Şef lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş şi-a început cariera de medic de familie într-un sat cu populaţie preponderent de etnie romă. A fost alegerea lui, care la vremea respectivă i-a uimit deopotrivă pe colegi, dar şi pe profesorii şi îndrumătorii de rezidenţiat. Îşi dorea să fie medic la ţară, să-i ajute pe oameni, să le fie alături şi să-i facă să zâmbească. A luat lecţii de limba romanes pentru a se putea înţelege cu pacienţii copii, iar primul lucru pe care a învăţat să-l spună a fost „Nu-ţi fie frică!”.

De ce aţi decis să deveniţi medic?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Totul a pornit cu o eroare. Eram la profil de Informatică în liceu şi, ca să mă menţin în top, luam ore de matematică în privat. Soţul doamnei profesoare de matematică îmi zicea: „Măi, copile, fă-te medic militar! Haina o ai pe tine toată ziua. Pleci de acasă şi nimeni nu ştie dacă eşti la unitate sau nu”. Şi vedeam aşa un trai cazon care îmi plăcea. Aveam o nostalgie că aveam un liceu militar la care n-am ajuns, că am ajuns la Informatică şi aşa m-am gândit să mă fac medic militar. Numai că în 1994 n-a existat niciun loc de Medicină Militară în România şi aşa am ajuns medic civil.

Cum ar fi arătat viaţa dvs. ca medic militar acum?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Cum ziceau mulţi, probabil aş fi avut vreun accident. N-aş fi apucat să mă pensionez, deşi acolo te pensionezi un pic mai repede, aşa că mă bucur că am ajuns medic civil.

De unde fascinaţia pentru haina militară?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Toţi copiii normali au avut dădacă, femei. Eu am avut dădacă un colonel în rezervă, pe unchiul Gheorghe, care era fratele bunicii mele, şi am crescut cu poveşti din al Doilea Război Mondial, am crescut în poveşti istorice şi poveşti cazone. De aici a venit dorinţa spre a îmbrăca uniforma.  

Care e cel mai important sfat pe care l-aţi primit de la dumnealui?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost disciplina. Ordinea şi disciplina. Nimic nu era întâmplător şi foarte mult m-au ajutat exerciţiile pe care le făcea cu mine, exerciţii de concentrare. În anii aceia, înainte de ‘90, ascultam radioul, în acelaşi timp el citea ceva, iar eu trebuia să-mi fac tema corect, dar să şi fiu atent la ce citea el şi la ce se auzea la radio, pentru că apoi mă întreba. Exerciţii de atenţie - mergeam în vizită cu el, apoi povesteam ce am văzut unde am fost. Mi-a dezvoltat spiritul de observaţie şi capacitatea de atenţie. Cred că acestea au fost două lucruri extraordinare pe care am reuşit să le învăţ având dădacă un colonel în rezervă.

Părinţii acestor vremuri au păreri contradictorii despre disciplină şi, de multe ori, este demonizată. Cum vi se pare acest lucru?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Nici eu n-am reuşit să mă impun ca părinte. Eu n-am reuşit să impun disciplina şi aceste reguli copiilor mei. Cu siguranţă vremurile s-au schimbat, societatea s-a schimbat şi cred că a supravieţui înseamnă a te adapta, nu a-ţi impune regulile cu care ai crescut tu. Deci, nu cred că există o reţetă a succesului ce poate fi extrapolată societăţii. Nu. Succesul este individual şi capacitatea de adaptare este, evident, şi ea individuală.

