Tania Anghel este asistent medical şi prietena seniorilor din Enayati Medical City. S-a specializat în pediatrie, iar, când a emigrat în Spania, şi-a găsit primele slujbe în secţii medicale dedicate copiilor. De 15 ani însă, a început să lucreze cu persoanele de la cealaltă extremă a vârstei şi simte că nu ar putea schimba munca alături de pacienţii vârstnici pentru nimic în lume.


De ce te-ai întors în România?

Tania Anghel: Aş zice că a fost o motivaţie foarte personală la mijloc, în sensul că fiica mea, care a locuit cu mine în Spania multă vreme, şi-a dorit să revină în ţară. Şi i-am îndeplinit dorinţa. Asta nu înainte de a vedea cum decurg lucrurile în România, în special în sănătate. Am şi lăsat un CV pe nişte platforme online, să văd care sunt aşteptările angajatorilor şi dacă se potrivesc cu ale mele şi din fericire a apărut proiectul Enayati Medical City, care m-a făcut să realizez destul de repede că pot să mă întorc în ţară fără niciun fel de regret.


Ce lucrai în Spania?

Tania Anghel: Făceam aproximativ acelaşi lucru ca şi aici, eram coordonatoarea unui centru social, adică organizam ritmul de lucru, stabileam protocoale şi proceduri, coordonam centrul şi personalul, mă ocupam de planurile individuale de îngrijire ale rezidenţilor, absolut tot ce însemna buna organizare a centrului.


Dar tu pentru ce fel de muncă te-ai pregătit?

Tania Anghel: Eu, ca formare, sunt asistentă medicală, însă, o dată ajunsă în Spania, am început să lucrez în primul centru rezidenţial pentru seniori. După vreun an în care am fost asistentă medicală, am acceptat cu o bucurie pe care mi-o ghicisem şi înainte acest rol managerial. La recomandarea directorului centrului m-am înscris la nişte cursuri care acolo echivalează studiilor universitare, adică un post-graduate de expert în servicii medicale sanitare, care mi-a plăcut foarte mult, motiv pentru care am continuat şi am mai terminat un master în managementul centrelor sociale, care se adresează fie seniorilor, fie persoanelor cu dizabilităţi, adică unor categorii sociale care au nevoie de astfel de asistenţă.


Nu-ţi lipseşte munca de interacţiune cu pacienţii?

Tania Anghel: Deloc, fiindcă nu am renunţat nicio clipă la interacţiunea cu pacienţii. Eu nu am lucrat niciodată de la birou.

Biroul meu este un spaţiu pe care îl folosesc pentru interviuri,  de unde îmi iau dimineaţa vreun dosar sau unde mă retrag dacă am nevoie de linişte pentru vreun document sau proiect anume. În rest, eu stau acolo unde se află pacienţii şi rezidenţii. În fiecare zi, merg la ei şi mă străduiesc să fiu acolo unde se află ei, mai cu seamă la ora meselor, fiindcă atunci suntem toţi şi îi pot vedea, putem vorbi. Pe scurt, nu sunt deloc adepta lucrului dintr-un birou.


Ce-ţi place la această muncă?

Tania Anghel: Întotdeauna am spus că sunt norocoasă, fiindcă fac ce-mi place. Nu plec niciodată înainte ca toate urgenţele zilei să nu fie rezolvate, chiar dacă programul meu se termină la ora 4.00 după-masa. Îmi place să ştiu că în ziua aceea s-a întâmplat ceva bun, vreau să ştiu că echipa mea, oamenii cu care am lucrat, infirmieri, asistenţi, medici, dar şi pacienţii, am făcut ceva bun în ziua respectivă.

Faptul că văd din partea rezidenţilor sau rudelor acestora că i-am ajutat sau că le-am împlinit aşteptările, am reuşit să pun umărul pentru ca ei să aibă o bătrâneţe mai demnă este bucuria supremă pentru mine.


Care este diferenţa pe care o vezi tu între seniorii din România şi cei din Spania?

Tania Anghel: Nu cred că sunt diferenţe foarte mari, poate şi datorită nivelului social şi de educaţie al celor cu care interacţionăm noi.

Dincolo de asta, aş zice că bătrâneţea este aceeaşi, indiferent că eşti în Spania, în Italia sau în România.


