Prof. dr. Simona Vlădăreanu are grijă zilnic de zeci de nou-născuţi în cadrul Secţiei de Neonatologie pe care o conduce la Spitalului Universitar de Urgenţă Elias din capitală. A luat parte la „naşterea” neonatologiei ca specializare de sine stătătoare în România, în anii ’90, făcând parte din generaţia formată de doctorul Ion Dâmbeanu la Spitalul „Prof. Dr. Panait Sârbu”. Luptă şi acum pentru respectul pe care această specializare o merită, pentru păstrarea ei în programa de învăţământ şi pentru dezvoltarea mai tinerei supraspecializări, perinatologia. În acest sens, prof. dr. Simona Vlădăreanu organizează şi prezidează prima ediţie a Forumului Perinatologia, ce va avea loc în Bucureşti, pe 24 martie. O personalitate energică şi tenace, ai putea crede cu uşurinţă că este cu 20 de ani mai tânără. Glumeşte că vârsta ei este media între cea a nou-născutului şi anii ei din buletin.

MedicHub: De unde vă luaţi energia?

Prof. dr. Simona Vlădăreanu: Cred că din felul meu de a privi viaţa, oamenii, relaţiile mele cu ei. Poate din mulţumirea şi satisfacţia provenite dintr-o muncă destul de asiduă, dintr-o tenacitate în tot ceea ce am făcut.

De unde mai am această energie? De când mă ştiu sunt o fire destul de independentă şi rebelă. Rebelă, însă, în sensul bun al cuvântului. În familie, eram de multe ori categorisită drept oaia neagră, dar, iarăşi, nu cu o conotaţie neapărat negativă.

Făceaţi năzbâtii sau eraţi, pur şi simplu, o fire independentă?

În sensul că aveam o personalitate puternică şi extrem de independentă. Cam singură mi-am ales drumul în carieră. I-am surprins pe părinţii mei, dar şi pe apropiaţi, pentru că în clasa a XI-a încă eram invitată de profesorul de matematică să merg la olimpiadă, dar dintr-o dată am zis că se termină cu electronica şi cu automatica. Eu merg la medicină! Şi bineînţeles că şi părinţii, şi alţii au spus „E o glumă. Lăsaţi-o, o să îi treacă”.

Nu a fost o glumă. În primul an, am încercat şi nu am reuşit la stomatologie. Am picat cu brio. După care am trecut la treabă şi am intrat la medicină generală, facultatea de pediatrie oricum se desfiinţase după ’89.

Nu pot să spun că am simţit de la finalul facultăţii o afinitate pentru această specialitate. Dimpotrivă, chiar în ziua în care ne-au chemat să ne repartizeze la rezidenţiat, neonatologie era printre ultimele opţiuni. Şi asta fiindcă în anul şase, când am făcut obstetrică şi ar fi trebuit să facem şi neonatologie, ni s-au dat foarte puţine informaţii despre această specialitate. Totul era la început, totul se axa pe obstetrică, obstetricianul era cel care făcea practic totul. Şi la naştere, şi pentru reanimarea neonatală.

Însă, lucrurile nu arătau deloc bine. În maternităţi erau mulţi pediatri în vârstă, care, fiind acolo, şi-au însuşit şi titlul de neonatologi, dar ca pregătire nu erau….

Mi-au plăcut şi specialităţile chirurgicale, şi urologia. L-am avut pe profesorul Proca care ţinea nişte cursuri fantastice. Chiar dacă ne chemau la 7 dimineaţa la Institutul Fundeni şi parcurgeai tot Bucureştiul ca să ajungi. Era fascinant.

Nu ştiu exact de ce la examenul de rezidenţiat, din multitudinea de opţiuni, am ales tocmai neonataologia.

Am fost repartizată la Spitalul Municipal, dar deja aflasem că este un medic pediatru şi neonatolog foarte bun, doctorul Ion Dâmbeanu, la Spitalul „Prof. Dr.Panait Sârbu” Giuleşti, unde, de altfel, m-am născut şi s-a născut şi fetiţa mea. Şi am reuşit să încep acolo şi să îmi fac rezidenţiatul la Spitalul „Panait Sârbu”.

Şi, într-adevăr, a fost o alegere excepţională! Doctorul Dâmbeanu nu era profesor, nu era cadru universitar, atunci încă nici nu exista o catedră de neonatologie, în 1997, când am început eu rezidenţiatul. Însă, profesorul Dâmbeanu a format acolo o şcoală de neonatologie a lui Panait Sârbu, care din păcate după ce a ieşit la pensie a început să intre pe o pantă descendentă.

Din cei care mi-au fost colegi de rezidenţiat sau cu 1-2 ani mai tineri, majoritatea sunt acum fie şefi de secţie în maternităţile din Bucureşti, fie în spitale private.