Revenim la Medicină... de la această întâmplare care a pornit flacăra până la o lungă carieră care înseamnă examene, şcoală, dificultăţi, blocaje, dorinţa de a renunţa... Cum de aţi rămas pe această cale?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Fratele mamei mele era medic. Ginecologie şi Balneofiziokinetoterapie erau cele două specialităţi ale sale. Prinsese în anii aceia comunişti acea repartiţie la ţară. Şi eu rămăsesem cu poveştile acelea – acum îmi dau seama cât de mult m-au marcat poveştile - rămăsesem cu poveştile când era el medic la ţară şi tot pitorescul de a fi medic la ţară, şi cazuistica mult mai vastă pe care o ai acolo în rural, şi provocările reale, pentru că în rural omul vrea soluţii, nu vrea un bilet de trimitere. Am rămas cu ideea asta, că vreau să fiu medic de familie la ţară. Generaţia mea a prins şi anul de stagiatură, apoi am fost şi generaţia care a dat pe grupe separate de specialitate examenul de rezidenţiat, astfel încât eu m-am înscris direct la grupa de rezidenţi Medicină de Familie. Eram şi cadru universitar la UMF Târgu Mureş, la Anatomie. Pe vremea aceea, se mai făceau nişte integrări pe specialităţi chirurgicale, radiologie, ortopedie, medicină legală şi am ajuns rezident pe Medicina de Familie. Când m-am prezentat la îndrumătorul de rezidenţiat m-a întrebat „Tu ce cauţi aici?”. „Vreau să fac Medicină de Familie la ţară”, i-am spus. „Păi, cum, că voi, anatomiştii, toţi sunteţi chirurgi, radiologi? Deci, cum de tu vrei să fii medic de familie la ţară?”. Şi am zis că da, asta vreau şi de asta am venit aici. Mi-a spus „Bine, bine. Când pleci, să mă anunţi”.  Şi am ajuns în anul trei de rezidenţiat - atunci trei ani se făceau - şi am cerut să fac rezidenţiatul într-o localitate la 20 km de Târgu Mureş, singura localitate pe care o ştiu eu cu denumire trilingvă – română,  maghiară şi romanes.  Îndrumătorul de rezidenţiat a crezut că îl iau la mişto, fiindcă vreau să merg acolo. M-a întrebat dacă cunosc specificul localităţii, i-am zis că îl cunosc şi m-am dus ca rezident în anul trei şi apoi am rămas vreo 15 ani şi ca medic specialist, şi ca medic primar. Îmi amintesc şi de doamna Rita. Era profesoară de romanes şi de la dumneaei am luat primele lecţii de romanes, pentru că veneau copilaşi în cabinet şi nu ştiu ce le ziceau părinţii în limba romanes - eu ştiu că nu sunt frumos, dar, să plângă chiar aşa când mă vedeau, era ceva în neregulă. Şi atunci am început să învăţ şi eu limba romanes ca să pot să mă înţeleg cu aceşti mici spiriduşi, să vadă că poate nu-i tot adevărat, ce zic părinţii şi o mai fi şi doctorul om.  A fost o perioadă de care-mi amintesc cu foarte mult drag.

Care au fost primele cuvinte pe care le-aţi învăţat în romanes?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş:  Na da da!  Înseamnă „Nu-ţi fie frică!”.  Prima chestie era să-l calmez şi apoi povesteam. A fost o perioadă foarte frumoasă.

Reacţia îndrumătorului de rezidenţiat a fost cumva justificată. În general, medicii fug de ţară, medicii fug să ajungă la ţară, medicii fug de, să zicem, medicina de familie şi se duc mai degrabă către supra-specializare...

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Am avut o deziluzie când am ajuns în Sân Paul, pentru că eu îmi doream să aud roţile de la căruţă pe drum şi am auzit roţile maşinilor. Era şi în perioada în care puteai face cu adevărat medicină de familie, cu vizitele la domiciliu, mersul pe uliţa satului şi statul pe laviţă -  cum se zice la noi - pe bancă, la poartă şi mai venea şi vecina de peste drum să-i măsor tensiunea, care te întreba dacă ai glucometrul la tine... era un pitoresc aparte. Apoi, a venit şi perioada cu informatizarea, sistemul şi tot progresul ăsta care dintr-o dată pentru mine a ucis acest farmec şi nu m-am mai regăsit în ceea ce eram la începuturile mele ca medic de familie la ţară.

