru un medic nu este numele – poate fi un început, dar nu este nici pe departe suficient – ci sunt oamenii care au plecat bine de la tine şi te recomandă mai departe. Dacă pacienţii nu sunt mulţumiţi, poate să te cheme oricum.

 

Cum ar arăta radiografia afecţiunilor urologice din ţara noastră şi a specializării, în sine. Pentru că auzim tot felul de informaţii „1 din 4 români suferă de litiază renală”, „a crescut incidenţa cancerului de prostată” etc.

Poate a crescut capacitatea de diagnosticare, în primul şi în primul rând. Din acest motiv se depistează mai multe cancere în Europa decât în Africa, pentru că şi abilităţile de a identifica afecţiunea respectivă sunt net superioare.

Urologia este o specialitate cu o adresabilitate foarte mare pentru că sunt boli care afectează populaţia generală într-o proporţie substanţială. Ca idee, aproape 1 din 2 oameni, dacă se caută, ca să mă exprim în termeni populari, probabil că o să descopere că are microlitiază. Sunt afecţiuni care se leagă de stresul de zi cu zi în sensul că nu apucăm să bem lichide, aceast obicei prost duce la hiperconcentrarea urinei şi astfel se formează mult mai repede pietrele la rinichi.

Apoi, adenomul de prostată este boala bărbatului trecut de prima tinereţe, în jurul vârstei de 50-60 de ani. Aici, invariabil proporţia este importantă, dar cu cât îmbătrâneşte populaţia şi creşte speranţa de viaţă, cu atât şi urologia are adresabilitate mai mare.

Avem în vedere şi bolile specifice secolului XXI, infertilitatea, disfuncţia sexuală, conectate cu alimentaţia proastă care contribuie la acestea. Din nou, fac referire la stres şi la programul haotic al oamenilor.

 

Cât de importantă este legătura specialist – medic de familie în prevenţia, dar şi în depistarea şi tratarea afecţiunilor urologice?

Medicul de familie are un rol esenţial. În toate sistemele occidentale şi în cel american, medicul de familie reprezintă o mare parte a îngrijirii prespitalizate.

Este foarte important să depistăm afecţiunile în faza lor incipientă, astfel încât să poţi preveni efectele cu adevărat importante asupra sănătăţii. Relaţia cu medicul de familie este esenţială din punct de vedere al urmăririi pacienţilor. Tratamentul nu s-a terminat în momentul în care pacientul s-a externat din spital, el continuă şi există controale periodice.

Toate acestea nu ar trebui să treacă pe la medicul specialist pentru că acesta va fi debordat de numărul mare de consulturi, dar el trebuie să le facă faţă.

Deci, trebuie încurajat, din ce în ce mai mult, rolul medicului de familie în ceea ce priveşte ajutorarea sistemului medical, astfel încât acesta să poată suporta presiunea patologiilor în expansiune.

 

Şi unde ne aflăm acum? Pentru că aceasta este teoria frumoasă şi aspirăm către ea, bineînţeles, dar care este realitatea în momentul de faţă?

Acum suntem relativ departe de acest deziderat, din păcate. De multe ori, pacientul se prezintă la spital în ultimul stadiu al bolii. Când nu mai poate, când a devenit o urgenţă.

Oricum, termenul de „urgenţă” are o cu totul altă conotaţie în România. Urgenţa înseamnă „am o boală, trebuie să mă tratez”. În Occident înseamnă: am o boală, am încercat varii tratamente şi am ajuns la un stadiu în care necesită într-adevăr internare şi intervenţia specialistului.

La noi urgenţa este substitut de competenţă pe tot ce înseamnă prevenţie, pe tot ce înseamnă tratamentul bolilor cronice, tot ce înseamnă îngrijire postoperatorie şi controale perioadice.

 

Avem suficienţi medici urologi în ţară care să ţină piept, exact cum ziceaţi, acestor patologii în expansiune?

Problema nu este neapărat de medici specialişti urologi, cât este de lipsa centrelor dotate. Ce să fac eu medic urolog? Să merg în provincie, unde nu am cu ce lucra, nu am aparatură endoscopică, n-am echipă, n-am colegi care să mă ajute?

