Prof. dr. Florin Mihălţan este specialistul care i-a câştigat cercetării în somnologie locum meritat în România şi un neobosit luptător antifumat şi pentru sănătatea plămânilor noştri. Doctor, formator, cercetător, prof. dr. Florin Mihălţan ar fi putut fi un conductor de tramvai la Sibiu sau un cercetător în matematică. Dar, pentru că a înţeles ce înseamnă boala plămânilor atunci când tatăl său a dezvoltat un emfizem pulmonar din pricina fumatului pasiv, sensul carierei sale s-a schimbat radical.

Când aţi decis să deveniţi medic? De ce aţi ales aşa?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Prima dată când am văzut un halat alb eram în liceu, iar lucrul ăsta mi-a dat de gândit, pentru că eram într-o clasă specială de matematică şi nu mă gândeam în niciun caz să fac Medicina. Dar sora mea era stomatolog, iar asta m-a adus, prin forţa lucrurilor, în spaţiul medical. Pe de altă parte, tatăl meu a dezvoltat o boală din cauza fumatului pasiv la locul de muncă, lucru care i-a dat mari bătăi de cap şi i-a dezvoltat o Boală Obstructivă Cronică. Iar eu nu prea aveam cum să-l ajut. Iată cele două lucruri care m-au determinat să mă îndrept spre Medicină.

Să facem un exerciţiu de speculaţie! Dacă nu ar fi fost Medicina, ce ar fi fost?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Probabil că aş fi fost un profesor de fizică sau de chimie. În gândurile mele de copilărie, când în Sibiu exista un singur tramvai, foarte vechi, şi traversa oraşul de jos, visam să devin conductor de tramvai. Dar nu au rămas decât nişte fantezii ale copilăriei.

De la decizia unui licean până la perseverenţa de a rămâne ani de zile ataşat de facultate, ulterior de profesie sunt nişte paşi. De unde determinarea dvs.?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Exista, la momentul respectiv, o competiţie extraordinară în facultate, o concurenţă în grupă, în serie, o dorinţă teribilă pentru a te perfecţiona, pentru a fura meseria, iar ulterior, în stagiatură – fiindcă eu am trecut prin etapele astea: exista stagiatură şi apoi urmau trei ani de secundariat - am avut norocul să lucrez într-o clinică de Medicină Internă, unde profesorul, la vremea aceea prof. dr. Pompiliu Popescu, era împătimit de meserie. Aşa se face că mergeam la contra-vizită sâmbăta, duminica, un lucru care în momentul de faţă este din ce în ce mai rar. Sigur că m-am apropiat foarte mult de Medicina Internă, însă valurile vieţii nu m-au aruncat spre această specialitate, pe care o doream, ci, trecând prin examene succesive, am ajuns la un moment dat la Institut, ca „personal neatestat cercetării”. Printr-un examen, bineînţeles, într-o competiţie. Pasul următor a fost secundariatul în Ftiziologie, pentru că am prins vremurile în care atât Institutul, cât şi România, aveau o specialitate, Ftiziologia, care se ocupa de o singură boală, tuberculoza, de la un capăt la altul. Exista şi o prevalenţă mare a bolii, este adevărat.

În anii ’82 – ‘85, am făcut secundariatul şi, în Institut, în noianul de paturi de bolnavi cu tuberculoză, era doar o mică secţie, unica de Pneumologie din ţară, unde existau vreo 40 de paturi. La momentul respectiv, şeful clinicii era conferenţiarul Ovidiu Bercea, dar acolo lucra şi profesorul Stoicescu, care atunci era medic primar.

De-aici a început apropierea mea de Pneumologie, care este universul bolilor respiratorii, în vreme ce Tuberculoza este doar o fărâmă a acestor boli. Aceasta a fost evoluţia mea şi apropierea de specialitate. Practic, din decembrie ’82, sunt în Institut, deci pot să zic că sărbătorim 40 de ani de când sunt în acelaşi loc de muncă. Poate să fie un avantaj sau un dezavantaj (râde).

Aţi reuşit să faceţi ceva pentru tatăl dvs.?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Desigur. Tatăl meu a beneficiat de tot ce era medicaţie modernă la momentul respectiv. Şi chiar era medicaţie avangardistă şi din punct de vedere al conceptului, şi din punct de vedere al iniţierii pentru boala aceasta. Existau foarte puţine medicamente dedicate emfizemului pulmonar, foarte puţine inhalatoare, iar el, succesiv, a trecut prin toate fazele de terapie. În acest fel, am reuşit să-i prelungesc viaţa. Dacă vreţi, de la momentul pensionării, adică la 62 de ani, datorită acestor tratamente şi a faptului că a fost un om activ, iar exerciţiile fizice, mişcarea fac foarte bine la boala asta, şi cu o terapie adusă la ultimul nivel în Europa, a trăit încă 37 de ani.