Şi ce-aţi schimbat? Ce aţi adaptat?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Mie îmi place ca ceea ce fac în viaţă - pe principiul că viaţa asta, pe Pământ, deocamdată e cea mai sigură - să fac cu pasiune. Şi, în momentul în care am văzut că a intervenit automatismul, am plecat. Am depus acea notificare către CAS că în trei luni voi pleca din sistem. Toată lumea a crezut că e o glumă. Iniţial, şi eu tot asta am crezut, dar, în final, am plecat. La 1 octombrie 2019, am plecat. M-a întrebat preşedintele Casei de Asigurări de Sănătate de la Mureş de ce am făcut acest gest şi, ca un bun creştin, i-am spus că am cununat de vreo 15 ori - de câte ori am botezat nu mai ştiu - şi mă tot întreba preotul dacă mă lepăd de Satana. Ca orice om însurat, m-am uitat lângă mine, dar, după aceea, mi-am dat seama că Satana-i acest CJAS şi, dacă tot am promis preotului că mă lepăd de Satana, atunci am renunţat la contractul cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Chiar cred că ceea ce am spus atunci, din nefericire, este adevărat. M-am lepădat de Satana, însă, mulţi colegi încă sunt blocaţi în acest pact, contract de asistenţă primară cu CNAS.

Şi ce faceţi mai departe? Pentru că medicina, ca şi toate profesiile vocaţionale, e mai mult decât o profesie...

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Am găsit un refugiu în care să pot să fac acea medicină de familie aşa cum am făcut-o la început: să ai timp să vorbeşti cu pacientul, să poţi să faci o prescripţie dincolo de îngrădirile pe care ţi le dau un contract şi să poţi să fii un membru al familiei pentru pacientul tău. Şi atunci am găsit portiţa asta spre Medicina Şcolară. Lucrez în Dispensarul Studenţesc, am pacienţi tineri şi, deşi am crezut că fără patologie, din păcate, foarte multă patologie cronică. Avem un registru de cronici care cuprinde câteva sute de pacienţi. Din păcate, avem pacienţi oncologici, copii, tineri de 20 de ani şi am regăsit această zonă în care poţi face o Medicină de Familie în care să o faci cu sufletul şi nu cu îngrădirile unui contract-cadru al unui sistem nefuncţional.

Care e şansa pe care o daţi acestui sistem care, în principiu, ar trebui să servească specialiştilor şi pacienţilor?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: În primul rând, să servească pacienţilor, pentru că, dacă serveşte pacienţilor, înseamnă că specialiştii îşi pot face treaba. Dar, din păcate, acest sistem de asigurări de sănătate din România este o glumă proastă. Inclusiv denumirea instituţiei este o glumă - Casă de Asigurări de Sănătate. La ce firmă de asigurări v-aţi asigura maşina dacă în contract acea firmă va scrie că vă despăgubeşte în limita fondurilor disponibile? Contractul nostru de asiguraţi este aşa. Noi plătim în fiecare lună şi casa, dacă o avea, când o avea şi cât o avea ceva, te-o ajuta şi ea pe acolo. Nu e normal. Să-i zică măcar fond de sănătate. Dar Casă de Asigurări de Sănătate e o batjocură şi la adresa angajaţilor din instituţie, dar mai ales o batjocură la adresa contribuabililor.

De câte ori v-aţi izbit de această problemă?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Ca pacient, sunt mai ghinionist. Aproape de fiecare dată. Îmi amintesc că, la un moment dat, aveam o infecţie banală pe care, din trei spitale, nu ştiau unde să mă interneze ca să poată să mă trateze. La vremea respectivă, nu exista penicilină în spital, nu existau hepatoprotectoare şi nu ştiau unde să mă interneze ca să poată să mă trateze colegii din alte secţii. Se întrebau care să mă preia să-mi poată oferi mai multe, aşa încât eu să cumpăr mai puţin. E anormal. A fost extrem de neplăcut.

Dar câtă vreme simţiţi că sistemul nu vă mai serveşte, nu vă mai hrăneşte, nu vă mai mulţumeşte...

