Prof. CFM dr. Elena Căciulan este fizio şi kinetoterapeut, lucrează cu copii sau cu adulţi şi a făcut o misiune personală din munca în serviciul celor pentru care mobilitatea poate ajunge inaccesibilă.

De ce aţi vrut să faceţi cabinet de kinetoterapie? De ce aţi ales această zonă?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: De ce cabinet de fizioterapie, kinetoterapie? Pentru că eu consider că pentru asta am venit pe lumea asta. Este meseria care m-a ajutat să trec peste toate provocările vieţii, este meseria care m-a făcut fericită, este meseria care mi-a dat un sens în viaţă, este meseria pentru care aş lua în orice clipă de la capăt şi pe care n-aş abandona-o niciodată.

De ce? De unde vine acest ataşament?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Eu cred că menirea fiecărui om este să-şi găsească rostul în lume. Iar o profesie înseamnă întrucâtva, pentru fiecare dintre noi, o împlinire, o realizare, o fericire. Înseamnă un tot atotcuprinzător.

Când aţi descoperit acest ataşament faţă de meseria asta?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Eu cred că m-am gândit să fac profesia asta încă de când eram în liceu, când nu ştiam prea multe despre profesie, dar mi-a plăcut întotdeauna să ajut oamenii, să pot aduce bucurie cuiva atunci când nimeni nu mai spera că acel om sau acel copil mai putea găsi normalitatea.

De ce?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: E greu de explicat. Vine din interior, poate din convingerea că noi avem – să nu spun putere – avem talente nebănuite şi, atunci când ştii care este menirea ta pe lume, poţi să ai nişte rezultate extraordinare.

În mintea mea nu există pacient irecuperabil. Chiar dacă pacientul nu merge, dar poate să îşi mişte un deget, poate să mişte o mână, poate să ducă lingura la gură, înseamnă deja un punct de plecare, o rază de speranţă.

Este adevărat că oamenii aşteaptă minuni, că trăim într-o lume extrem de instabilă precum nisipurile mişcătoare, dar cred că cine are încredere şi răbdare poate să aibă nişte rezultate nemaipomenite.

Eu fac meseria asta de 38 de ani şi am învăţat că fizioterapeutul este omul care are aripile larg întinse şi, atunci când pacientul nu crede că poţi să îl ajuţi, este ca şi când ţi-ar tăia aripile. Însă între mine şi pacienţi se creează legături nevăzute, energie pe care nu poţi să o simţi decât ca pacient. Pacienţii mei pot fi bebeluşi de la câteva zile, la 10 zile sau 3 săptămâni, dar şi adolescenţi ori adulţi.  

Şi când iei copilul în braţe şi îi dai energia ta, îţi cunoaşte mirosul, el îţi recunoaşte vocea când îi spui: „uite, ai venit la mine să facem gimnastică. Ştiu că nu or să-ţi placă anumite lucruri, dar eu fac tot ce pot să-ţi fie bine!” Atunci el ştie că tu eşti omul care poate să îl ajute, deşi ştie că îl scoţi din zona de confort şi îl aduci într-o zonă care nu este agreată de el, dar mă acceptă pentru că eu nu mă las şi două ore îi vorbesc acolo la ureche, îi mai dau şi câte un bisou aşa, îi tot vorbesc, iar el înţelege pentru că ei sunt extrem de inteligenţi. Cercetările spun că legăturile neurologice sunt duble la copiii de până la 3 ani şi copilul de aceea are această capacitate de a prinde ca un burete tot. Despre asta este vorba cu copiii mei.

Cine v-a învăţat această meserie?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Este o muncă ce se învaţă în timp. Aş spune aici de întâlnirea cu profesoara mea din facultate, o persoană marcantă în viaţa mea şi care m-a luat lângă dânsa şi am lucrat ani de zile împreună la Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului, la Centrul de Reabilitare pentru Copii cu Dizabilităţi. Apoi, am avut şansa să plec la foarte multe cursuri în străinătate, să-mi îmbunătăţesc tehnica de lucru, să am o altă manieră de a aborda pacientul. Am venit în contact cu tot ce însemnă fizioterapia în Europa, în America şi am învăţat tot timpul să devin cea mai bună din această profesie. Ce să zic? Sunt un Capricorn pentru care nimic nu este imposibil. Am încercat ca pacienţii mei, pe care îi am în mână, să nu mai aibă niciun secret faţă de mine atunci când lucrez.