Cum aţi reuşit să-l faceţi să accepte nişte tratamente avangardiste?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Cred că era şi o disperare a bolii la mijloc. Afecţiunea îi dădea o sufocare şi o tuse. Eu, care eram în camera de alături, îl auzeam cum îşi petrecea toată noaptea tuşind, expectorând şi sufocându-se. Este un lucru dramatic care se întâmplă, în general, la emfizemul pulmonar şi îl trăim şi astăzi mai ales la pacienţii care nu înţeleg că trebuie, precoce, din clipa în care se instalează boala, să întrerupă orice factor de risc, adică fumatul.

Este foarte interesant cum aţi ales acest organ, plămânul, atât de legat de viaţă...

Prof. dr. Florin Mihălţan: Periplul nu se opreşte aici. Generaţia mea, la momentul Revoluţiei, era a unor oameni care nu fuseseră niciodată în străinătate, nu văzuseră niciodată diferenţele faţă de ce învăţasem la şcoală. Am fost îndoctrinaţi ani de zile că ceea ce se întâmplă în şcoala românească este suficient, că suntem competitivi.

În ianuarie 1990, au fost iniţiate nişte întâlniri la Biblioteca Franceză, de către Ambasada Franceză, organizate de o doctoriţă româncă, Ivanov, care vieţuia deja la Paris de foarte mulţi ani. Partea bună a lucrurilor era că se petrecea oarecum lunar, iar invitaţii erau doctori.

Oamenii participau benevol la aceste conferinţe. Şi a venit, la momentul respectiv, când am ajuns şi eu, un profesor care se numea Dautzenberg şi care lucra la Pitié-Salpêtrière, era şeful clinicii. A vorbit despre ceva care în anii respectivi, în ‘90, nu prea erau lucruri evidente în literatură, adică patologia HIV – SIDA, dar şi despre o infecţie care apare în boala HIV - SIDA, din cauza imunodepresiei. Se cheamă infecţie cu pneumocystis canini.

Eu l-am invitat atunci în clinică să vadă unica clinică de pneumologie din România, care exista la Bucureşti, unde şeful meu de atunci, întâmplător, avea un caz de infecţie cu pneumocystis canini, care însă nu era la un pacient HIV pozitiv, era non-HIV. I-am prezentat cazul. Conferenţiarul, şeful clinicii, m-a lăsat pe mine să îl prezint. După ce i-am arătat, am întrebat: dar aţi avut astfel de cazuri în clinica dvs.? A răspuns că nu.

O lună mai târziu am primit invitaţia să lucrez o lună la clinica Pitié-Salpêtrière. De aici a început partea de perfecţionare, partea de recuperare, pentru că atunci am realizat ce diferenţă de pregătire şi de şcoală existau între România şi Vest.

Şi am lucrat succesiv apoi la Pitié-Salpêtrière, ulterior la Clinica Bois Guillaume, unde am fost doi ani attaché des hôpitaux, după care am pătruns şi în zona de limbă germană (învăţasem acasă, în Sibiu) şi am început să particip la congresele germane.

Am avut doi ani succesiv în alte clinici, la profesorul Konietzko, la Essen.

Toate astea au fost fundamentul pregătirii mele moderne. Ce am acumulat acolo am transferat ca expertiză în România, deşi eram foarte curtat şi de profesorul german, şi de profesorul francez să rămân în străinătate. Şi am făcut, ceea ce se uită în ziua de azi adesea, primul cabinet de consiliere medicală anti-tabagică, în ‘94, iar, în ’96, am demarat primul cabinet de somnologie şi am început să fac primele înregistrări de somn, primele asistenţe ventilatorii la domiciliu, în încercarea de a face o reţea de asistenţă ventilatorie pentru pacienţii cronici. Sigur că lucrurile au continuat: am scris prima carte de somnologie, am creat competenţa de somnologie, am creat secţiunea de tabacologie la facultate şi povestea continuă. CV-ul meu are vreo 300 de pagini. Cine are timp îl citeşte, cine nu, nu. Eu mă bucur că îl am.

Înţeleg că aţi devenit un adversar redutabil al tutunului...

