Dr. Ramona Gheorghe este medic primar Psihiatrie pediatrică şi psihoterapeut adlerian, cu peste 14 ani de experienţă în lucrul cu copii, adolescenţi şi părinţi, second opinion pentru tulburările de neurodezvoltare şi lector de cursuri de psihodinamica psihopatologiei. A ştiut dintotdeauna că vrea să studieze minţile oamenilor şi spune că acest domeniu o pasionează la fel ca în prima zi.

Când, cum şi de ce ai decis să devii medic?

Dr. Ramona Gheorghe: Povestea e de demult. Sunt psihiatru de copii şi adolescenţi din 2005 şi m-am decis să fac psihiatrie când eram în clasa a VIII-a. Atunci era important să ştiu către ce liceu aş fi mers şi ce profil, pentru că eu vin din timpurile acelea în care se dădea examen de admitere la liceu. Era important să aleg un liceu despre care lumea vorbea că se ajunge la Medicină de acolo. Eu voiam să fac Medicină la Bucureşti şi, de ce nu, Universitatea de la Bucureşti. Era provocatoare treaba asta şi voiam să fac Medicină. Părinţii mei au fost tehnicieni dentari. Dorinţa lor, fireşte, ar fi fost să fac altceva. Interesant este că prietena mea din şcoala generală şi apoi din liceu - am fost colege de bancă - era fiică de psihologi şi, ce să vezi, eu am făcut psihiatrie şi ea s-a făcut stomatolog. Cred că părinţii încrucişaţi, fiecare dintre ei, au fost mulţumiţi de alegerea copiilor, dar în alte familii.

Cât de greu a fost să te ţii de planul acesta?

Dr. Ramona Gheorghe Nu mi s-a părut că a fost foarte greu. N-am fost neapărat cel mai studios copil din clasă. Adică, n-am avut niciodată bursă de studiu. Dar nu mi-a fost nici foarte greu să învăţ. Adică, am fost un copil care a învăţat, i-a venit la îndemână. Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi trăit în timpurile acestea. Nu am avut foarte multe provocări ale online-ului, ale telefonului. N-aveam nici la televizor ce să văd, Aşa că citeam, mă întâlneam cu prietenii. Pot să spun că sunt un om norocos, aşa, pe partea asta de reţea, prieteni, cunoscuţi, oameni care să fie de suport şi pe care i-am păstrat de-a lungul timpului. Deci, cumva a venit cu stres, bineînţeles, pentru că Universitatea de la Bucureşti era cea mai provocatoare pentru admiterea la Medicină. Adică, nu-ţi oferea cumva o bază de material pe care să-l înveţi înainte. Era totul la prima vedere. Ori ştiai, ori nu ştiai. Au fost provocări. Chiar vorbeam cu colega mea de grupă din facultate, care îmi amintea că în anul nostru a fost o încurcătură la corectarea testelor la chimie şi mulţi dintre cei care n-au intrat s-ar putea să fi fost în sala aceea, în care corectorii, din greşeală, au dat punctajul la jumătate, pentru că la proba de chimie era aşa: punctajul maxim era 120 de puncte, 60 de întrebări, adică 60 ori doi. Şi proba de chimie a fost ultima probă, iar în sala în care eu am dat examenul - asta a fost cea mai mare provocare din facultate, intrarea - am fost ultimul student căruia i s-a corectat grila. Rămânea tot timpul un candidat cu candidatul care să fie martor cumva la numărarea grilelor. Şi mie mi-a numărat grilele şi a zis 60 de puncte. Şi eu am zis: 60 ori doi. Corectorul zicea în continuare 60 de puncte. Nu, vă rog, înmulţiţi cu doi, totuşi, că aşa se înmulţeşte la proba asta. Martorul meu nu zicea nimic, pentru că probabil lui îi dăduse mai puţine puncte şi n-avea nicio intenţie să zică da, da, daţi-i! A mai chemat pe cineva, şeful de sală, şi i-a zis: da, trebuie să înmulţeşti cu doi. Şi iată că am intrat la facultate. Cred că n-am mai fost vreodată cu vreun profesor în facultate, în şase ani de facultate – şi am avut mulţi profesori, multe examene - atât de hotărâtă să-mi apăr nota.  Nu m-au interesat niciodată notele. Doar atunci, pentru că era pe viaţă şi pe moarte. Şi asta, cumva, a fost cea mai mare provocare. Sigur, am avut şi vreo două restanţe în facultate, dar le-am trăit aşa, cu poveştile de facultate.