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Sistemul trebuie să mulţumească contribuabilii. În condiţiile în care, de exemplu, am sunat ieri pentru un RMN şi  nu mai sunt fonduri.  E un pacient cronic cu o tumoră cerebrală. Nu sunt fonduri şi, eventual, la anul, dar nu ştiu, că vezi că sunt probleme cu bugetul şi nu se rezolvă din pix. Şi ne mai auzim prin ianuarie. Pentru un pacient care contribuie de 30 de ani în sistem şi care, atunci când ar trebui să facă operaţia, statul român nu îi dă nicio soluţie. A trebuit să plece afară. La vremea aceea, a existat o singură variantă în Bucureşti, iar, când ne-am întors din Ungaria cu problema rezolvată, cei de la Bucureşti, pe baza programării, au zis să ne auzim, să vedem cum putem face. Deci, dacă asta e soluţia... asta e ce-i dă sistemul unui om care contribuie în fiecare lună pentru funcţionarea lui, e trist.

Ce vă mai place la această meserie?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Partea de a lucra cu oamenii şi partea cea mai frumoasă e de a găsi soluţii acolo unde statul nu-ţi oferă. Şi aici am timpul necesar de a începe să sun în stânga şi în dreapta, de a găsi soluţii pentru pacient. Să-i zic „Stai, copilă, că găsim soluţii până la urmă!”. Dar asta poţi să faci nu când ai o listă de 3000 - 5000 de pacienţi, fiecare cu nevoile lui şi tu eşti în faţa unui calculator în care nu se citeşte cardul, în faţa unui sistem în care nu poţi să încarci reţeta, nu poţi să faci de serviciu şi-ţi baţi joc de pacienţi şi de tine, pentru că doar asta îţi permite sistemul să faci. Nu e normal.

Şi când n-o să mai aveţi chef şi energie să vă mai bateţi pentru pacienţi, ce o să se întâmple?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Muncesc la soluţia asta. Mi-am depus dosarul pentru al 2-lea rezidenţiat şi cred că imagistica medicală îmi va permite - e adevărat că vei deveni mult mai tehnic şi mult mai puţin omul de lângă pacient - dar îmi permite să lucrez oriunde pentru oricine, într-un sistem tot mai informatic sau tot mai informatizat. Nu vreau să mă lepăd de această profesie numită medicină. Din păcate, nu e ca pe vremuri când îţi luai o specialitate şi cu asta ştiai că te pensionezi. Acum, eşti obstrucţionat în a-ţi face datoria faţă de profesia ta şi a-ţi face datoria faţă de pacient. Şi atunci trebuie să cauţi o soluţie ca să mai poţi profesa şi să poţi să faci această profesie cu pasiune.

Şi vă duceţi către imagistică medicală?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Da, pe partea de cercetare lucrez pe spectrometrie, difuziometrie, RMN, care, zic eu, vor revoluţiona în următorii ani Medicina. Deja au început să o revoluţioneze şi trebuie să încercăm să facem parte din schimbare. Dacă nu putem schimba sistemul, ne adaptăm şi ne schimbăm noi ca să putem funcţiona. Decât să ajungi un frustrat, care să facă ceva ce nu-i mai face plăcere, prefer să fie complicat, dar să ne menţinem pasiunea şi plăcerea pentru munca pe care o desfăşurăm.

Care este cazul sau povestea sau pacientul de care, ocupându-vă, aţi simţit că sunteţi mândru că sunteţi medic?

Şef. lucr. dr. Remus-Sebastian Şipoş: Eu sunt mândru de fiecare pacient care iese cu un zâmbet pe buze din cabinet şi, de multe ori am fost întrebat,  Domnul doctor, dar ştiţi că aţi făcut mai multe decât scrie în fişa postului. Ce vă datorez? Şi întotdeauna spun: Un zâmbet. Şi, dacă pacientul reuşeşte să iasă din cabinetul tău cu un zâmbet pe buze, înseamnă că deja ai făcut ceva pentru sănătatea lui. Ador să văd oameni zâmbind. Uneori, când merg să-mi iau gustarea, fac greşeala să mă uit prea mult la oameni şi văd atât de multe feţe triste, indiferent de vârste. Trebuie să ne considerăm toţi doctori dacă reuşim să aducem zâmbet pe chipul unor oameni. Atunci, cu siguranţă construim un mai bine colectiv, indiferent dacă suntem medici sau nu. Să trăim într-o lume cu oameni mai zâmbitori, asta înseamnă a trata bine.