De ce este nevoie de această abordare holistică, care implică şi un soi de psihoterapie.

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Este necesar să vezi lucrurile aşa pentru că tu nu lucrezi numai cu pacientul, ci şi cu părintele, cu mama, care, de cele mai multe ori, este îngrijorată pentru copil. Tu porneşti mână în mână cu familia şi întotdeauna, indiferent cine este pacientul tău - că este adult, că este adolescent, că este copil– tu lucrezi într-o echipă interdisciplinară în care familia este în centru, lângă pacient, şi care trebuie să te ajute în acest proces al recuperării. Tu nu faci de unul singur meseria asta. Ai alături un medic pediatru, un medic de reabilitare, un medic ortoped, un terapeut manual, un logoped, un psiholog, un instructor de educaţie, depinde de diagnosticul pacientului, şi toţi lucrăm mână în mână ca să aducem normalitatea în viaţa pacientului nostru. Normalitate pe care trebuie să o construieşti în timp. S-ar putea să dureze ani de zile până atingi această normalitate. Totul este să fii motorul acela care atrage după el încrederea. Câteodată pacientul îşi pierde capacitatea de a veni zi de zi la tine sau de 3 ori pe săptămână. Poate e mai apatic într-o zi, poate nu vede niciun fel de rezultat în evoluţia adolescentului sau a copilului respectiv şi atunci tu eşti motorul ăla, tu eşti duşul rece care spune: „Suntem aici! Haideţi să mai mergem în altă parte! Haideţi să mai consultăm un medic specialist! Haideţi să vedem de unde am plecat şi unde am ajuns! Rezultatele nu apar aşa de rapid câteodată!”

Ce aţi învăţat în străinătate despre această normalitate de a aborda pacientul?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: În străinătate am învăţat tehnici şi metode noi de lucru. Am învăţat ce înseamnă să lucrezi în echipă interdisciplinară, am învăţat cum să faci părintele co-terapeut în procesul de recuperare, în sensul că primeşte de la tine teme pentru acasă: „trebuie să îl poziţionaţi aşa, trebuie să-i daţi să mănânce aici, să-l duceţi către ultimul molar şi puneţi linguriţa, trebuie să încercaţi să înlocuiţi mâncarea pasată cu mâncarea care este un pic mai mare, să-i daţi un colţ de pâine, să-i daţi o bucăţică de covrig, o bucăţică de măr!”. Asta înseamnă să fii co-terapeut. Nu numai specialistul recuperează un pacient. Pacientul este ajutat în acest proces al recuperării de către familie sau aparţinători. Părintele merge la logoped. Tu ca şi terapeut trebuie să ştii o tehnică a masajului facial pentru că hipotonia de la nivelul musculaturii feţei atrage după sine şi dificultăţile de respiraţie, şi incapacitatea pacientului de a vorbi, pacientul poate avea dificultăţi în a pronunţa cuvintele, în a face propoziţiile scurte, în a pronunţa anumite tipuri de consoane, în a poziţiona limba corect în gură, cum înghite, cum respiră, cum menţine poziţia trunchiului. Pentru că el, dacă se duce cu poziţia trunchiului către înainte, blochează muşchiul diafragmei, foarte important în procesul respiraţiei.

Trebuie să ai o privire de ansamblu şi să te uiţi întotdeauna la pacientul care îţi intră în cabinet.

Cine sunt pacienţii dumneavoastră? Care este profilul oamenilor care ajung la dumneavoastră? Părinţi, adulţi, copii...