Ce ţi-a plăcut cel mai mult în facultate?

Dr. Ramona Gheorghe Mi-a plăcut Semiologia, pentru că am avut un profesor excepţional la Semiologie. Şi profesorul de curs, şi profesorul pe care l-am avut la grupă pentru partea de lucrări practice. Şi a fost aşa excepţional, pe urmă, când m-am făcut eu doctor mare şi am consultat într-o hiperclinică să mă întâlnesc cu profesoara mea de Semiologie, care să spună lumii întregi: uite, doamna doctor a fost colega mea. Şi eu eram mică, mică: nu pot eu să consult în acelaşi loc cu profesoara mea şi să vorbească aşa despre mine. Adică, e un soi de emoţie, de recunoştinţă şi de sfială în acelaşi timp. Dar profesorul de Semiologie - aceasta fiind o materie de anul III - era un om foarte organizat, adică dintre acei profesori care te învaţă cum să înveţi, să nu pierzi timpul răsfoind cărţi şi neştiind cum să înveţi. Cursurile lui erau excepţionale, ţineau fix o oră şi 40 de minute, un om care urca şi cobora 11 etaje pe jos ca să ajungă la amfiteatrul din subsolul facultăţii să ne ţină cursul. Venea din Spitalul Municipal, 11 etaje pe jos, le urca, le cobora, ne ţinea cursul. Era aşa, un om mic de statură, foarte organizat, ne scria pe tablă toate numele proprii, să nu greşim. O să-l ţin minte toată viaţa pentru asta. Semiologia era o materie grea. Am dat şi parţial la materia acesta şi profesoara mea de la grupă, cea cu care făceam lucrările practice, când a văzut ce notă am luat la parţial, mi-a dat lucrare de control a doua zi după ce am luat. Când a văzut că ştiu, m-a lăsat în pace. Pe urmă, mi-a plăcut stagiul de Ortopedie. Dacă mi-ar fi plăcut să fac o specialitate chirurgicală, ortopedia mi s-a părut foarte interesantă, să înveţi o manevră prin care pui osul omului la loc. Şi am avut un profesor foarte fain la grupă, care ne învăţa manevre practice. Adică, exact manevra prin care să reduci o fractură, să aşezi mâinile, oasele, umerii, picioarele oamenilor la loc, ca în filme. Şi la fel de mult mi-a plăcut, la nivel de practică şi de manevre stagiul de Obstetrică, adică născutul copiilor şi manevrele prin care să aduci pe lume un copil în siguranţă. Dacă mi-ar fi plăcut să fac ceva din partea chirurgicală, deşi intrasem la facultate cu acelaşi gând şi am rămas cu el în cap, asta mi-ar fi plăcut: Obstetrica, pe partea de naşteri, nu alte lucruri, şi Ortopedia, pentru cât de spectaculos este să îl faci pe om să meargă, să-şi folosească oasele, articulaţiile, din nou. Şi cu toate acestea, am ales creierul, unde nu ştim multe lucruri. Avem multe tehnici, avem multe manevre unde oamenii sunt cel mai suspicioşi, pentru că n-avem analize cu care să demonstrăm că ceea ce spunem noi este adevărat şi să le demonstrăm că medicamentele pe care le folosim îi vor face cumva bine. E zona aceea în care recomandăm consiliere şi psihoterapie, adică partea în care stai de vorbă şi oamenii nu cred că, dacă stai de vorbă, se va schimba ceva, e zona în care facem multă psiho-educaţie şi educaţie pentru sănătate. Şi, de fapt, eu cu gândul acesta am intrat în Medicină. Asta m-a fascinat: comportamentul oamenilor şi faptul că oamenii se pot schimba dacă au suficient de multă bunăvoinţă şi dacă au un ghid care să îi ajute. Oamenii se pot schimba şi vor putea face să fie mai bine pentru ei şi, fiind mai bine pentru ei, să fie mai bine şi pentru ceilalţi. Şi gândul acesta al meu s-a împlinit când, la sfârşitul primului an de rezidenţiat, am început să fac şi o şcoală de psihoterapie în care m-am format ca psihoterapeut şi în care sunt acum şi formator, şi profesor.