Nu mă gândeam atât la diferenţele sociale sau de educaţie, cât la modul în care ei văd lumea, la felul în care discuţi tu cu ei, dacă îţi iei nişte lecţii din aceste interacţiuni.

Tania Anghel: Sunt multe lecţii pe care le iei de la seniori dacă stai în apropierea lor, dacă lucrezi îndeaproape cu ei. Majoritatea îmi spun să învăţ să aleg bine lucrurile cărora să le dau cu adevărat importanţă, iar acestea să nu fie multe.

Cea mai importantă lecţie de la seniori a fost să nu-mi tulbur viaţa cu lucruri mărunte. Nu merită efortul. Toţi îmi spun: viaţa e prea scurtă pentru a o irosi cu nimicuri.

Mă impresionează cum unii dintre ei ajung la o anumită vârstă şi acceptă moartea ca parte din viaţă. Am avut un caz acum ceva timp al unui pacient care stătea în faţa marii treceri cu resemnare şi era limpede că acceptase, pur şi simplu, această călătorie. Să văd asta mi-a dat şi mie o linişte. Trăim, cred că toată lumea simte asta, cumva cu o spaimă subtilă faţă de moarte, dar, când vezi o astfel de atitudine a cuiva care se află acolo, înveţi şi tu să accepţi această mare trecere altfel. Accepţi bătrâneţea altfel.

Din păcate, am văzut foarte mulţi oameni care au ajuns la sfârşitul vieţii şi am putut să înţeleg ce este dincolo de această acceptare, de ce unii refuză intervenţiile invazive, vor să fie lăsaţi în pace, să se ducă în linişte. Ajungi astfel să accepţi acest adevăr implacabil, că moartea este parte din viaţă, iar într-o zi ni se va întâmpla fiecăruia dintre noi. Singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti este să ţi se întâmple foarte uşor şi lin. Şi să fie cineva lângă tine. Asta este foarte important.


Ce te-a învăţat pe tine această experienţă?

Tania Anghel: Să accept că asta mi se va întâmpla şi mie, tuturor şi să nu-mi fie frică. Până la urmă, este o trecere.


Câţi ani sunt de când lucrezi în zona asta, a seniorilor? Şi nu te-ai gândit să explorezi şi alte zone medicale?

Tania Anghel: Cred că sunt de 15 ani în această zonă şi trebuie să-ţi spun că prima mea arie de interes a fost pediatria. Am lucrat cu copiii înainte de a pleca din România, îmi plăcea, am încercat asta şi în Spania, în nişte spitale private, dar ceva m-a atras spre lumea seniorilor. Şi este o satisfacţie uriaşă pentru mine să merg la un vârstnic, să-l iau de mână şi să văd că ceva se schimbă în acea clipă. Sau vine la mine cineva din echipă şi-mi spune agitat că nu ştie ce să mai facă să liniştească un pacient, iar eu merg, îl iau de mână, mă uit în ochii lui, îi vorbesc şi văd cum se calmează instantaneu mi se pare cel mai grozav lucru pe care îl simt. Că reuşesc să îi fac să se simtă ca acasă, că nu mai simt lipsa căminului de unde au plecat.


Cum trebuie să fii tu ca om, ca asistent să poţi face asta? Care este secretul tău?

Tania Anghel: Cred că trebuie să ai foarte multă empatie şi răbdare. Dar vorbim de adevărata empatie. Toţi avem acest cuvânt pe buze şi uneori ni se pare că asta se confundă cu un zâmbet scurt şi o amabilitate simplă. Adevărul este că proba empatiei e mai mult decât atât, înseamnă să încerci să te pui în pielea celuilalt de-adevăratelea, să te gândeşti cum ţi-ar plăcea ţie să fii tratat şi să faci la fel. Să te gândeşti onest, dacă devii agresiv, chiar ţi-ar plăcea ca cineva să te ţină cu forţa? În mod sigur nu ai vrea asta.

Şi-atunci am început să fac acest exerciţiu, de a mă pune în pielea celui de lângă mine. Iar, dacă la început mi-a fost un pic mai greu, acum nu mai fac niciun efort pentru asta, se întâmplă pur şi simplu.


Medic