Ideea de bază este că singură mi-am ales drumul, nu am urmat dorinţa părinţilor mei. Numai ce mi-am dorit, am făcut. Şi tot ce mi-am propus a fost făcut cu seriozitate, cu multă tenacitate, totul dus către perfecţiune. Şi sigur că felul acesta de a munci, de a te lupta îţi aduce multă satisfacţie şi te face să te simţi bine şi a doua zi. Să te simţi bine tu cu tine şi, apoi, cu cei cu care lucrezi şi te susţin.

Dar simţiţi că vă susţine şi sistemul de sănătate?

Dacă ne referim la termenul de sistem, la această entitate, e greu să te pui în raport cu ceva ce nu este palpabil. Sistemul, în definitiv, este format din oameni, din profesionişti, fie că sunt medici, fie că sunt manageri, administratori sau finanţişti. Şi atunci, acest sistem sanitar depinde foarte mult de oamenii cu care ajungem să interacţionăm, de care depindem în deciziile noastre, în dorinţele noastre de a ne dezvolta sau de a face ceva la locul de muncă. Şi aşa am reuşit să atrag şi să coagulez lângă mine persoane deosebite, profesionişti din lumea medicală.

În momentul în care eu am venit la Spitalul Elias, prin susţinerea profesorului Sorin Oprescu, care era manager al instituţiei, sigur că atunci aş fi dat nota 10 sistemului sanitar, dar sistemul era reprezentat de profesorul Oprescu şi de ceea ce a reuşit el să facă pentru secţia noastră, pentru spital, să îl doteze cu aparatură prin Banca Mondială.

Şi atunci în unele situaţii probabil că dăm note maxime sistemului sanitar. În alte situaţii suntem clar către minus.

Pe de altă parte, şi noi, medicii, trăim în acest sistem. Noi nu suntem feriţi, chiar dacă suntem altfel de piese în acest puzzle, dar la urma urmei şi noi avem nevoiele noastre, şi noi putem fi bolnavi, şi noi beneficiem de serviciile medicale pe care le oferă sistemul sanitar, colegii noştri de breaslă şi aşa mai departe.

Sunt multe minusuri, dar, pe de altă parte, ştim că sunt şi multe plusuri prin aceşti oameni deosebiţi pe care îi întâlnim în diferite specialităţi.

Suntem cumva la mijloc. Copiii noştri, părinţii noştri au şi ei nevoie de acest sistem sanitar. Nu dăm fuga la Viena, nu dăm fuga la AKH sau în alte părţi. Eu anul trecut m-am confruntat cu o situaţie de urgenţă a fetiţei mele, care avea apendicită. Am venit în acest spital, cu chirurgii şi asistentele de aici şi copilul meu este absolut sănătos după operaţie.

România este, în continuare, ţara cu cea mai mare rată a mortalităţii infantile din Uniunea Europeană. Cum vedeţi lucrurile ca profesionist din interiorul sistemului? Care sunt cauzele care au dus la această statistică?

Cauzele sunt mai multe, nu poate fi doar una. Şi, sigur, sunt destul de vizibile, dar sunt în bună parte corectabile. Unele ţin de numărul de specialişti din domeniu, de pregătire lor profesională, de repartiţia lor în mod echilibrat. Una este să avem specialişti prezenţi în centrele universitare, în spitalele mari din ţară şi alta este situaţia în care se găsesc o serie de spitale judeţene şi maternităţi, care nu beneficiază de aceşti specialişti. Ei lucrează cu pediatri care, în definitiv, nu au nici o vină pentru că dacă nu au o pregătire temeinică în acest domeniu, practică şi ei pentru că sunt solicitaţi, deoarece spitalul respectiv nu are fonduri ca să mai angajeze un specialist neonatolog sau o asistentă specializată. Şi atunci acest deficit de specialişti la nivelul întregii ţări îşi pune amprenta inclusiv pe această mortalitate perinatală, mortalitate infantilă.

Pe de altă parte, sigur că ţine şi de partea de dotare. În principiu, multe secţii de materintăţi şi nou-născuţi au fost dotate, dar te trezeşti cu un echipament foarte sofisticat care funcţionează câteva luni şi apoi dă alarme, începe să nu mai încălzească cum trebuie etc. Asta înseamnă service, înseamnă iaraşi bani daţi de spital, lucruri care nu mai pot fi susţinute pe parcurs. Şi, iată, te trezeşti că partea de dotare este improprie pentru îngrijirea acelui copil.