De ce psihoterapie? Cu ce ajută un psihiatru?

Dr. Ramona Gheorghe Pentru că ştiinţa comportamentului se îmbunătăţeşte. Este despre îmbunătăţirea ta ca psihiatru în cunoaşterea comportamentului omului. Sigur, noi avem deja în timpurile acestea suficiente informaţii neurobiologice care ne clarifică în legătură cu anumite comportamente cu care oamenii vin în consultaţie - la psihiatrie, omul vine cu comportamente şi cu emoţii, şi cu gânduri. În înţelegerea lor, neurobiologia ne face foarte multe clarificări, dar este, de asemenea, important să ştii care este şi dinamica psihopatologică. Dinamica psihopatologică este explicată în modelele de învăţare a psihopatologiei de psihoterapie. Dacă stăm şi ne gândim că, fără excepţie, şcolile de psihoterapie dinamice, şcolile de psihoterapie vechi sunt datorate unor psihiatri sau neurologi. Altfel, nu ai şti ce să recomanzi unui pacient ca modalitate de discuţie cu un psihoterapeut. Iar psihoterapeutul nu este în mod exclusiv un psiholog, poate să fie şi un medic şi nu doar un medic psihiatru, poate să fie şi un medic de familie, poate să fie din orice ştiinţă umanistă, poate să fie un asistent social, poate să fie un preot. Nu ar strica îndeobşte să fie cunoscător al dinamicii psihologice şi un preot sau un asistent social, de exemplu. Aşa că am văzut întotdeauna psihoterapia ca o îmbogăţire a ştiinţei sau abilităţilor unui psihiatru. Psihiatrul de copii şi adolescenţi, în mod special, pentru că nu lucrează doar cu copilul sau cu adolescentul, ci lucrează cu întreg sistemul familial, are nevoie să cunoască posibilităţi de dinamică psihologică sau psihopatologică, la un moment dat. Şi, da, psihoterapia oferă, dacă te şi potriveşti cu filosofia unei şcoli psihoterapeutice - şi eu am avut norocul să găsesc o şcoală de psihoterapie care se potrivea cu stilul meu de viaţă şi cu felul în care vedeam eu lumea şi doar mi-a adus ce aveam nevoie în plus ca să-mi fac mai bine treaba. Aşa cred eu.

De ce ai ales zona de copii adolescenţi?

Dr. Ramona Gheorghe: Pentru că este mai ofertantă în posibilităţi de schimbare. Sănătatea mintală a adultului începe cu sănătatea mintală a copilului. Şi copilul este, nu de puţine ori, o oglindă a sistemului lui familial. Adică, în comportamentele şi emoţiile copilului se oglindesc, nu de puţine ori, încurcăturile care apar în familie. Şi atunci, cumva, medicii au vocaţia de salvatori. Ei se simt valoroşi. E o variantă utilă a mişcării noastre prin viaţă. Ne simţim valoroşi când ştiinţa noastră, ce am învăţat noi, este de folos şi altora. Nu o ţinem doar pentru noi, facem bine oamenilor cu ea. Nu facem bine în mod absolut sau în mod obligatoriu, ci celor care ne cer ajutorul. Şi dacă odată cu copilul reuşeşti să faci şi o schimbare care să folosească şi familiei, eşti mai mulţumit, îţi dă mai bine la sfârşitul zilei.

Asta e ce îţi aduce. Dar ce îţi ia?

Dr. Ramona Gheorghe Timp. Îţi ia mult, îţi ia destul, îţi ia din resurse, îţi ia din energie, dar îţi dă şi mult înapoi. Pe de altă parte, eu cred cu tărie că profesia e bine să ne-o alegem pentru că ne dorim şi socotim că putem să facem o diferenţă în domeniul respectiv şi să o facem cu oarecare pasiune. Adică, să ne mâne nu neapărat plăcerea, să ne mâne ideea că ceea ce facem nu este impus de alţii. Îţi imaginezi că în povestea mea de viaţă, dacă m-aş fi făcut dentist, ar fi fost multe lucruri mai la îndemână, dar nu era ceea ce îmi doream şi poate că n-aş fi reuşit să fac atâtea câte am fost, poate, în stare să fac în profesia pe care mi-am ales-o eu şi care îmi place.