Prof. dr. Florin Mihălţan: Era firesc, pentru că tatăl meu a fost o victimă pasivă şi, din momentul în care am aprofundat specialitatea, văd în fiecare zi această dramă.

Aţi fumat vreodată?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Nu. Orice tentativă a fost, în final, abolită. Dar, ce este important este că noi avem pe o parte o ofertă foarte generoasă a industriei tutunului, dar nimeni nu măsoară consecinţele reale, dureroase, dramele individuale, familiale, colective uneori care se petrec în spitale după decesul unor astfel de pacienţi.

Şi Somnologia?

Prof. Dr. Florin Mihălţan: Somnologia a fost o parte de care m-am îndrăgostit, pentru că în Franţa am intrat în laboratorul de somn şi am aprofundat aceste cunoştinţe, ulterior, în laboratorul de somn de la Essen, m-am implicat acolo în cercetare şi am înţeles că la noi nu exista nicio cercetare, nimeni nu vorbea la noi de sindromul de apnee în somn, nimeni nu vorbea de tulburare respiratorie în timpul somnului.

Şi am început cu un aparat foarte modest, ca să zic aşa, donaţie. În perioada aceea, am încercat să aduc foarte multe donaţii: concentratoare de oxigen, ventilatoare, aparat de înregistrare poligrafică – toate astea le-am obţinut prin donaţii de la clinicile unde am lucrat. Şi am format un tehnician, un asistent cu care lucram la început destul de intermitent, nu era o activitate zilnică şi, încet-încet, am obţinut acest drept de a avea laborator în Institut. La ora actuală, lucrez cu patru asistenţi care sunt dezvoltaţi pe zona asta şi cel puţin alţi doi colegi tineri specialişti care sunt implicaţi în aceste tipuri de investigaţii. Şi, sigur, partea meritorie a mea nu este că m-am oprit la un cabinet individual, ci că am dezvoltat atestate, m-am luptat pentru foarte multe lucruri şi în continuare sunt în luptă cu autorităţile, pentru că sunt câteva lucruri care nu merg în privinţa Somnologiei româneşti, ca de exemplu partea de tratament, care, dacă nu este compensată, pacientul român nu are posibilităţi să facă şi să folosească aceste aparate sau renunţă foarte repede la ele. Renunţarea la aceste aparate dacă ai un sindrom de apnee în somn severă înseamnă condamnare la moarte.

Ce vă mână în luptă mai departe? Pentru că lucrurile acestea funcţionează.

Prof. dr. Florin Mihălţan: Am în continuare obiective fezabile, doar că de data asta este o luptă cu sistemul. Şi aici suntem pe cale de a încerca reînnoirea legii antifumat, o lege care a rămas îngheţată la 2016 şi, de la un moment dat, nu mai există nicio voinţă politică de modernizare a ei, de actualizare la nivelul Uniunii Europene sau a ţărilor din jur. Făcând abstracţie de Republica Moldova, care deja a luat-o înainte, pe partea de somnologie, încerc să obţin într-un dialog permanent cu „n” miniştri care s-au schimbat, cu „n” preşedinţi de Casă de Asigurări, această compensare a aparaturii şi plata corespunzătoare a serviciilor. Pentru că o bună parte din aceşti medici care au obţinut atestate, de fapt, au dezvoltat această expertiză în mod voluntar, nu sunt plătiţi sau nu li se plăteşte acest serviciu pentru ceea ce au achiziţionat şi pentru efortul pe care l-au făcut pentru a se supra-specializa. Sigur că mai există şi această mare deschidere pe linie universitară pentru a forma noi generaţii de pneumologi şi de a fi tot timpul la curent cu noutăţi. Este un asediu al noutăţilor, acum priorităţile s-au schimbat: e şcoala americană, în primul rând, toată lumea priveşte acolo şi de acolo avem întotdeauna primul semnal, prima noutate care apare şi care se împământeneşte şi în Europa. Prezenţa acolo cu publicaţii, cu prezentări, nu e altceva decât o încercare de a atrage atenţia şi asupra contribuţiilor care nu sunt de neglijat din partea românească.

Cu ce vă mândriţi?

Prof. dr. Florin Mihălţan: Cu fiecare dintre actualii specialişti rezidenţi pe care i-am avut de-a lungul anilor. Sunt generaţii succesive, practic, toată ţara este „condimentată” cu astfel de specialişti şi sigur că există o satisfacţie atunci când văd cum progresează în diagnostic şi terapeutic, cum sunt asimilaţi în sistem şi cum încearcă să se autoperfecţioneze.