Apoi, nu este o repartizare, o ierarhizare a cazurilor cu risc, nu este pus la punct un sistem de transfer. Cel mai bine şi sigur transferi gravida şi fătul in utero şi nu după ce s-a născut şi nu ştim ce s-a întâmplat acolo. Ori acest sistem sigur că trebuie pus la punct prin Ministerul Sănătăţii şi prin Direcţiile Sanitare ca să ştii oricând unde poţi transfera un pacient. Nu să stai să dai telefoane două zile.

Apoi, foarte mulţi părinţi, în loc să asculte de profesionişti, aleg să apeleze la Google, grupuri şi forumuri unde diverse persoane îşi dau cu părerea. „Nu naşteţi la spital, nu vă vaccinaţi, nu ascultaţi de X sau de Y”.

Este o mare, mare problemă fiindcă s-a decredibilizat corpul medical, iar informaţia pertinentă, informaţia de specialitate este absolut dată de-o parte. Şi noi constatăm lucrurile astea cu mare amărăciune pentru că te afli în faţa pacientului şi eşti într-o situaţie delicată. Vine şi îţi spune „Eu ştiu, eu am fost la cursul acesta, vreau să fac aşa”.

Dar noi suntem instruiţi să oferim servicii de calitate şi trebuie să ţii cont de părerea noastră, a medicilor specialişti, fiindcă la momentul în care situaţia devine dramatică, responsabilitatea este a noastră, nu a pacientului.

Există un deficit de medici neonatologi în ţară? Cum ar arăta radiografia acestei specializări?

Este un deficit de medici, în general. Per specialitate, da, în neonatologie este un deficit. În mod normal, ar trebui ca locurile scoase anual la rezidenţiat să acopere treptat-treptat, în decurs de câţiva ani, deficitul care există. Şi aici Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei ar trebui să colaboreze şi să raporteze acest necesar.

Din păcate, o particularitate a specialităţii noastre la Bucureşti a fost că ani de zile rezidenţiatul a fost confiscat de o singură clinică, de Spitalul Polizu. Practic, acolo s-au centralizat toţi rezidenţii. Ei au fost repartizaţi, în funcţie de nu-ştiu-exact-ce, către alte secţii de nou-născuţi din Bucureşti, dar doar la dorinţa Spitalului Polizu.

Mai mult, specialitatea înseamnă să pregăteşti studentul pentru aşa ceva. Şi în anul şase, când se face obstetrică şi neonatologie, tu trebuie să lucrezi cu acei studenţi ca să înţeleagă ce înseamnă această specialitate, să treacă prin secţiile de nou-născuţi pentru ca ulterior să aleagă în cunoştinţă de cauză neonatologia.

Dar din păcate acum câţiva ani, în 2014-2015, chiar s-a scos această specialitate din programa de învăţământ a studentului. În aşa fel încât nu au mai rămas decât nişte ore de puericultură, trecute la pediatrie. Sigur, puericultura are de-a face cu nou-născutul, însă nu vorbim de naştere, nu vorbim de riscurile cu care se pot confrunta nou-născuţii în primele zile de viaţă, de tot ce înseamnă, practic, această perinatologie pe care încercăm să o dezvoltăm şi la noi. Fiindcă nou-născutul din primele zile este cu totul altceva decât nou-născutul de la trei săptămâni. Acela poate fi tratat în puericultură, în pediatrie, dar celălalt nu. Şi pentru această categorie de nou-născuţi şi mai ales pentru categoria de prematuri trebuie să ai specialişti pregătiţi pentru aşa ceva.

Or în clipa în care scoţi această materie din programa de studiu, cum să te aştepţi ca la rezidenţiat ei să aleagă neonatologia când nici nu ştiu ce înseamnă. De multe ori, trebuie de pronunţi de 2-3 ori acest cuvânt ca cineva să înţeleagă.

Or pentru mine a fost un şoc, aproape că am simţit durere fizică, când au scos această specialitate din programa anului VI. În momentul acela am zis „Eu nu pot să accept aşa ceva ca şef de secţie, ca om care o viaţă a muncit pentru această specialitate”.

Şi atunci, am depus din nou o muncă asiduă şi tenace ca să aflu ce se întâmplă în celelalte centre universitare din ţară. Cum se face sau nu se face neonatologia în anul VI? Unde este această disciplină trecută? Ţine de pediatrie, ţine de obstetrică?

Şi am aflat că la Timişoara, la Cluj, la Craiova, la Iaşi, în toate centrele universitare mari, studentul din anul VI beneficiază de cursuri de neonatologie şi de lucrări practice. În catedrele respective există, ierarhic vorbind, profesori şi cadre universitare de alte grade. Peste tot exista un învăţământ de neonatologie.

Singurul loc mai cu moţ a fost Bucureştiul, unde nu numai că nu se făcea materia chiar dacă figura în programa anului VI, dar apoi s-a şi tăiat, s-a scos complet. Având în Bucureşti profesor de neonatologie, dar atât, doar profesor. În rest, nu exista nimeni în catedră.