Acesta este un sfat pe care îl dai şi adolescenţilor cu care lucrezi?

Dr. Ramona Gheorghe: Da. Să aleagă ei. Deşi există multe variante, chiar şi teste vocaţionale pe care părinţii vor să le aplice copiilor, nu de puţine ori copiii ştiu mai bine intuitiv. Şi îi sfătuiesc să-şi asculte gândul, pentru că nu ne păcăleşte. Am avut şi eu pacienţi grei. Am pacienţi grei. Sunt situaţii în care nu ştiu ce să fac. Sunt situaţii în care nu plec din cabinet până când n-am dat jos o carte, să mă uit, să mai verific o dată dacă am zis bine ce am zis sau în care mă sfătuiesc cu un coleg mai ştiutor, ca vârstă, decât mine, la cazurile pe care nu le dibuiesc din prima. Sunt şi multe situaţii pe care le dibuiesc din prima şi asta mă recompensează foarte mult la sfârşitul zilei, dar socotesc că e foarte importantă intuiţia şi am recunoscut-o în profesorii mei, în cei care mi-au fost ghizi, ghizi în începuturile în psihiatria de copii. Am avut doi profesori - domnul profesor academician Ştefan Milea şi doamna profesor Iuliana Dobrescu - oameni care şi-au făcut meseria cu foarte multă pasiune şi care erau intuitivi şi care sunt dascăli seducători pentru studenţi, serioşi şi provocatori pentru rezidenţi.

Care sunt cazurile pe care nu o să le uiţi niciodată?

Dr. Ramona Gheorghe: Am în minte un adolescent pe care l-am văzut în primii ani de rezidenţiat, care avea o tulburare de neuro-dezvoltare din spectrul tulburărilor autiste şi care era în stare să-ţi calculeze în ce zi pică o anumită dată - 23 aprilie 1943 spunea că a fost într-o joi, de exemplu. El spunea în câteva secunde. Tu spuneai data şi el în două secunde spunea că era joi. Sigur, acum avem aplicaţii şi putem să vedem dacă aşa este. Dar, în 2005-2006, nu aveam variantele acestea şi el putea să-ţi spună cu precizie matematică. Şi am fost mereu fascinată de copilul acesta, cum reuşea creierul lui să fie organizat atât de sistematizat, atât de mathematic, încât să poată da cu precizie matematică acest răspuns.  El îmi vine prima dată în minte, desi, altfel, în funcţionarea lui nu avea nicio dibăcie, nu mergea la şcoală, era destul de agresiv şi acasă. Dar, când ajungea să vorbească despre calendar, se schimba la faţă, se lumina, era ceea ce îl fascina pe el. Întotdeauna m-am bucurat când copiii mici, care intrau în cabinet fără să vorbească, a căror voce nu o auzisem vreodată, au început să vorbească. Sigur că întotdeauna sunt  cazuri provocatoare, la limita fascinaţiei. Situaţiile, desigur complicate, vin din psihiatrie: episoadele psihotice, delirurile pe care copiii le pot produce ca modalitate de a ieşi din lumea în care nu se pot descurca aşa de bine. În general, zona psihozei este fascinantă pentru orice psihiatru. De ce ajunge un om să creadă că e urmărit? De ce îşi creează lumi paralele? Cum le populează? Ce spun vocile pe care le aude? Ce vede în vedeniile pe care le are?

Se întâmplă asta la copii?