Totuşi, urologia este o specialitate chirurgicală. De multe ori, rezolvarea unui caz presupune munca în echipă. Dacă nu ai o echipă performantă, mai bine nu te încumeţi să rezolvi cazul respectiv pentru că poţi să ajungi în nişte situaţii medico-legale extrem de serioase, cum de altfel s-a mai întâmplat. Dacă n-ai aparatură performantă, drumul către complicaţii este şi mai scurt.

Şi atunci centrele mari ajung să rezolve majoritatea cazurilor, iar în rest sunt judeţe întregi, nu unul, ci zeci, care au 1, 2, 3 urologi şi mijloace zero. Şi aceşti specialişti din teritoriu ajung să realizeze simple consulturi, reţete, tuşee rectale, o ecografie amărâtă şi cam atât.

 

Şi în rest trimis pacienţii la spitalele din marile oraşe...

Trimis, trimis, trimis... Şi automat că cei din centrele mari, cum sunt Fundeni, Panduri, Sf. Ioan, sunt debordaţi de numărul de pacienţi. Iar statutul de urgenţă al unora dintre centre nu face decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile din punct de vedere al presiunii asupra personalului medical.

 

Deci, dacă ar fi să încercăm să ne apropiem de felul în care se realizează actul medical în ţările din Vest, am avea nevoie de un efort susţinut, de înfiinţarea unor centre de excelenţă şi dispersie a specialiştilor urologi pe întreg teritoriul ţării?

Absolut. Şi motivarea tinerilor specialişti să meargă în centrele din ţară, să existe acele centre, să aibă condiţii, să fie dotate.

Medicul nu merge numai pentru salariu, merge şi pentru dotările pe care le găseşte acolo, merge şi pentru echipa care îl susţine.

În majoritatea judeţelor din România, îndrăznesc să spun, meseria de chirurg urolog nu se poate face în condiţii optime. Cu excepţia oraşelor mari, cum sunt Timişoara, Târgu Mureş, Cluj, Iaşi, în rest este foarte, foarte greu. Judeţe întregi cu câţiva urologi şi dotări zero.

 

Şi sunt tinerii studenţi motivaţi să rămână în ţară? Cum vedeţi lucrurile din interiorul facultăţii, din poziţia dvs. de conferenţiar universitar?

Studenţii sunt buni. Nu mi se pare o scădere a actului medical şi didactic, ci dimpotrivă. Şcoala medicală românească dă rezultate. Stundeţii sunt bine pregătiţi, de multe ori mă surprind prin întrebările pe care le adresează, prin preocuparea lor, prin faptul că citesc.

În ceea ce priveşte tendinţa de a rămâne în ţară, dacă în anii dinainte aproape două treimi făceau rezidenţiatul în ideea de a pleca în străinătate, mai nou lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Dorinţă de a rămâne există. Factorul economic este şi el important. Discrepanţa dintre nivelul salariilor din ţară şi cel din străinătate nu mai este la fel de mare. Dimpotrivă, sunt aproape la acelaşi nivel, dacă luăm în considerare chiriile enorme şi traiul extrem de scump din ţările occidentale, practic ajungi să fii un pic pe minus plecând în afară.

Nu lipsesc posturile de medici specialişti la nivel de ţară, ci lipsesc locurile dorite de medicii specialişti. Evident că toţi rezidenţii merituoşi, care au muncit ani de zile ca să se pregătească, să ajungă la un anumit nivel de specializare în domeniul respectiv, nu se vor mulţumi să meargă într-o policlinică din ţară cu încă 2-3 medici care se apropie de pensie, fără nici o dotare, unde uită şi ce au învăţat în rezidenţiat. Toţi vor dori să meargă în centrele bune, unde să aibă aparatură, dotări, să aibă de la cine învăţa şi să poată evolua.

Aceasta este marea problemă: nu sunt destule astfel de locuri. Chiar dacă pe hârtie se pot scoate la concurs mii de posturi de medic specialist, la ce ne ajută dacă acelea sunt în spitale mici fără viitor, fără dotări, fără aparatură, fără o conducere unitară sau o strategie de dezvoltare coerentă?

Marea problemă acum nu este latura financiară, cât este aceea de ofertă pentru aceşti tineri specialişti din punct de vedere al practicării meseriei lor la nişte standarde acceptabile. Ei s-au pregătit în aceste centre mari şi e foarte greu să le ceri să meargă la mai puţin.