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: În cabinetul meu vin: bebeluşi cu diverse patologii, adică pot să am un bebeluş cu torticolis şi plagio-cefalie. Pot să am un pacient cu distrofie musculară sau adolescenţi cu scolioze: scolioză care este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan frontal şi care poate să fie scolioză cu triplă curbură, cu patru curburi şi care afectează foarte mult viaţa adolescenţilor. Iar adolescenţii se prezintă la specialist pentru aspectul estetic şi abia după aceea pentru motive de sănătate: tulburări de respiraţie, pentru că simt asimetriile şi durerile care pot să apară. La început, scolioza nu doare. Cu cât avansează în vârstă, la persoanele adulte, putem să avem dureri ale coloanei vertebrale.

Pot să am pacienţi adulţi cu dureri de spate, care au probleme legate de genunchi, de gleznă, o entorsă sau probleme legate de tendoane. Motivele pot fi diverse. Putem să avem seniori cu tulburări de echilibru, care au fracturi pentru că se dezechilibrează cu uşurinţă – fracturi la nivelul mâinii, la nivelul piciorului, putem să avem pacienţi care au proteză de şold. Şi tot ce înseamnă intervenţie chirurgicală şi fractură sau entorsă sau rupturi de ligamente, după perioada de restricţie de mişcare, urmează perioada de recuperare.

Ce nu au înţeles încă românii este că o funcţie motorie pierdută nu poate fi recuperată cu o pastilă minune. Tu trebuie să faci mişcare pentru a recăpăta mobilitatea, stabilitatea, echilibrul.

Cine are grijă de spatele dumneavoastră? Cine are grijă de recuperarea dvs?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Eu fac kinetoterapie de când mă ştiu. În fiecare dimineaţă am un program de recuperare şi mişcare. Eu cred că orice om care se iubeşte – că este adult, că este un senior de vârsta a treia – ar trebui să înveţe să se mişte: să meargă mai mult, să facă exerciţii de echilibru şi de propriocepţie, pentru că ele ne menţin tinereţea, mobilitatea, capacitatea noastră de a ne mişca. Un om care se mişcă cu uşurinţă este un om care poate să aibă grijă de corpul lui, să înlăture durerea, incapacitatea de mişcare şi, credeţi-mă!, atunci când ne pierdem capacitatea de a ne mişca, de a ne apleca, de a face genuflexiuni să luăm ceva de jos, spunem Doamne, aia este bătrâneţea. Nu, nu, nu! Este pierderea obişnuinţei de a face lucruri pe care le făceam înainte: amnezie senzorio motorie. Uitaţi-vă la copii! Ei urcă pe scări, noi cu liftul, ei sar în şănţuleţe, se duc în dreapta, în stânga, noi ocolim. Copilul face genuflexia, noi stăm în fotoliu.

Şi ce să facem? Genuflexiuni toată ziua?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Da, trebuie să facem mişcare. Gândiţi-vă câte ore stăm degeaba. Nu mă mai mişc pentru că mă doare ceva. Nu e adevărat. Credeţi-mă, încercaţi să vă mişcaţi. Corpul nostru se adaptează, dar ca să se adapteze trebuie să facem ceva, trebuie să-i dăm de lucru, trebuie să-i spunem şi lui: „dragul meu, astăzi te iubesc atât de tare încât vreau să stau în două picioare pe o husă, pe un burete din ăsta mai tare, ca să pot să am un echilibru frumos şi să am spatele drept.”

Cum arată rutina dvs. într-o săptămână?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Eu muncesc de la 8 şi jumătate, de când ajung în cabinet, până la 19, 19:30, 20:00, depinde de câţi pacienţi am. Pentru mine, a munci este bucurie. Dacă nu muncesc, stau cu nasul în cărţi şi mai descopăr câte ceva, fac gimnastică dimineaţa, tot timpul sunt ocupată. Eu nu am timp de pierdut.

De ce? Cine v-a învăţat să munciţi aşa?

Prof. CFM dr. Elena Căciulan: Cred că părinţii mei m-au învăţat să muncesc. Îmi aduc aminte că tata spunea aşa: „cine are darul muncii este un om fericit”. Nu am înţeles ce înseamnă asta decât peste ani, când am realizat că a iubi ceea ce faci este un dar pe care Dumnezeu ţi-l dă, şi asta înseamnă darul muncii. Şi cred că este un mare dar.