Sună a sinucidere...

Exact, dar sinuciderea o faci pentru tine, nu şi pentru ceilalţi. Pe mine nu m-a întrebat nimeni. În situaţia asta, m-am simţit datoare în primul rând faţă de mine. Cum adică? Îmi îngropi specialitatea, când în ţară există atâta nevoie şi în străinătate această specialitate se află în vârful piramidei şi este cea mai bine plătită?

Fiindcă este vorba de o supraspecializare.

Da. Şi atunci, când am văzut cum stau lucrurile în ţară, în celelalte centre universitare, m-am simţit din nou ca la 20 de ani, cu şi mai multă energie. Şi mi-am zis că lucrurile trebuie să reintre în normal, iar „normalul” înseamnă ore de neonatologie pentru student şi recunoaşterea acestei discipline.

Aşa am început să îmi fac simţită prezenţa şi pe partea universitară. Şi uşor, uşor am reintrodus neonatologia pentru studenţii de anul VI, se fac lucrări practice acum etc.

Aţi avut vreodată teama sau reţinerea de a trata un caz complicat? Şi dacă da, cum aţi trecut peste acel moment?

În principiu, am avut şi avem multe cazuri complicate. Reţineri să îngrijesc copii sau patologii complicate nu am avut. Singurele, probabil, temeri au fost uneori din partea echipamentelor care ar fi putut să fie insuficiente sau să nu funcţioneze la momentul respectiv.

Noi trebuie să anticipăm întotdeauna o situaţie cu risc, o situaţie neplăcută. O sarcină care a fost până la momentul naşterii fiziologică, odată cu procesul naşterii, travaliului şi naşterea în sine, poate deveni o situaţie de risc. Cu asta se confruntă întotdeauna neonatologul. Nu poate să stea culcat pe o ureche, să zică „A fost bine şi acum e obligatoriu 100% să fie bine.”

Să mă feresc de cazuri complicate, în nici un caz. Din contră, am educat şi am sprijinit personalul din secţia mea ca să tratăm toate cazuri complicate aici. Evident, în clipa în care nu am beneficiat de echipamentele necesare, am recurs la a transfera acel caz în altă secţie.

Însă, cele mai multe transferuri se duc către secţiile de chirurgie, cazuri pe care noi nu le putem rezolva aici, la neonatologie. Consider că în prezent, dar şi de-a lungul anilor, cazurile dificile au fost cele de malformaţii cardiace, deoarece chiar dacă ele au fost identificate şi diagnosticate şi noi ne-am pregătit cu tot ce am putea interveni, este extrem de dificilă apoi direcţionarea acelui caz către un serviciu specializat. În special în Bucureşti este extrem de dificil, cu toate că ani de zile s-a făcut reclamă deşănţată pe toate posturile despre acea secţie minunată de la Spitalul Budimex. Însă, când este vorba de un caz real pe care să îl preia şi efectiv să se ocupe de el pentru că noi nu suntem specializaţi pentru aşa ceva, apar tot felul de probleme, de piedici, nu au locuri, nu se poate etc. Întotdeauna se pune o stavilă. Nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu dacă cineva cunoaşte situaţia reală.

Şi atunci aceste cazuri au fost extrem de complicate pentru că îi vezi pe aceşti copii care printr-o intervenţie chirurgicală ar avea o şansă şi îi simţi cum parcă se pierd sub ochii tăi, neputincios să îi ajuţi cumva.

Sigur că în aceste condiţii am făcut mereu demersuri şi pe alte căi şi am reuşit să stabilim o frumoasă şi bună colaborare cu Târgu Mureş, cu dr. Horaţiu Suciu şi cu dna prof. Togănel. Pe cât posibil, ei ne-au ajutat şi ne-au primit copiii. În alte situaţii, a trebuit să îi trimitem şi în afară, dar tot venind din refuzul acestei secţii de la Budimex.

Aveţi un motto după care vă ghidaţi în carieră sau în viaţă?

Nu am un motto anume, dar am mers întotdeauna pe principiul calităţii şi nu al cantităţii în absolut orice. Şi în viaţa de zi cu zi, şi în alimentaţie sau vestimentaţie, în absolut orice. Şi mai ales pe plan profesional. Întotdeauna am pus calitatea înainte de orice. Să nu bâjbâi, să ştii exact ce faci.

Mereu m-am gândit că în faţa mea, ca pacient, poate fi copilul meu sau un membru al familiei mele şi asta am încercat şi încerc, în continuare, să insuflu colegilor şi rezidenţilor mei. Să te gândeşti că în locul pacientului poţi fi tu sau cineva drag. Şi atunci trebuie să faci tot ce ţine de tine ca lucrurile să meargă bine.