Dr. Ramona Gheorghe: Se întâmplă şi la copii, iar cărţile spun că episoadele psihotice pot să debuteze oricând peste vârsta de 10 ani. Aşa că treaba este serioasă şi în psihiatria de copii. Nu e ceva ce nu există, iar, dacă copilul e copil, trebuie să fie fericit şi nu are de ce să se supere, n-are de ce să fie trist. Sigur că ţine şi de educaţia noastră medicală toată această poveste. Cum, de altfel, este şi la adulţi, de pildă, în cazul depresiei, despre care mulţi cred că este o „păcăleală”. În realitate, depresia vine cu multă suferinţă şi o poate avea şi copilul mic şi o poate avea şi copilul mare, şi adolescentul, şi adultul, şi bătrânul. Iar noi suntem nişte oglinzi care traduc în cuvinte comportamentele lor. Traducându-le în cuvinte, ştim ce se întâmplă în creier, din punct de vedere chimic, ca să putem să luăm decizia cea mai bună ca să îl ajutăm pe om pentru a reveni la o viaţă în care să fie funcţional şi util.

Care crezi că este cel mai stringent, urgent lucru care trebuie schimbat în educaţia noastră legată de sănătatea mintală?

Dr. Ramona Gheorghe: Psihiatria, după atâta vreme, este încă văzută ca o stigmă. Oamenii se tem să ajungă la psihiatru, se tem să-şi spună problemele, se tem să ia medicamente  - care sunt medicamente precum este aspirina. Nu sunt vrăji şi nu au altă farmacocinetică sau altă farmacodinamică decât medicamentele în general. Cred că cel mai important ajutor pe care un om ar putea să îl aibă este să înveţe să fie conectat cu cei din jurul lui: părintele cu copiii, părinţii între ei, fraţii între ei, pentru că de la a fi conectat ajungi la a putea să cooperezi cu ceilalţi, să poţi să-ţi alegi rolurile cu care să funcţionezi în viaţă, să împărtăşeşti emoţii. Educaţia pentru sănătate, educaţia de creştere a copiilor cred că sunt nişte zone în care încă se poate investi. Sreening-ul în şcoală este foarte important. Dascălii ar trebui să fie un pic mai deschişi, pentru că observarea nu-ţi cere o ştiinţă specială. E important să observi o schimbare, să vezi că un elev de la tine din clasă, care se îmbrăca colorat, dintr-odată se îmbracă doar în negru şi pare că nu s-a mai spălat pe păr. Nu-ţi trebuie vreo ştiinţă de carte ca să poţi pe urmă, prin diriginte, prin părinte, să anunţi că ai observat ceva. Şi acesta este primul semnal de alarmă pe care cineva care petrece suficient de mult timp cu copiii să îl observe. De exemplu, dascălul observă o schimbare la un copil, spune părintelui, iar părintele zice are ceva învăţătorul cu copilul meu. Şi mai durează o vreme până să ajungă la doctor. Şi timpul ăsta de latenţă câteodată este foarte în defavoarea copilului. Pentru că, de exemplu, una este să evaluezi o tulburare specifică de învăţare în clasa a doua, când poţi să iniţiezi un program educational, care să-l ajute pe copil, şi alta este să descoperi în clasa a VIII-a, înainte de examenul de capacitate, când copilul deja este cu multe zone neacoperite în învăţătura lui şcolară şi părintele e greu de convins Dacă s-a descurcat până acum, de ce să nu se descurce şi de acum încolo? Şi asta se face cu pierderi emoţionale semnificative pentru copil. Legat de stima de sine… Cum să-l faci să fie mai curajos şi să aibă mai multă încredere în el dacă a trăit experienţe în care n-a avut de unde să i se arate lucrul acesta? Ele nu vin prin tehnici speciale pe care le ştiu psihologii sau le au doctorii de copii pe undeva prin buzunar. Devenim curajoşi prin întâmplările pe care le trăim în fiecare zi, prin felul în care reuşim să învăţăm toleranţa la nemulţumire, învăţăm din greşeli, învăţăm că nu totul în viaţa asta este un câştig, un succes, o reuşită, o nota 10. Că, de fapt, cel mai important lucru pentru adaptare este să ştii cum să faci faţă tocmai atunci când nu ţi-a ieşit ceva şi, da, asta te face mai puternic. Şi cred că aici este o zonă importantă: de screening precoce, de educaţie pentru sănătate, de educaţie parentală. În toate cărţile noastre asta scrie: să putem să reuşim să identificăm cât mai devreme tulburările copilului şi adolescentului, pentru că sănătatea mintală a adultului începe cu sănătatea mintală a copilului. Un adult sănătos a fost un copil sănătos.