Medic anestezist şi specialist în terapia durerii, dr. Ovidiu Palea a profesat timp de 10 ani în Statele Unite ale Americii. După ce s-a întors în ţară, a înfiinţat, în 2011, clinica Provita cu ajutorul fondurilor europene, unde tratează cu succes pacienţi şi îi scapă de durere. Un succes pentru care trebuie să munceşti, să nu te dai bătut, după cum spune şi motto-ul său de suflet, ”Succesul este suma insucceselor”.

Recunoaşte că 90% din timp face și diagnosticare. Pacienţii vin în căutarea unui remediu pentru durere, dar nu știu că au cancer, diabet, infecții urinare etc. pentru că nu și-au făcut investigațiile necesare.

Când ar trebui medicul de familie să trimită pacientul către specialistul în terapia durerii? Aflăm răspunsul în Interviul Săptămânii de la doctor Ovidiu Palea.

MedicHub: Când ar trebui medicul de familie să trimită pacientul la un specialist în terapia durerii?

Dr. Ovidiu Palea: Medicul de familie este staţia numărul unu. De acolo începe totul. Adică, în afară de cazurile de urgenţă, pacientul trebuie să meargă la medicul de familie, punct. Nu la RMN, nu mai ştiu eu unde.

În primul rând, durerea acută este o durere care trebuie luată în serios şi care devine o urgenţă. În principiu, pentru durere subacută şi cronică mergi la medicul de familie, care, în urma examenului, dacă nu găseşte nimic grav, poate încerca un tratament alternativ de antialgice, antiinflamatoare, eventual nişte teste.

Pentru o durere care se agravează sau se menţine mai mult de două săptămâni, medicul de familie trebuie să trimită pacientul la un specialist pentru a fi evaluat. Mai devreme de două săptămâni nu are rost să iei durerea în serios pentru că multe sunt temporare. Poţi să ai o contractură musculară care mimează hernia, dar nu este hernie şi cedează de la sine.

În mod istoric, medicul de terapia durerii a fost un fel de fund de sac. Pacientul a fost la mai multe specialităţi, medicii respectivi nu i-au dat de cap şi a fost nevoit să ajungă la medicul de terapia durerii.

Mai nou, ce se întâmplă în România şi văd şi în afară, devenim un nod de cale ferată. De unde erai staţie terminală, devii staţie intermediară.

În ciuda percepţiei, ceea ce face medicul specialist în terapia durerii este diagnostic, 90% din timp.

Şi asta credeţi că ar trebui să fie poziţia specialistului în terapia durerii?

Da şi nu. Dacă eu văd toate durerile de pe planeta asta, m-am blocat. Din păcate mi se întâmplă asta. Constant diagnostichez cancer, diabet, infecţii urinare etc. Pentru că pacienţii nu au făcut investigaţiile necesare.

Este o problemă de sistem mai mult. Pacienţii nu sunt neapărat investigaţi corect şi ei merg din poartă în poartă, aleator. Medicul specialist ar trebui să ştie de mine şi înainte de a trimite pacientul în operaţie să încerce tehnicile minim invazive de tratare a durerii.

Ideea este că medicina vestică, prin definiţie, se ocupă de simptome. Prea puţin tratăm cauza, cam în tot ceea ce facem. Îţi dau un exemplu: ai răcit, iei un antibiotic. N-ai rezolvat cauza. Sistemul imun, nu?

Am hipertensiune, iau un antihipertensiv. Dar de ce am hipertensiune? Ea, de fapt, este consecinţa unui ritm stresant de viaţă etc. Pentru că mulţi spun ”Terapia durerii tratează numai simptomele”. Păi, cam asta facem toţi.

Ce afecţiuni trataţi în cadrul Clinicii Provita, pe care aţi înfiinţat-o, şi prin ce tehnici?

Ce fac eu este terapia durerii, din cap până în picioare. Dacă te gîndeşti la patologii, ca şi varietate, terapia durerii a început pentru afecţiuni de coloană. Undeva la 60-70% din pacienţi au afecţiuni ale coloanei, cervicală, toracală, lombară, de diferite severităţi şi patologii.

Restul de 40% sunt pacienţi ortopedici, dureri de cap şi durerile cauzate de cancer, care sunt extrem de debilitante şi care de multe ori nu sunt terminale.

Ce înseamnă să fii acreditat de World Institute of Pain? Ce fel de pregătire îţi trebuie, cum se face evaluarea etc.?

Este singurul examen mondial, în momentul de faţă, care te trece prin toată terapia durerii din cap până în picioare. Am susţinut un examen scris, un examen oral şi un examen practic pe tehnici minim invazive. Atestarea este adresată intervenţioniştilor, care sunt, în principiu, anestezişti, dar nu numai. În World Institute of Pain sunt ortopezi, sunt neurologi, medici de recuperare, neurochirurgi mulţi.

Terapia durerii este o specilitate relativ nouă, nu ştiu dacă are efectiv 20 de ani, dar are o evoluţie foarte rapidă ca tehnică. Dacă vrei o comparaţie, în loc să faci bypass coronarian acum pui stenturi, care sunt intervenţii de zi şi pacientul pleacă acasă.

Cam aşa este şi cu terapia durerii.

De ce terapia durerii? Pentru că se potrivea cu specializarea dvs., pentru că aţi depistat o nevoie în piaţă?

Din mai multe motive. Unu la mână, este o nevoie reală. Doi la mână, eu nu m-am încadrat bine la stat, nu mi-am găsit locul în sistem şi nimeni nu vine la privat ca să îi faci anestezie.

Terapia durerii a venit foarte natural pentru mine. Sunt preocupat de durere şi de simptomele ei şi pregătirea în anestezie îţi oferă foarte multe cunoştinţe care te ajută şi în acest domeniu.

Mi-a plăcut foarte, foarte mult şi a venit ca un lucru natural când m-am mutat în sistemul sanitar privat. Este o muncă foarte mulţumitoare. Un pacient care are dureri de luni de zile şi este disperat, iar tu să reuşeşti din 1-2 intervenţii să îl salvezi. Este spectaculos. Este foarte mulţumitor pentru tine, ca medic.

Daţi-ne câteva exemple de astfel de intervenţii.

În cancere sunt pacienţi care au tasări vertebrale şi dacă sunt cimentate sau, mai nou, fac şi ablaţii cu radiofrecvenţă, atunci omul scapă de durere, creşte calitate vieţii şi se reintegrează.

Alte exemple: pacienţii sunt operaţi pe coloană şi au dureri foarte mari după. Şi prin diverse ablaţii de nervi sau de cicatrici post-operatorii, eliberez nervul şi ei scapă de durere.

Sau pacient care are gonatroză severă. E un risc operator mare şi nimeni nu are voie să îi pună o proteză, îi arzi trei nervi şi durerea scade cu 60%. Devii erou peste noapte fără să fi inventat nimic.

Sau nevralgia de trigemen, prezintă o durere cruntă. Dacă încălzeşti puţin ganglionul durerii al tricemenului, ganglionul Gasser, el intră într-o stare de amorţeală şi durerea dispare luni şi ani de zile fără să fie nevoie de operaţie.

Ce v-a impresionat la sistemul medical american în care aţi lucrat timp de 10 ani?

Ei au o cultură medicală diferită, foarte puţin comparabilă cu cea europeană, ce să mai zicem de cea românească. Foarte puţine ţări europene sunt pe sistemul american, unul nepiramidal şi foarte independent.

În general, în Europa ai o evoluţie profesională lentă. În America, din momentul în care intri în rezidenţiat, eşti obligat să funcţionezi. Dacă nu eşti în stare şi nu ţii pasul, te elimină sistemul instantaneu.

Acolo, când ţi-ai terminat specializarea, trebuie să funcţionezi la fel de bine ca un medic specialist în vârstă fără a avea experienţa lui clinică, evident.

Deci a fost o binecuvîntare că aţi făcut rezidenţiatul în Statele Unite.

Nu spun că acolo este făcut bine, iar în România nu. Dar a fost un mare pas înainte pentru că America este foarte deschisă şi independentă şi pentru că acolo faci din prima zi totul.

În prima zi de chirurgie am intrat în operaţii uriaşe. Eu cu specialistul, punct. Operam carotide stenozate. La început mă apuca tremuratul pentru că nu ştiam să citesc titlul intervenţiei.

Americanii te pun în linia întâi extrem de repede. Şi dacă nu te descurci, vin şi îţi spun ”Nu e de tine, caută-ţi altă specialitate”. Au examenele anuale, primeşti feedback des şi nu ajungi în anul şase dacă nu ai nişte scoruri şi targeturi atinse.

Cum credeţi că o să evolueze sistemul medical privat din România în următorii ani?

Cred că este foarte complicat de spus pentru că nicăieri în Europa de Est nu se operează în privat ce se operează în România. Spre exemplu, puţine ţări din Vest operează în privat pe cord sau pe creier.

Dar în Est nu o să ai nicăieri operaţiile pe creier sau bypass-uri coronariene, cum avem noi în România în sistemul privat. Tot timpul am spus că asta reflectă, de fapt, cât de la pământ este sistemul de stat.

Putem să punem sistemul de stat înapoi pe picioare. Orice este posibil, dar cât este de probabil? Aceasta e întrebarea.

Privatul în România creşte foarte mult pentru că pacienţii nu au timp de politică şi de explicaţii. Privatul este departe de a fi soluţia ideală pentru pacient. Nimeni nu vrea să dea banii pe sănătate, punct.

Schimbarea ţine foarte mult de politic, iar o soluţie pe termen scurt nu există.

Cred că spitalele de stat din România vor fi dotate exemplar în următorii 5 ani de zile. Uniunea Europeană va închide această diferenţă tehnologică dintre noi şi Vest. Spitalele o să se umple de aparatură medicală de tot felul. Întrebarea este cu cine faci? Cum compensezi deficitul de medici?

Aveţi un motto după care vă ghidaţi în carieră?

Da, ”Succesul este suma insucceselor”. Aşa îmi cresc şi copiii.

Nu greşeala, ci insuccesul este inerent şi trebuie să mergi înainte. Dacă nu îţi iese ceva din prima şi renunţi, atunci eşti un loser, ai pierdut. Dacă forţezi şi insişti, îţi va ieşi şi cu cât ai mai multe ratări, cu atât mai mare este succesul.